Se afișează postările sortate după dată pentru interogarea claxon. Sortați după relevanță Afișați toate postările
Se afișează postările sortate după dată pentru interogarea claxon. Sortați după relevanță Afișați toate postările
miercuri, 12 ianuarie 2011
Bullitt (1968)
Ieri(11.01.11) a trecut in nefiinta Peter Yates, cel al carui nume va fi pe vecie legat de nasterea unui element abuzat excesiv in filmele de actiune moderne: cursa de masini. De-a lungul anilor fiecare regizor a cautat sa duca si mai departe mostenirea stilistica a precedentilor, inventand noi si noi modalitati de “urmarire”. In semn de respect am decis sa salut plecarea lui Yates cu vizionarea celui mai iubit si influentator film al sau, Bullitt, un policier pur-sange cu Steve McQueen in rolul detectivului nici bun, nici rau, dar incapatanat, Jaquelline Bisset in rolul sotiei indragostite dar incapabile sa priceapa aparenta insensibilitate a sotului ei, cu Robert Vaughn in rolul politicianului abil dublicitar si un tanar Robert Duvall drept taximetrist secundar... Deh, film de acum 42 de ani. O bijuterie, nu altceva.
Meritul incontestabil al filmului il reprezinta stilul inovator de filmare al unei scene esentiale: o urmarire de masini pe strazile din San Francisco in care, vreme de 10 minute, Steve McQueen, la volanul unul Ford Mustang 390GT, ii fugareste pe raufacatorii aflati intr-un Dodge Charger 440Magnum. Pe durata cursei de granturisme muzica se opreste, conversatiile se sting si tot ce ramane e uruitul motoarelor, adanc, vibrant, fioros si scrasnetul cauciucurilor pe asfalți. Ocazional se sparge cate un claxon sau un foc de arma. Suspansul domneste fiecare cadru, ritmul e frenetic, perspectivele sunt jumatate din interiorul masinii, de peste umarul soferului (punct de vedere subiectiv ce te face sa fii direct in film), un sfert din planurile urbane exterioare prin care bolizii trec cu peste 150 kph si un sfert de undeva din coada mâței, fix in spatele portbagajului urmaritor, de parca obiectivul camerei si spectatorul ar fi atarnati de-o sfoara fluturanda cu “proaspat casatoriti”. Privind aceasta scena definitorie pentru viitorul filmelor de gen reusesti sa intelegi niste lucruri acum firesti: succesul francizei Fast and Furious si a jocurilor NFS. Cursele de masini n-au fost niciodata mai angajante pentru privitor. Scena a avut 2 rezultate imediate: Oscar pentru montaj (Frank P. Keller) si transformarea filmului intr-un clasic cult movie. Aproape orice film de actiune serios, de la Arma Mortala la Matrix Reloaded sau de la Mad Max la seria Taxi, a trebuit sa contina niste urmariri furibunde.
Poate ca Bullitt nu a fost din cale-afara de original, nici nu se remarca prin prestatii rasunatoare sau dialoguri de inramat (desi are niste replici mai mult decat satisfacatoare) insa pe "umerii" lui s-au ridicat mai tarziu un Dirty Harry si un The French Connection, doua piese grele in care vom regasi tipologia politistului refractar la ordinele care nu-i convin si cursele de masini. Totusi, afara de elementul care a devenit endemic in multe filme politiste (eroul rebel posesor de muscle car caruia nici un bandit n-are cum sa-i scape) Bullitt are si o intriga solida care-si pastreaza misterul pana aproape de final si o scena destul de elaborata de fugarire pe-un aeroport, in toiul noptii, ingredient degustat peindelete de subsemnat, intrucat aminteste de mai-recentul Heat al lui Mann, insa intr-o nota ceva mai lipsita de tragism. E reconfortant sa privesti in trecut si sa gaseste unde au germinat semintele cinema-ului contemporan.. Urmatorul popas, Filiera Franceza.
sâmbătă, 20 iunie 2009
Un claxon
Este o zi cu trafic normal, adică agitat. Pe lîngă maşina femeii trec trei motociclişti, unul periculos de aproape. Şoferiţa îl atenţionează prin claxon. Ce greşeală! Cîteva sute de metri mai încolo, cei trei s-au oprit în mijlocul străzii şi o aşteaptă. Îi vandalizează maşina şi o bagă în sperieţi. Totuşi, femeia reţine un număr de motocicletă şi se duce cu el la Poliţie. Organul de ordine îi spune că ştie despre cine e vorba (fiul „cuiva”) şi o sfătuieşte să renunţe la plîngere. Acesta nu este un film. S-a întîmplat recent în oraşul nostru. Şi nu mai surprinde pe nimeni. Ceea ce ar surprinde lumea noastră iremediabil coruptă, ar fi o jurnalistă care să stea la închisoare pentru că nu vrea să-şi divulge sursele, să rişte tot (familie, carieră, chiar viaţa) în numele unui principiu. „Dacă nu poţi încredinţa secrete unui jurnalist, atunci jurnalistul nu poate funcţiona şi nici presa nu poate fi liberă”. Acesta este un film: Nothing But The Truth. Dar s-a întîmplat şi în realitate: în 2003, un reporter New York Times e închis în urma unui scandal ce implica „scurgeri” la CIA şi abuzuri ale administraţiei.
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)