sâmbătă, 20 iunie 2009
Un claxon
Este o zi cu trafic normal, adică agitat. Pe lîngă maşina femeii trec trei motociclişti, unul periculos de aproape. Şoferiţa îl atenţionează prin claxon. Ce greşeală! Cîteva sute de metri mai încolo, cei trei s-au oprit în mijlocul străzii şi o aşteaptă. Îi vandalizează maşina şi o bagă în sperieţi. Totuşi, femeia reţine un număr de motocicletă şi se duce cu el la Poliţie. Organul de ordine îi spune că ştie despre cine e vorba (fiul „cuiva”) şi o sfătuieşte să renunţe la plîngere. Acesta nu este un film. S-a întîmplat recent în oraşul nostru. Şi nu mai surprinde pe nimeni. Ceea ce ar surprinde lumea noastră iremediabil coruptă, ar fi o jurnalistă care să stea la închisoare pentru că nu vrea să-şi divulge sursele, să rişte tot (familie, carieră, chiar viaţa) în numele unui principiu. „Dacă nu poţi încredinţa secrete unui jurnalist, atunci jurnalistul nu poate funcţiona şi nici presa nu poate fi liberă”. Acesta este un film: Nothing But The Truth. Dar s-a întîmplat şi în realitate: în 2003, un reporter New York Times e închis în urma unui scandal ce implica „scurgeri” la CIA şi abuzuri ale administraţiei.
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
Categorii:
de neratat,
Made in Hollywood
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
l-ai vazut in sfarsit :)
RăspundețiȘtergereFoarte bun filmul, trecand peste faptul ca relatia ei cu Timmy nu mi s-a parut deloc naturala, iar in versiunea mea luata de pe net, oferta avocatului apararii de a lucra pro bono, a fost traduse prin "De azi ma fac fan Bono" :-)).
RăspundețiȘtergereCat despre incapatanarea ei de a pastra secreta sursa, as zice ca o transforma intr-o mama egoista, nu prea imi pot inchipui sa se intample asa ceva in realitate (totusi, pana in ultimele secunde am crezut ca sursa e un barbat cu care a avut relatii).
Da, un film foarte bun, de neratat as zice, un thriller politic teapan cu un final neasteptat (cel putin pt mine).
RăspundețiȘtergere@Oana: vezi daca iei filme de pe net la care subtitrarea se face pro-bono :))!! Recomand sa mergi la cinema sau sa te apuci de facut subtitrari, asa ca mine, pro-bono si fan Bono!
@Oana: Ai dreptate, Oana. Pare un pic exagerata hotararea ei. Dar sunt convins ca exista asemenea oameni (sa nu uitam ca filmul se inspira din povestea unei jurnaliste din S.U.A.) pentru ca altfel chiar ca mai avem nici o speranta. Pe de alta parte, as zice ca gestul ei nu e de mama egoista. Twist-ul final, care ne trimite la momentul din autobuz, ma face sa cred ca jurnalista a fost credincioasa tocmai copilului ei, nevrand sa divulge "sursa" (adica ramane un model pentru el) si sa afecteze relatia mama-fiica a sursei. Deci, intr-un fel foarte bizar dar frumos, ea reuseste sa fie si mama buna si jurnalista corecta. Dar bineinteles ca pruncul ei nu intelege inca toate astea.
RăspundețiȘtergere