sâmbătă, 5 septembrie 2015

Secretul nasturelui de sidef, la PlaiX

HIGHLIGHTS IV - CASA FILMELOR



În calitate de selecționer la Ceau, Cinema!, Ionuț Mareș a primit (pe lângă felicitări) și unele critici fiindcă a inclus filme documentare  în competiție alături de filme de ficțiune. Dar se practică la case mult mai mari. Anul acesta, la Berlin, a fost premiat Secretul nasturelui de sidefEl boton de nacar. Ionuț l-a văzut  la festivalul DokuFest din Prizren, Kosovo (unde a fost la câteva săptămâni după Ceau, Cinema!). A scris o cronică în Ziarul Metropolis (o redăm mai jos, cu mulțumiri). Puteți viziona filmul, în premieră la Timișoara, la Casa Filmelor de la Plai, peste exact o săptămână.

Câştigarea Ursului de Argint pentru cel mai bun scenariu la ediţia din acest an a Berlinalei a părut o surpriză. Până la urmă, nu se întâmplă foarte des ca un documentar să intre în competiţia unui mare festival şi, mai ales, să obţină un astfel de trofeu atribuit în mod tradiţional ficţiunilor.

Mirarea dispare însă imediat şi justificarea devine clară după vizionarea acestui nou documentar ambiţios şi atipic al chilianului Patricio Guzmán, partea a doua a unei preconizate trilogii despre momente esenţiale din istoria ţării sale, serie începută cu „Nostalgia de la luz” (2010), unul din cele mai de succes filme de nonficţiune ale ultimilor ani.

„El botón de nácar” („Secretul nasturelui de sidef”, 2015)  este, mai presus de orice, un film-eseu în cel mai deplin sens al conceptului: de la textul din off scris şi citit, cu voce rară şi apăsată de povestitor, de însuşi Guzman, la conexiunile spectaculoase şi pline de semnificaţii între diferite perioade istorice ale teritoriului chilian şi la panoplia de imagini plastice care încearcă să surprindă, pe alocuri cu nefirească preţiozitate, frumuseţea naturii şi relaţia omului cu apa de-a lungul secolelor.

Pentru cei familiarizaţi, măcar şi parţial, cu opera de până acum a lui Guzman – interesat obsesiv de trecutul ţării, în special de epocile Allende şi Pinochet -, „El botón de nácar” nu este decât o continuare firească a preocupărilor tematice şi stilistice ale cineastului.



O nouă formă de sondare a unor evenimente tragice de odinioară şi a modului neaşteptat în care acestea comunică peste timp. În acest caz – ciocnirea vechilor locuitori ai Patagoniei cu coloniştii de mai târziu, având ca rezultat distrugerea unei întregi civilizaţii ai cărui ultimi supravieţuitori sunt aduşi în faţa camerei de filmat, şi trauma cadavrelor aruncate în mare ale opozanţilor regimului dictatorial al lui Pinochet.

Oceanul, din care Guzman face un laitmotiv vizual al filmului, secondat de spaţiul cosmic (Chile găzduieşte unul din cele mai mari telescoape din lume), este văzut ca simbol al „memoriei lumii”, ascunzând semnele unor istorii uitate şi răni nevindecate.

Construcţia fiecărui cadru şi vertijul de imagini dintre cele mai diverse urmăresc seducerea spectatorului şi, alături de comentariu, injectează filmului greutatea unei opere care se vrea esenţială. Are farmec compoziţia lui Guzman, chiar şi în ciuda insistenţei uneori deranjante de a demonstra că civilizaţia modernă a însemnat în primul rând distrugere şi alienarea omului. (cronică de Ionuț Mareș, preluată de pe Ziarul Metropolis). 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu