duminică, 28 decembrie 2014

Comedia balcanică

După o privire aruncată asupra titlului probabil începe să vi se deruleze în minte filmul unei nunţi ţigăneşti aranjate, cu lăutari care cântă agăţaţi într-un copac, cu împuşcături şi cu whisky contrafăcut. Ca într-o peliculă de Kusturica. Sau poate o discuţie ce se vrea serioasă despre „ce a fost sau n-a fost” în decembrie '89, în studioul unei televiziuni locale al cărei cameraman uită periodic să ţină camera dreaptă. Ca într-un film de Porumboiu. Sau poate absurdul unei parade gay prin centrul Belgradului ortodox-naţionalist, ca în Parada, despre care scriam nu demult.

Uneori macabru, alteori absurd, uneori foarte negru, iar alteori doar gri, luând adesea în glumă subiecte sobre precum moartea sau sărăcia, umorul balcanic are câteva trăsături care cred că merită studiate cu atenţie. De aceea m-am bucurat să dau peste o colecţie de eseuri pe tema asta. Comedia balcanică e un volum coordonat de Marian Ţuţui, în care stau adunate lucrări despre film prezentate la Divan Film Festival 2013 – eveniment care adună anual, pe la sfârşitul lui august, la Port Cultural Cetate, degustători de film şi artă culinară din toată zona balcanilor şi nu numai.    
Volumul pune cap la cap multe analize interesante pe tema comediei româneşti, a celei din spaţiul ex-yugoslav, bulgar, grec sau albanez. Comedii subversive la adresa socialismului, a războiului, a naţionalismului sau a forţei manipulatoare a televizorului. Unele titluri cinematografice sunt puţin cunoscute, mai ales pentru publicul românesc, iar felul în care apar tratate îţi incită interesul şi curiozitatea. Altele privesc nişte teme vechi dintr-o perspectivă nouă.

De exemplu, Angelo Mitchievici vorbeşte despre tragicomedia balcanică şi relaţia ei cu istoria, oprindu-se asupra câtorva filme din Noul Val românesc. A fost sau n-a fost, California dreamin’ şi Amintiri din epoca de aur prezintă, toate, situaţii în care „comicul nu oferă eliberare, (...) nu evacuează tragicul, ci doar istoria cu majusculă”, lasând loc „micilor istorii personale”.   
Constantin Pârvulescu explică dintr-o perspectivă inedită priza la public avută de seria de comedii poliţiste BD (BD intră în acţiune, BD în alertă şi BD la munte şi la mare), în cazul recentelor reluări televizate. Avându-i drept protagoniştii pe „escrocii simpatici” jucaţi de Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin, filmele din seria BD permit publicului nu numai să arunce o privire nostalgică spre România anilor '70, ci şi „să închidă un ochi la costurile morale şi existenţiale legate de viaţa în socialism”. Agerimea prin care micii infractori din film reuşesesc să trişeze sistemul printr-o succesiune de evenimente comice ajută publicul reluărilor să se identifice cu imaginea de „supravieţuitor isteţ al socialismului”, ce face ca trecutul să pară mai „confortabil” şi „mai puţin neliniştitor”.
Dana Duma discută posibilitatea existenţei unor mari autori de comedii în cinematografia românească, care să îşi lase o amprentă la fel de pregnantă ca Woody Allen sau Charlie Chaplin. Ea se opreşte asupra cazurilor lui Jean Georgescu, Nae Caranfil şi Corneliu Porumboiu, şi observă tendinţa lor de a acapara cât mai multe roluri din spatele realizării filmului (regie, scenariu, joc actoricesc).

Mihai Fulger încearcă o scurtă cartografiere a istoriei comediei româneşti, în care include nu doar titlurile menţionate mai sus aici, ci şi alte producţii cu mare succes la box-office, cum ar fi Nea Mărin Miliardar sau Garcea şi oltenii. Una dintre concluziile interesante ale analizei lui e că „din 2005 încoace, comedia românească s-a dezvoltat şi s-a diversificat ca o reacţie şi o alternativă la Noul Cinema Românesc, etichetat depreciativ de către adepţii cinematografului comercial drept „minimalist” sau „mizerabilist””. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu