Marele Ecran

vineri, 19 septembrie 2025

„Mocnea în aer un amestec egal de puritate și violență"

MIHAI MINCAN, DESPRE „DINȚI DE LAPTE"

În amurgul dictaturii lui Ceaușescu, o fetiță de zece ani devine ultima martoră a dispariției misterioase a surorii sale - și trebuie să-și găsească curajul de a crește într-o lume aflată în colaps. Prezentat în competiția Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneția și la Toronto, „Dinți de lapte” este al doilea lungmetraj de ficțiune al lui Mihai Mincan, co-realizator și al unor documentare precum „Omul care a vrut să fie liber ” (2019) sau „Bondoc” (2015). Cu câteva zile înainte de avanpremiera noului film, am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul invitat la Timișoara. Interviu consemnat și editat pentru concizie de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Filmul atinge această temă foarte grea, a dispariției unui copil. Cum faci un film despre un asemenea subiect sensibil și, pe deasupra, plasat în comunism?

Mihai Mincan: Am ales să construiesc filmul din perspectiva unui copil. Iar această perspectivă vine la pachet cu anumite decizii: unele narative, altele estetice. N-am făcut concesiile pe care le vezi în alte filme în care punctul de vedere al povestitorului trece de la copil la adult. Am vrut să păstrez numai perspectiva copilului. Mi-a ieșit o narațiune destul de fragmentată, care poate deveni frustrantă pe alocuri pentru un privitor care caută poveste, o narațiune cât de cât clasică.

În schimb, a ieșit un film mult mai senzorial. Am spus tot timpul că „Dinți de lapte” e despre o stare, un fel de plutire. Fiind copil, ceva s-a rupt în coordonatele lumii pe care le știai și încerci cu mijloacele tale și la vârsta ta să recompui cumva lumea încât să poți continua să trăiești în ea. Filmul poate fi foarte rewarding dacă îi dai timp, răbdare și dacă te lași să te pierzi în el.

Când am scris scenariul am avut un moment în care mi-am pierdut încrederea în povestea cu trei acte. În continuare cred că poate fi foarte eficientă și o stăpânesc destul de bine, dar am simțit că s-a extenuat. Trăim într-o lume care nu e deloc organizată pe trei acte. Am încercat să fac un film mult mai aproape de ce simțeam că se poate scrie într-o lume ca asta.

Prima oară când mi-a venit ideea a fost prin 2018. Am citit un dosar al Miliției din aprilie 1989 despre o fetiță de 9 ani care a dispărut în timp ce ducea gunoiul. Mi-a rămas această imagine a copilului cu o găleată roșie care dispare în depărtare, fără urmă.

Când am citit fraza din dosar am simțit instant foarte multe. Cred că am înțeles cum poate să dispară un copil într-o lume ca aia. Eu aveam tot nouă ani la Revoluție. Era o lume în care simțeam că ceva plutește în aer, deși e greu să pui uneori degetul pe ce simți. Și nu era vorba de politică. Ceaușescu era doar un tablou în clasă. Ai mei n-au fost niciodată foarte politici în familie, nu ascultau Europa Liberă. Dar era senzația de rău în jur. Și era dată de izolarea oamenilor, de modul în care îi vedeam că șușotesc, de străzile goale, căderile de curent în timpul nopții, lipsurile de toate felurile. De fapt asta am încercat în film: să concep imaginea unui copil izolat într-o lume în care nu se întâmplă neapărat ceva rău, dar simți că e ceva ascuns sub soarele ăsta perfect și primăvara de '89.

Marele Ecran: Și eu aveam nouă ani în '89. Îmi amintesc atmosfera și evident o descriu cu cuvintele de acum: era ceva complet disfuncțional, și nu mă refer doar la întârzierile mijloacelor de transport în comun sau celelalte lipsuri de care spuneai. Atmosfera era dezumanizată.

Mihai Mincan: Da, era o lume parcă suptă. Știi cum sunt sacii ăia în care bagi haine și apoi îi cuplezi la aspirator ca să tragă aerul din ele? Îmi dă senzația unui fel de aspirator care trăsese tot suflul vital al oamenilor. Era o lume aproape încremenită, depopulată. Și cred că și filmul a luat forma asta.

M-a ghidat un citat foarte mișto al lui Carlos Saura. Filmul lui, „Cría cuervos”, e unul dintre filmele mele preferate și a fost probabil și cea mai mare sursă de inspirație. Ceea ce plutește în fundalul filmului spaniol nu e comunismul, este regimul Franco. Am citit o carte despre Saura în care apărea această idee în care cred foarte mult. Toată lumea o spune când vorbește despre copilărie - părinți, bunici, uneori o repetăm și noi cu copiii noștri: "bucură-te că ești copil" sau "ce frumos era când eram copii". Un fel de nostalgie pentru perioada aia "cea mai pură, fără griji multe". Saura spune că de fapt copilăria e perioada cea mai ciudată din viață, pentru că n-ai nicio direcție clară. Ești tras în continuu de forțele astea invizibile, fie școala, fie părinții. N-ai valori morale, abia atunci le înveți. Viața ta pare așa o derivă haotică și uneori foarte violentă către ceva ce nu știi, nu se întrevede. Deci din punctul ăsta de vedere psihologic, pentru mine e mult mai ofertant să construiesc o stare pe zona asta a copilăriei. E o chestie care mocnea în aer, un amestec aproape egal de puritate și violență. Un prag de sânge, de ceva foarte tactil, ca o rană. Asta mă atrage extraordinar de mult, recunosc.

Marele Ecran: Interesul acesta s-a prelins și în poveștile tale despre anii '90 și voiam să ajung aici, la preocuparea ta pentru scris. Mă gândeam la cele două articole pe care le-ai scris pentru Scena 9, foarte intime, care te-ntorc, cel puțin unul, în copilăria aia mică. Parțial mi-ai răspuns deja la întrebarea pe care o pregătisem: cât te joci în noul film cu elemente autobiografice?

Mihai Mincan: Am multe amintiri personale, dar sunt vagi. Amintiri de cum arăta lumea respectivă, cum mirosea, cât de verde era, cum pica lumina, cum arătau oamenii, cum mâncau, hainele lor, mici detalii. Amintiri personale a ceva care efectiv mi s-a întâmplat, nu cred că există în film.

Deși am avut în grupul meu de prieteni, chiar în perioada respectivă, un băiat care a dispărut de acasă. După două săptămâni a reapărut, dar n-a mai fost lăsat să se joace cu noi și nimeni nu știe de fapt ce s-a întâmplat. Era ca și cum s-ar fi întors direct izolat, ca într-o carantină. N-am folosit asta în film, dar m-a făcut să înțeleg cum se comportă un părinte.

Restul amintirilor sunt foarte senzoriale, adică sunt fotografii pe care le țin în cap din epoca respectivă și pe care încerc să le aduc la viață într-un mod sau altul. Filmul e foarte legat de o stare. Poate din acest motiv, dintre filmele mele, are cel mai mult nevoie de o introducere în fața unui public pentru că te poate lua prin surprindere. Adică pare că te duce undeva, dar nu știi exact unde și nu te duce printr-o poveste clasică, ci mai mult prin juxtapuneri vizuale.

Marele Ecran: Pe lângă partea vizuală știu că lucrezi mult și la 'filmul sonor". La „Spre Nord" (2022), care mi-a plăcut mult, a fost un proces îndelungat și laborios, inclusiv pe partea de sunet. Cum a fost aici?

Mihai Mincan: „Dinți de lapte” e foarte diferit. Am dat la Veneția peste oameni care s-au așteptat la un Spre Nord 2. Ori este complet în altă zonă, pentru că așa am vrut. Am știut că nu mă mai întorc acolo. E greu de comparat și pentru că „Spre Nord" era debut și erau alte emoții.

Ce am vrut aici e să rămân sincer cu mine cu ce vreau să fac: un film poate mai liber. Camera e mult mai liberă, n-am repetat deloc cu actorii, totul a fost construit pe moment. Am încercat să dau din ce în ce mai puține duble. Adică să construiesc situații în care să folosesc momentul și nu repetiția, mecanizarea de la filmare. În general am încercat să merg mai mult pe intuiție. În timp ce filmam am schimbat mult și din scenariu. Nu știam unde mă duc, dar asta mă fascina, că mă duceam într-un loc complet nou pentru mine.

La sunet a fost la fel de migălos, ba chiar mai migălos decât la „Spre Nord". Poate am mai uitat lucruri din perioada respectivă dar sunt sigur pe cum suna acea lume. Și cât de liniște era. Filmul n-are sunet tare, nici muzică multă. Am încercat o reprezentare cât de fidelă a epocii respective. Pe lângă că nu erau mașini, sunete de motoare și trafic, era un fel de liniște care părea că ascunde ceva rău...

Marele Ecran: Sumbră.

Mihai Mincan: Exact, e un cuvânt foarte bun. Era un fel de violență în atmosferă, bolborosea așa ca o oală sub presiune. Cam așa era și cu sunetul. I-am zis teroare mută, o sintagmă care mi se pare foarte aproape de film. E ceva care prin muțenie te terorizează pur și simplu. A fost destul de greu să obțin chestia asta. Am petrecut mai bine de trei luni anul ăsta prin Paris, lucrând cu diverși oameni, dar cred că am reușit să reproduc lumea pe care mi-o amintesc.

Marele Ecran: Spre final m-aș duce într-o zonă mai luminoasă, și anume la imaginile pe care le-am văzut cu voi, cu echipa, la premiera de la Veneția. Pare că vă simțiți foarte bine împreună, un semn de camaraderie. Cât de important a fost asta?

Mihai Mincan: Am avut o echipă absolut minunată. Bine, cu mulți am lucrat a nu știu câta oară. Am filmat cu George Chiper, cu care filmez de 15 ani deja. L-a montat același om cu care lucrez de fiecare dată, Dragoș Apetri. Echipa de sunet din Franța a fost aproape aceeași de la „Spre Nord". Restul oamenilor care au venit - actorii, copilul Emma Ioana Mogoș, Dana Păpăruz de la costume, Anamaria Țecu la scenografie - sunt persoane care mi-au dat totul acolo la film și au trăit cu mine. De când au citit scenariul până la sfârșit m-am simțit foarte susținut. Susținut mai mult decât verbal. Susținut cu oameni care pun mâna pe umărul tău, știi, și te împing când ți-e greu.

Eu am acest noroc. Marea majoritate a oamenilor care au venit în proiectele mele, au venit pe baza scenariului. Adică au citit scenariul și s-au regăsit cumva în poveste. Din acel punct, totul devine mult mai ușor. Dacă oamenii cred în ceea ce fac, e doar o chestie de încurajare și de găsit o metodă să se lucreze ok în echipă. Da, camaraderie, ai zis foarte bine.

E unul dintre motivele, recunosc, pentru care mă bucur că vine atât de repede lansarea și că echipa va lua parte la unele dintre proiecții. Încerc să îi duc când se poate, că nu știi câte săli și proiecții vor fi. E greu de cuantificat viața unui film în România.

Marele Ecran: La Timișoara mai vii cu cineva?

Mihai Mincan: Cu actorul Igor Babiac.

Marele Ecran: Pentru spectatorii care aud de un nou film românesc plasat în comunism sau chiar pe final de comunism, că avem, știi bine, titluri recente în zona asta, de ce să vină la „Dinți de lapte”?

Mihai Mincan: Mi se pare că vorbește despre una dintre marile povești ale tuturor timpurilor. E tipul ăla de poveste care indiferent câte trenduri se schimbă în modul în care scriem, în modul în care vedem filme, în modul în care ne schimbăm reperele vizuale de-a lungul epocilor, fie că filmul se schimbă în sine, fie că apare social media, fie că petrecem mai mult timp pe TikTok, cred că vorbește despre una dintre temele mari pe care le simțim, indiferent în ce epocă și în ce punct al vieții ne-am afla. Și asta e singurătatea.

Știu, nu e cel mai vesel cuvânt de pe planetă, singurătate. Pe de altă parte e ceva cu care unii admitem că trăim, alții nu. Cărăm acest lucru, fie sub forma singurătății explicite, fie sub forma fricii de a rămâne singuri și de a nu avea o voce care să fie auzită de cei din jur. Mi se pare că dacă îi dai timp și deschidere filmului și nu pleci cu preconcepția că la finalul poveștii vei afla un lucru clar - ceea ce nu și-a propus vreodată - te poate face, când ieși de la cinema, să te duci la un prieten bun sau la o prietenă bună, sau la soție, la soț și pur și simplu să îl iei în brațe. Un fel de a zice „sunt aici, sunt lângă tine”. Mi se pare că poate să-ți ofere mult, în funcție de sensibilitate. Poate să ofere o formă unuia dintre cele mai vechi sentimente din lume.

Marele Ecran: Mai ales în contextul în care una dintre cele mai puternice frici ale omului modern este să rămână singur. Dar am văzut tot mai des îndemnul la a reînvăța cum să fim singuri.

Mihai Mincan: Am vorbit mult despre asta în interviurile de până acum, legat de copii. Sunt tată și observ la părinții din jurul meu că de foarte multe ori, mai ales părinții din București, dar poate și în Timișoara e așa, au tentația de a încărca viețile copiilor lor cu tot felul de lucruri, trimițându-i la scrimă, înot, fotbal, desen, orice. Sunt copii care practic muncesc de dimineață până seara. Sunt forțați să supra-socializeze. Aproape li se impută că sunt introverți sau retrași. Pare că e mai degrabă o frică a părinților de singurătate, care mie mi se pare un concept extraordinar de sănătos.

E complicat să trăiești tu cu tine însuți, pentru că de fiecare dată când trăiești cu tine însuți, mai ales copil fiind și lipsit de anumite repere, ești într-un proces continuu de a-ți reconfigura lumea. Mi se pare extraordinar de important să poți face asta. Să te simți bine în pielea ta și singur, nu să fugi de asta. E ceva straniu care se întâmplă la copiii din jurul meu, pe care nu îl înțeleg. Ai mei mă lăsau singur mult timp și cred că e una dintre chestiile care m-au ajutat cel mai mult în viață. Pentru senzația aceasta că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să știi de la un punct încolo cum să iei lucrul respectiv, ce poți face cu lucrul respectiv. Adică mi se pare că suntem într-o zonă în care toată lumea îți zice ce ar trebui ca și copil, mai e și social media. Parcă nu mai ești niciodată tu cu tine însuți. Ești totdeauna înconjurat de oameni, dar nici măcar nu sunt oameni, de fapt. Sunt niște figuri. Și nu vreau să par bătrânul nostalgic după o perioadă pură, pentru că nu cred în asta. Nicio perioadă n-a fost pură. Dimpotrivă, eu aș vrea să fiu din nou copil, azi!

„Dinți de lapte” va fi proiectat duminică, 21 septembrie (ora 15) la Cinema Studio, în cadrul TIFF Timișoara, în prezența regizorului Mihai Mincan și a actorului Igor Babiac. Filmul va intra în cinematografele din țară în luna octombrie.

vineri, 29 august 2025

"În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers"

REGIZOAREA ANA LUNGU DESPRE TRITON

Ana Lungu s-a născut în 1978 și a realizat până acum filme de lungmetraj selectate în mari festivaluri internaționale precum Locarno („Burta balenei”, în co-regie cu Ana Szel, 2010), Rotterdam („Autoportretul unei fete cuminți”, 2015) și Sarajevo („Un prinț și jumătate”, 2018). În așteptarea avanpremierei de la Timișoara a noului său film, "Triton", am discutat cu regizoarea despre resorturile și procesul de lucru la unul din cele mai importante filme de montaj românești. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Filmele tale de până acum au elemente autobiografice, dar e primul documentar. Cum ai ajuns să faci acest film?

Ana Lungu: Adesea, când cineva decide să facă un film de arhivă, o face din dorința de a lucra la un anumit subiect, pentru care merge la arhivă și caută imaginile de care are nevoie. În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers. Proiectul a început acum câțiva ani, când am descoperit rolele de peliculă de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia din 1965 până în 1989.

M.E.: Ce te-a fascinat la imagini când le-ai descoperit?

A.L.: Majoritatea imaginilor din epoca comunistă pe care le știam, erau imagini oficiale, de propagandă, precum în filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am descoperit rolele filmate de unchiul meu pe 8 mm, am fost de-a dreptul fascinată de privirea necenzurată, de amator. Și un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai intâi vasta arhivă a profesorului de muzică, și apoi niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era aliata Germaniei naziste.

M. E.: Cum a fost să lucrezi la un film de montaj, foarte diferit de ce ai făcut până acum, și într-o echipă extrem de mică? Mai exact mă refer la procesul de lucru împreună cu Dane Komljen.

A.L.: Am admirat întodeauna filmele lui Dane Komljen pentru originalitate și caracterul poetic. În mod special debutul lui „All the Cities of the North” și scurtmetrajul „Fantasy Sentences” m-au făcut să-l contactez. A venit la București în vara lui 2023 pentru două săptămâni și din prima zi ne-am înțeles extraordinar. Montam și scriam textul de Voice Over împreună în timpul zilei, noaptea eu îl înregistram și subtitram, iar dimineața o luam de la capăt. La finalul acestei perioade intense, dar foarte plăcute de lucru, filmul a fost practic gata. A fost una dintre cele mai frumoase colaborări profesionale, Dane s-a comportat foarte generos cu mine și cu filmul.

Un lucru pe care îl avem în comun este interesul pentru literatură și aș spune că literatura, mai mult decât cinemaul, ne-a inspirat în realizarea acestui film. În primul rând Sebald si Stepanova (autori din opera cărora și apar în film două foarte scurte fragmente), dar și Nabokov. Popovici - un profesor universitar de armonie muzicală din timpul războiului rece, - ni s-a părut de la început un personaj nabokovian, iar descoperirea ulterioară a „frumuseților de tot soiul” nu a făcut decât să confime.

M. E.: Te-ai cufundat/ afundat în studierea personajelor și arhivelor lor până la obsesie. De obicei, în artă, te absoarbe genul acesta de poveste când cauți să îți răspunzi și ție personal la o întrebare (sau la mai multe). În ce măsură a fost cazul aici?

A.L.: Adevărul este că la baza cercetării destul de laborioase, a stat inițial un motiv de producție. Mi-am dorit foarte mult o colaborare de coproducție cu Franța (pe care în final n-am obținut-o) si am lucrat timp de doi ani cu o echipă de francezi. Pentru aplicațiile la CNC francez, ei îmi cereau în continuu lucruri noi și practic asta a făcut să meargă atât de departe activitatea de documentare. Sigur, pe măsura ce avansam, devenea din ce în ce mai pasionant.

La acest proces a contribuit și o problemă de natură ortopedică, care mi-a redus semnficativ mobilitatea pe parcursul acestor ani și m-a „ajutat” să mă cufund în arhive.

M.E.: În epoca asta cu foarte multe sensibilități în societate, cum te apropii de un personaj fascinant dar cu multe ambiguități și umbre? Preocupările sale clandestine ar putea fi ușor blamate azi sau considerate scandaloase, intrând în contradicție cu normele morale. Cum scoți la suprafață povestea unui personaj controversat, la limita dintre o biografie reală și una cvasi-inventată?

A.L.: Mi se pare că filmul propriu-zis este răspunsul la aceste întrebări. Este vorba de nenumărate decizii legate de montaj, de selecția materialelor, de ce păstrăm și ce rămâne pe dinafară, al căror rezultat final este filmul. N-am avut o idee de dinainte despre aceste lucruri, pur și simplu le-am decis punctual.

M.E.: Poate mai important era să te întreb ce te-a fascinat pe tine la acest personaj, la Popovici?

A.L.: Cred că ce m-a apropiat cel mai mult de personajul compozitorului a fost dimensiunea de artist „nefaimos”. Filmul este și portretul unui artist nu foarte cunoscut.

M.E.: Da, te apleci asupra unor oameni obișnuiți prinși de Istorie, nu sunt Marie Curie-le sau Churchill-ii extraordinari din manuale. Ai aflat ceva nou din studiul acestor existențe 'anonime' privite dintr-o perspectiva temporală întinsă pe decenii?

A.L.: M-am aplecat asupra oamenilor obișnuiți pentru că am avut șansa să descopăr aceste materiale. Apoi, mi s-au părut cu atât mai valoroase cu cât veneau dintr-o epocă în care accentul se punea pe marile figuri ale istoriei și mai puțin pe existențele oarecare. Simt că m-a îmbogățit lucrul la film, fără să trag neapărat o concluzie depre perioadă.

M.E.: În final, o curiozitate personală: care e filmul tău favorit cu found footage, dacă ai vreunul?

A.L.: Nu neapărat un film, cât un cuplu de autori, Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi. Din păcate, filmele lor se găsesc greu și de obicei la calitate proastă. La un moment se putea viziona pe youtube, în condiții bune, „Pays Barbare" - pe care l-aș recomanda oricui este interesat de found footage.

"Triton" va intra în cinematografele din țară din 10 octombrie, distribuit de Domestic Film. Avem bucuria să îl prezentăm pe 7 septembrie (ora 19.30) în avanpremieră la Timișoara, în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, într-un parteneriat Marele Ecran + Ceau, Cinema! Proiecția e urmată de o discuție online cu Ana Lungu.

miercuri, 16 iulie 2025

Adrian Tamaș, drumeț pe Via

Încă de la începutul proiectului cu Via Transilvanica, asociația Tășuleasa Social și-a propus să facă traseul accesibil pentru cât mai multe persoane, indiferent de experienţă sau abilităţi. De exemplu, Adrian Tamaș e primul nevăzător care a străbătut 490 km pe Via Transilvanica în 9 zile, pe o bicicletă tandem. Anul trecut, la Via Transilvanica Maraton, a parcurs în tandem cu Ţolca Ionut 40 km, cu 1.500 m diferenţă de nivel, în doar 3 ore și 10 minute. S-au clasat pe locul 15 dintr-un total de 50 de participanţi. Adrian Tamaș a acceptat imediat invitația de a veni la Timișoara să vorbească după proiecția accesibilizată 'Apă și talpă'. Și e un mare efort, pentru că vine tocmai din Bistrița, acolo unde s-a născut proiectul Via Transilvanica dar și Asociația Rodo Transilvania, în care este implicat Adrian. Dar el nu se teme de traseele lungi. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Te rog să te prezinți.

Adrian Tamaș: Am 27 de ani. Eu nu sunt nevăzător din naștere. Am văzut perfect până la vârsta de 8 ani și apoi din cauza unei afecțiuni -numită degenerescență maculară- vederea mi-a scăzut aproape de zero până la vârsta de 15 ani. Acum disting lumină și umbre, fără contur, fără culori. De la 15 ani am fost nevoit să mă adaptez. Adică tot ce făceam în viața de zi cu zi, cu mersul la școală sau cititul, învățatul. Am reușit să rămân într-o școală de masă la Bistrița. N-am fost în școală specială de nevăzători. Mi-am continuat studiile la Cluj, la Facultatea de Psihologie. Am absolvit în 2022 și un master de consiliere, în același domeniu.

În 2018 l-am cunoscut pe Angelo Bude, antrenorul meu de schi. Cu el am început să fac și activități de vară cu tandemul, o bicicleta dublă. De-a lungul anilor, am văzut cât de importanță e conștientizarea adaptării lucrurilor pentru persoanele cu dizabilități. Eu fac de fapt un schi adaptat: îl urmăresc pe Angelo pe pârtie și el mă ghidează. La tandem e la fel. Este o bicicletă cu două locuri și pedalăm împreună: el în față, eu în spate.

Marele Ecran: Cum ai descrie experiența aceasta de a umbla pe Via Transilvanica, fie ca drumeț, fie mai în viteză?

Adrian Tamaș: Pentru mine, experiența de a călători sub forma asta de drumeție sau de a pedala pe potecă e foarte plăcută și complexă. Fiind pasionat de drumeție, mă încarc foarte mult. Sunt conectat cu partea de peisaj, de natură. Întreb foarte mult ghidul despre ce e în jurul nostru și încerc să simt prin celelalte simțuri, în afară de văz, tot ce e în jurul meu.

Marele Ecran: În ce fel ți-a schimbat viața?

Adrian Tamaș: A fost un moment critic pe care l-am simțit în 2023. Atunci n-am fost în echipa de patru tandemuri pe Via Transilvanica, am fost doar cu Angelo și cu un alt coleg din Asociația Rodo, Ionuț Țolca. Mi-am depășit o limită personală: am învățat să urlu. Poate sună pueril, dar până atunci nu ridicam tonul sau intensitatea strigătului. Eram mai reținut. Pe Via Transilvanica am fost nevoit să învăț, pentru că ne-a prins noaptea într-o zonă umblată de urși. Și băieții m-au învățat lucrul ăsta important. Că e o chestie normală să urli, să te descarci. De atunci am dat drumul la ce era în mine. Am văzut ca nu e nimic rău în asta, ba chiar util.

Marele Ecran: Te antrenezi pentru Jocurile Paralimpice din 2026. De unde îți iei curajul și motivația?

Adrian Tamaș: Acesta este obiectivul asociației. Mă antrenez împreună cu colegul Marius Mădăraș, care are coloană fracturată și schiază în cârje. Curajul mi-l iau chiar din echipa asta cu care lucrăm și din discuțiile noastre. Angelo mă împinge cel mai mult de la spate. El a observat că în România persoanele cu dizabilități sunt foarte izolate, protejate și tratate cu milă. Cu fiecare ocazie, Angelo le explică oamenilor cât de bine este să împingi persoanele cu dizabilități să iasă, să facă lucruri. Să nu mai fie considerate inferioare față de ceilalți. La schi a văzut cât evoluăm de la an la an. El știe că persoanele cu dizabilități pot să se victimizeze și să rămână în punctul ăla sau se mulțumesc cu puțin. Marius e un exemplu de ambiție. După ce a avut accidentul cu coloana, medicii i-au dat 95% șanse să rămână în scaun. Prin voință și multe exerciții de recuperare, acum merge pe picioarele lui, ajutat de cârje.

Marele Ecran: Legat de ideea de a ieși și a-ți depăși fricile, vorbeam cu Corina Ciunae de dorința ei de a merge pe Via Transilvanica. Tu ce i-ai spune unei persoane nevăzătoare care vrea să facă asta?

Adrian Tamaș: E foarte bine că își dorește și există modalități prin care poate să facă asta. Via Transilvanica nu e ca un traseu prin oraș, pe trotuar accesibilizat să poți merge cu bățul singur. Pe Via e necesar și poate chiar obligatoriu să mergi cu ghizi. Chiar există oameni care se oferă voluntari și pot să fie ghizi de încredere pentru nevăzători. Există susținere, trebuie doar căutată. E bine să fii perseverent în direcția autonomiei și independenței, dar e bine să-ți dai seama și când să ceri ajutorul și cum.

Acum există mai multe posibilități. Mă gândesc și la organizarea de tabere în care să se întâlnească nevăzători cu voluntari și însoțitori. Tabere în natură cu cortul și drumeții mai scurte, că-s mai ușor de organizat. Să învățăm lucruri despre natură și tehnici de a umbla pe poteci sau de a urca un munte sau un deal.

Marele Ecran: Mi-ai povestit de momentul critic al tău pe Via Transilvanica, dar poate îți amintești și un moment frumos, unul care a rămas cu tine.

Adrian Tamaș: Am mai multe. Tot din 2023, prima noapte cu cortul. Ziua aceea am mers între Bazna și Biertan. La Biertan am găsit un loc de campat deasupra satului. Simplul fapt că am ajuns acolo, că am aranjat cortul, că am stat și am mâncat împreună cu echipa a fost un moment foarte frumos pentru mine. Am văzut că e posibil să mergi cu tandemul pe Via Transilvanica. Apoi momentul de liniște oferit de natură. În spate era o pădure foarte deasă și în față era satul Biertan, cu cetatea fortificată descrisă de colegii mei. Adică stăteam noi trei și ne uitam spre sat și îmi descriau: uite, acolo e cetatea fortificată, deasupra e cerul senin, luna e aproape plină. Îmi imaginam tot peisajul și era foarte plăcută senzația.

Marele Ecran: M-ai dus cu gândul la descrierea filmului la care te-am invitat.

Adrian Tamaș: Știam de film. Pentru mine o să fie prima utilizare a aplicației MovieReading, chiar dacă știu că s-au mai proiectat filme accesibilizate.

Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema!, de către fundația Cartea Călătoare. După film vom discuta despre incluziune la cinema și în drumeții împreună cu studenții care ne-au propus accesibilizarea filmului (Ariana Pero, Corina Ciunae și Mădălin Grădinaru) și Adrian Tamaș din partea Asociației Rodo.

Asociația Rodo Transilvania a fost fondată de Angelo Bude în Bistrița și are ca valoare principală educația prin sport. Activitățile de bază sunt legate de schiul cu persoane cu dizabilități iar, pe timp de vară, activități cu persoane nevăzătoare pe biciclete tandem. Prin acestea, echipa Rodo își propune creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități.

Proiectul În tandem pe Via Transilvanica s-a desfășurat în 2024 și a însemnat o expediție de 8 zile pe biciclete duble, 4 nevăzători și 4 piloți, o aventură de 380km de la Tășuleasa la Sighișoara. Printre sportivii nevăzători s-au numărat, Adrian Tamaș, Alex Benchea (alpinist nevăzător care a escaladat trei cele mai înalte vârfuri de pe trei continente), Alina Dinuță, nevăzătoare pasionată de mai multe sporturi precum alergat, escaladă, poll-dance și Traian Ciurar, un nevăzător care a participat la activități de schi și pedalat pe biciclete tandem. Via Transilvanica este un traseu de lungă distanță de 1400 km care poate fi parcurs de oricine. Pe jos, pe cal sau pe bicicletă.

duminică, 13 iulie 2025

„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”

CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE

Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la festivalul Ceau, Cinema!: Corina vine din Bacău (însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.

Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?

Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.

Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.

Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.

Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.

Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.

Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.

Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.

Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.

Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.

Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.

Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.

Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.

Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.

Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.

Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.

vineri, 11 iulie 2025

,După cioate’, cu Mihai Gavril Dragolea

,După cioate’ e documentarul pe care aștept să îl văd de când am aflat că se filmează. Adică odată cu incidentul violent din toamna lui 2021, când documentariștii Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu împreună cu activistul de mediu Tiberiu Boșutar au fost atacați în mijlocul unei păduri de un grup de 12 indivizi furioși. Am stat de vorbă cu Mihai Gavril Dragolea despre film, înainte de premiera de la Ceau, Cinema! O parte din interviu a fost publicat deja pentru Rock FM (consemnat de Lucian Mircu).

Mihai Gavril Dragolea

Marele Ecran: De la un punct încolo, documentarul vostru nu mai e despre eșecul unui stat de a-și proteja pădurile, ci despre cum se radicalizează un om. În contextul ăsta, cu ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta în toată lumea, mi se pare cu atât mai relevant. În ce moment v-ați dat seama că povestea e în altă parte și când ați acceptat deturnarea ei?

Mihai Dragolea: Am plecat de la un caz destul de romantic, să arătăm lupta unui om contra sistemului. Tiberiu era foarte activ în zona lui de Bucovina, în Moldovița, a făcut și niște schimbări acolo, la Ocolul Silvic din sat. A făcut o muncă monumentală, supraveghea zi și noapte tăierile de lemne, strângea date, fugea în pădure. Și asta i-a deschis calea către politică. Tibi ne spunea: uite, am povestea asta cu activismul, vreau să o duc mai departe. Mi-a plăcut că nu avem un personaj alb sau negru, ci e în zona asta gri, care e fascinantă.

Marele Ecran: Între timp Tiberiu Boșutar a devenit deputat AUR. Filmul a fost gata înainte de alegerile din toamna trecută. Ai simțit că ai o responsabilitate ca documentarist pentru felul în care îl zugrăviți ca personaj? Aici mă refer la posibila eroizare, pentru că uneori apare cum ai zis tu, ca un om împotriva sistemului, cu o anumită carismă.

Mihai Dragolea: Ne-a fost clar că Tiberiu mai are un fel de agendă, sau un fel de nevoie de a se etala față de acești silvici corupți că are putere, are media de partea lui. Avea un fel de joc de putere între el și diferiți actori, diferiți oameni. Noi cred că am arătat pe bune cine e el, am dat niște indicii cu privire la goana asta după putere.

Ca detaliu, el nu a cochetat din prima cu AUR. A încercat să fie membru în USR dar aceștia s-au distanțat când au văzut ce tip de discurs are. În schimb, s-a deschis acestă latură populistă, care a intrat mult în discursul cu pădurile. L-au curtat pe Tibi pentru că se mula perfect pe mesajele AUR și avea mulți urmăritori.

Nu am înțeles exact din prima motivația lui, dar eram fascinat de ceea ce face și am mers cu el, cum mai rar se întâmplă în documentar, până la capăt. Ne-a absorbit în vârtejul acțiunilor sale până la evenimentul cu bătaia. Când au venit pe noi cu securile, a fost un apel de trezire. Ne-am întrebat cum de-am ajuns în acea situație, pentru că oamenii care ne-au atacat au fost mulți și foarte virulenți.

Marele Ecran: Am remarcat la un moment dat că devin martor într-un fel la facerea documentarului.

Mihai Dragolea: Da, nu mai e doar despre Tiberiu, intrăm și noi în film. Când ești în spatele camerei, nu realizezi din prima ce se întâmplă. Ești concentrat pe filtrul ăsta: cameră, realitate și tu. Și dintr-o dată ne-a atras filmul în el ca pe niște personaje într-un joc video care trebuie să-și ducă misiunea la capăt. Când am primit primul pumn și am simțit cum trosnește craniul de la impact, parcă eram între realități. Cu camera în mână aveam instinctul ăsta că nu fac parte din realitatea pe care o filmez. Dar ghici ce? De fapt, faci parte.

Și Tiberiu când se difuza pe live-urile astea pe Facebook, el nu credea că poate să fie supus lumii adevărate. El își vedea fața pe telefon pe ecranul ăsta înalt. Vedea emoticoane, like-uri, mesaje de încurajare și vorbea așa cu toți urmăritorii. În momentele astea în care transmitea live-uri, câteva surprinse în film, el era între lumea reală și lumea digitală. Și am văzut la ultimele alegeri ce efect are. Mirajul ăsta al digitalului care era să ne ia mințile nouă ca țară, poate că ne-a și luat.

Văzând personajul acesta în toate ipostazele sale, cred că e și responsabilitatea noastră să găsim niște poduri de comunicare și de acceptare cu oameni care au păreri diferite față de noi. Sunt țări care s-au divizat iremediabil și care n-au un parcurs deloc bun. Vezi ce se întâmplă în America.

Inclusiv noi cu filmul, fiecare a găsit un mod de a trece peste evenimentul acela cu bătaia și de a se concilia. Tibi a ajuns deputat. Radu, care nu își mai amintește ce s-a întâmplat în ziua aia, a făcut filmul și astfel a reușit să treacă peste moment. Și eu, cu plantația mea de copaci, cred că m-am împăcat că lucrurile nu sunt ceea ce credeam la început.

Marele Ecran: Și eu voiam să revin la punctul de plecare al filmului: motivația ecologică. Sunt deja și la noi filme, o mulțime de reportaje pe tema tăierilor ilegale de pădure. Reportajul lui Alex Nedea apare și în filmul vostru. Crezi că filmul mai poate avea un impact în zona asta sau vezi miza lui în altă parte acum?

Mihai Dragolea: Discursul legat de păduri nu mai e la fel de prezent ca în 2018 – 2020. Cred că mai degrabă ce am sperat eu este să găsim niște modalități de a comunica cu oameni care au păreri diferite față de noi.

Fiecare să-și ia un fel de emporwerment personal, o formă de rezistență individuală: poți face ceva în jurul tău, fie că e legat de mediu, fie legat de situația socio-politică. Adică dacă chiar crezi în ceva, probabil ar trebui să acționezi ca atare. Nu mai putem aștepta după state și după corporații, cred că e clar în ce direcție merg ele.

Monica Lăzurean-Gorgan a făcut filmul „Lemn” înaintea noastră, în care a expus destul de clar ce fac corporațiile în România. Ea e producătoarea noastră și a făcut o muncă monumentală. „După cioate” e un film care a fost făcut greu și a durat mult.

Demersul a pornit tocmai din nevoia de a arăta furtul de lemn din România. Noi aveam preocuparea asta ecologică, mai ales eu, chiar dacă greutatea temei s-a schimbat pe parcurs.

Interesul pentru copaci mi-a venit din copilărie. Am locuit în cartierul Plopilor Vechi din Cluj care era plin de plopi vechi, bineînțeles. Și pentru că făceau murdărie în mai, primarul Funar i-a tăiat pe toți, dintr-o dată, într-o vară. Erau foarte mulți, erau înalți. Și a lăsat așa niște maldăre de trunchiuri și de crengi prin cartier. Noi, copiii, ne făcuserăm niște baze și stăteam în măruntaiele astea tăiate.

Copacii nu muriseră total. Au alt ritm față de noi, ei încă înfrunzeau, încă trăiau deși erau tăiați și mestecați acolo. Mirosul sevei curgea din trunchiuri. Țineam mult la plopii ăia. Era așa un peisaj pe care l-ai văzut de când te-ai născut și dintr-odată n-a mai fost. Te bătea brusc soarele în cap. A fost o destabilizare. Experiențele astea din copilărie la un moment dat ies la suprafață și nu știi de ce te apuci să plantezi copaci sau de ce te interesează treaba asta. Se leagă.

Mihai Gavril Dragolea e debutat cu ,Roboțelul de aur' (2015), realizat tot împreună cu Radu Mocanu. După cioate este prezentat la Ceau, Cinema! în premieră la Timișoara, vineri, 18 iulie (ora 19), la cinema Timiș, în prezența celor doi regizori.

Pagini