duminică, 13 ianuarie 2013

Hitchcock (2012)

'Behind every Psycho is a great woman'

rating: Colectabil

Avandu-l pe Alfred. Hitchcock pe o pozitie dominanta intre regizorii supusi studiului individual nu puteam ignora filmul biografic al lui Sacha Gervasi care poarta numele iconicului cineast. Bazat in parte pe cartea lui Stephen Rebello, Hitchcock acopera perioada in care maestrul suspansului, indispus de cateva cronici negative la North by Northwest si de insinuarile reporterilor privind retragerea sa in glorie, decide sa contra-atace facand un film care sa-i lase perplecsi. Filmul respectiv va fi Psycho, cel mai riscant pariu artistic facut de regizorul britanic si, totodata, cel mai mare succes al sau. In Hitchcock primim acces in spatele scenei, asistand la making of Psycho, dar in acelasi timp intram si in dormitorul maestrului ca sa descoperim adevarul proverbial ca in spatele fiecarui barbat faimos se afla o femeie puternica.

Anthony Hopkins il interpreteaza pe Hitch iar Helen Mirren imbraca rolul sotiei, asistentei si muzei sale, Alma Reville, impreuna cei doi oferind gravitate si stil cuplului creativ. Filmul exploreaza in egala masura relatia complicata dintre cei doi protagonisti si incalcitele negocieri si sfori trase in industria filmului din acea vreme. Dezvoltand o obsesie pentru cartea Psycho si personajul ei principal, Hitch e hotarat sa dea viata filmului chiar daca asta il poate ruina. Dar maestrul stie ca atata vreme cat o are pe Alma langa el, impreuna pot reinventa horror-ul. Scenaristul John McLaughlin isi ia insa cateva libertati artistice inserand o pseudo-idila a Almei cu scriitorul Whitfield Cook (Danny Huston) care sa provoace gelozia lui Hitch, punand in pericol realizarea Psycho si casnicia lor. Oricat de fictiva ar fi toata tarasenia, abaterea ii ofera lui Helen Mirren ocazia sa straluceasca intr-o scena de confruntare conjugala, ceea ce e un cadou nesperat pentru noi.



Revenind insa la productia Psycho trebuie stiut ca sunt redactate cele mai importante elemente din realizarea sa: de la decizia creativa de a-si omori starul in prima jumatate de ora, la castingul pentru alegerea lui A. Perkins (James D’Arcy e o replica naturala) si a lui Janet Leigh (Scarlett Johansson are ceva din magnetismul si umor ei ingenuu), filmarea scenei de la dus, montajul, negocierile cu cenzorii si lectia de publicitate oferita de Hitchcock: inca din startul productiei toate cartile Psycho au fost cumparate pentru ca publicul sa nu afle finalul iar inaintea lansarii cinema-urile au primit ghiduri pentru proiectie.


Cat il priveste pe Hitchcock omul, filmul lui Gervasi reuseste destul de bine sa-i deconspire cateva din particularitati, obsesii si tabieturi, aratandu-l deopotriva uman si excentric, perfectionist si sensibil. Umorul britanic, sarcasmul parca nobiliar, agerimea mintii si caracterul poznas fac contrast interesant cu profunzimea psihologica a obsesiilor sale. Fara indoiala, cea mai artistica abatere - cosmarurile si conversatiile suprarealiste cu Ed Gein, criminalul real din spatele fictiunii Psycho - reprezinta si cea mai introspectiva lumina in care-l putem aseza pe maestrul suspansului. In drumul sau de explorare a voyeurismului Hitch ar fi fost tentat sa traga cu ochiul destul de adanc si in mintea sa, nu doar a criminalului sau a spectatorului.
Trailer

Un comentariu:

  1. richie, am văzut şi eu acum filmul şi îl consider mediocru. în special din cauza structurii dramaturgice: nu diferă cu nimic de orice film de duzină despre un creator, să zicem, care, sub presiunea publică, se apucă de un nou proiect, în care îşi pune obsesiile şi în care intâlneşte câteva obstacole, printre care şi o problemă cu cineva apropiat lui, în acest caz nevasta. găselniţa cu momentul de criză conjugală şi rezolvarea acestuia mi se par subţiri (la fel cum mi s-au părut şi problemele din My Week with Marilyn). tratarea mi se pare superficială şi comercială, din cauză că filmul vehiculează doar clişee: lupta cu cenzorul, pariul cu publicul, problema conjugală şi succesul din final. cred că "maestrul suspansului" merita mai mult. până şi Hopkins mi se pare că devine la un moment dat cabotin, dar nu din cauza lui, ci a regiei. Hitchock ajunge, cumva, caricatural (fără ca realizatorii să-şi propună asta) şi redus la câteva trăsături fizice sau psihologice.

    RăspundețiȘtergere