joi, 14 noiembrie 2013

Déjà Vu cu Dan Chişu

Dan Chişu este un cineast ambiţios, chiar dacă întârziat. Atât de ambiţios, încât în 2013, la 58 de ani, a ajuns, cu Déjà Vu, la al patrulea lungmetraj regizat, după Websitestory (2010), Ursul (2011) şi Şi caii sunt verzi pe pereţi (2013). Şi mai are încă unul pe ţeavă pentru anul viitor, Bucureşti NonStop.

Este o aglomerare de filme produse aproape în totalitate fără bani de la CNC (excepţia o reprezintă Ursul), care denotă, probabil, o tentativă de recuperare a unui timp pierdut sau regretul unui start ratat. De aici, poate, şi inconştienţa şi, într-un fel, naivitatea (nu întotdeauna favorabile) cu care Dan Chişu se aruncă în proiectele sale cinematografice.

O bună dovadă în acest sens o reprezintă cel mai nou film al său, Déjà Vu, care va intra de vineri în cinematografe.

La intersecţia dintre film cu ambiţii de experiment şi exerciţiu de stil practicat în general de tineri la început de „carieră” regizorală, Déjà Vu este o experienţă care se salvează pe alocuri de pericolul banalităţii în special datorită distribuţiei – Ioana Flora, prezentă aproape în toate cadrele, şi, într-un rol mai mic dar percutant, Mirela Oprişor, două din cele mai bune tinere actriţe de film din România -, dar şi unei lejerităţi care testează pe alocuri farsa, cu rezultate surprinzătoare.

Déjà Vu este filmat exclusiv din perspectiva vizuală a protagonistului (POV), Mihai (interpretat de Dan Chişu), al cărui chip nu este arătat în niciun moment, dar a cărui voce este prezentă în dialogurile cu amanta sa, Tania (Ioana Flora).




Actriţa a avut o experienţă similară în Pescuit sportiv (acolo POV-ul încercat de directorul de imagine Adrian Silişteanu şi de regizorul-scenarist Adrian Sitaru trecea de la un personaj la altul), numai că Dan Chişu duce ideea la extrem şi nu foloseşe un operator – îşi dirijează singur camera, pe care o are ataşată într-o cască uriaşă pusă pe cap (informaţie dezvăluită la proiecţia de presă a filmului).

Este dimineaţa devreme, iar Mihai, a cărui profesie este doar sugerată, se află în luxoasa sa vilă din Bucureşti împreună cu Tania. Cei doi au o relaţie de aproape trei ani, pe care Mihai pare în sfârşit dispus să i-o dezvăluie soţiei sale, vedeta Valeria (Mirela Oprişor), spre a cărei locuinţă din apropiere de Bucureşti pornesc cei doi amanţi.

Cu o structură clasică şi împărţit în trei segmente bine delimitate – pregătirile de dimineaţă din prima casă, drumul cu maşina şi întâlnirea în trei din a doua locuinţă -, filmul se străduieşte să propună câteva idei despre nehotărârea masculină şi capriciile femine, despre apropierile şi respingerile dintr-un cuplu, despre imposibilitatea de a ieşi dintr-o anumită repetitivitate emoţională şi chiar despre cinema (mai degrabă la prima mână).



Numai că ideile nu sunt atât de original lansate încât să merite o atenţie sporită. Mai ofertantă este încercarea, pe alocuri reuşită, de a experimenta farsa, pe care Ioana Flora şi Mirela Oprişor par a o accepta cu o voluptate a jocului.

Déjà-vu-urile sunt redate rudimentar, în timp ce unele inadvertenţe tehnice şi scăpări scenaristice, dar şi improvizaţii vizibile trag în jos un film care pare mai mult o tentativă de a satisface un capriciu al regizorului-scenarist, decât de a se erija în discurs cinematografic demn de reţinut.         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu