vineri, 19 septembrie 2025

„Mocnea în aer un amestec egal de puritate și violență"

MIHAI MINCAN, DESPRE „DINȚI DE LAPTE"

În amurgul dictaturii lui Ceaușescu, o fetiță de zece ani devine ultima martoră a dispariției misterioase a surorii sale - și trebuie să-și găsească curajul de a crește într-o lume aflată în colaps. Prezentat în competiția Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneția și la Toronto, „Dinți de lapte” este al doilea lungmetraj de ficțiune al lui Mihai Mincan, co-realizator și al unor documentare precum „Omul care a vrut să fie liber ” (2019) sau „Bondoc” (2015). Cu câteva zile înainte de avanpremiera noului film, am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul invitat la Timișoara. Interviu consemnat și editat pentru concizie de Lucian Mircu.


   

Marele Ecran: Filmul atinge această temă foarte grea, a dispariției unui copil. Cum faci un film despre un asemenea subiect sensibil și, pe deasupra, plasat în comunism?
 
Mihai Mincan: Am ales să construiesc filmul din perspectiva unui copil. Iar această perspectivă vine la pachet cu anumite decizii: unele narative, altele estetice. N-am făcut concesiile pe care le vezi în alte filme în care punctul de vedere al povestitorului trece de la copil la adult. Am vrut să păstrez numai perspectiva copilului. Mi-a ieșit o narațiune destul de fragmentată, care poate deveni frustrantă pe alocuri pentru un privitor care caută poveste, o narațiune cât de cât clasică.
 
În schimb, a ieșit un film mult mai senzorial. Am spus tot timpul că „Dinți de lapte” e despre o stare, un fel de plutire. Fiind copil, ceva s-a rupt în coordonatele lumii pe care le știai și încerci cu mijloacele tale și la vârsta ta să recompui cumva lumea încât să poți continua să trăiești în ea. Filmul poate fi foarte rewarding dacă îi dai timp, răbdare și dacă te lași să te pierzi în el. 
 
Când am scris scenariul am avut un moment în care mi-am pierdut încrederea în povestea cu trei acte. În continuare cred că poate fi foarte eficientă și o stăpânesc destul de bine, dar am simțit că  s-a extenuat. Trăim într-o lume care nu e deloc organizată pe trei acte. Am încercat să fac un film mult mai aproape de ce simțeam că se poate scrie într-o lume ca asta.
 
Prima oară când mi-a venit ideea a fost prin 2018. Am citit un dosar al Miliției din aprilie 1989 despre o fetiță de 9 ani care a dispărut în timp ce ducea gunoiul. Mi-a rămas această imagine a copilului cu o găleată roșie care dispare în depărtare, fără urmă.
 
Când am citit fraza din dosar am simțit instant foarte multe. Cred că am înțeles cum poate să dispară un copil într-o lume ca aia. Eu aveam tot nouă ani la Revoluție. Era o lume în care simțeam că ceva plutește în aer, deși e greu să pui uneori degetul pe ce simți. Și nu era vorba de politică. Ceaușescu era doar un tablou în clasă. Ai mei n-au fost niciodată foarte politici în familie, nu ascultau Europa Liberă. Dar era senzația de rău în jur. Și era dată de izolarea oamenilor, de modul în care îi vedeam că șușotesc, de străzile goale, căderile de curent în timpul nopții, lipsurile de toate felurile. De fapt asta am încercat în film: să concep imaginea unui copil izolat într-o lume în care nu se întâmplă neapărat ceva rău, dar simți că e ceva ascuns sub soarele ăsta perfect și primăvara de '89.


Marele Ecran: Și eu aveam nouă ani în '89. Îmi amintesc atmosfera și evident o descriu cu cuvintele de acum: era ceva complet disfuncțional, și nu mă refer doar la întârzierile mijloacelor de transport în comun sau celelalte lipsuri de care spuneai. Atmosfera era dezumanizată.
 
Mihai Mincan: Da, era o lume parcă suptă. Știi cum sunt sacii ăia în care bagi haine și apoi îi cuplezi la aspirator ca să tragă aerul din ele? Îmi dă senzația unui fel de aspirator care trăsese tot suflul vital al oamenilor. Era o lume aproape încremenită, depopulată. Și cred că și filmul a luat forma asta.
 
M-a ghidat un citat foarte mișto al lui Carlos Saura. Filmul lui, „Cría cuervos”, e unul dintre filmele mele preferate și a fost probabil și cea mai mare sursă de inspirație. Ceea ce plutește în fundalul filmului spaniol nu e comunismul, este regimul Franco. Am citit o carte despre Saura în care apărea această idee în care cred foarte mult. Toată lumea o spune când vorbește despre copilărie - părinți, bunici, uneori o repetăm și noi cu copiii noștri: "bucură-te că ești copil" sau "ce frumos era când eram copii". Un fel de nostalgie pentru perioada aia "cea mai pură, fără griji multe". Saura spune că de fapt copilăria e perioada cea mai ciudată din viață, pentru că n-ai nicio direcție clară. Ești tras în continuu de forțele astea invizibile, fie școala, fie părinții. N-ai valori morale, abia atunci le înveți. Viața ta pare așa o derivă haotică și uneori foarte violentă către ceva ce nu știi, nu se întrevede. Deci din punctul ăsta de vedere psihologic, pentru mine e mult mai ofertant să construiesc o stare pe zona asta a copilăriei. E o chestie care mocnea în aer, un amestec aproape egal de puritate și violență. Un prag de sânge, de ceva foarte tactil, ca o rană. Asta mă atrage extraordinar de mult, recunosc.
 
Marele Ecran: Interesul acesta s-a prelins și în poveștile tale despre anii '90 și voiam să ajung aici, la preocuparea ta pentru scris. Mă gândeam la cele două articole pe care le-ai scris pentru Scena 9, foarte intime, care te-ntorc, cel puțin unul, în copilăria aia mică. Parțial mi-ai răspuns deja la întrebarea pe care o pregătisem: cât te joci în noul film cu elemente autobiografice?
 
Mihai Mincan: Am multe amintiri personale, dar sunt vagi. Amintiri de cum arăta lumea respectivă, cum mirosea, cât de verde era, cum pica lumina, cum arătau oamenii, cum mâncau, hainele lor, mici detalii. Amintiri personale a ceva care efectiv mi s-a întâmplat, nu cred că există în film. 
 
Deși am avut în grupul meu de prieteni, chiar în perioada respectivă, un băiat care a dispărut de acasă. După două săptămâni a reapărut, dar n-a mai fost lăsat să se joace cu noi și nimeni nu știe de fapt ce s-a întâmplat. Era ca și cum s-ar fi întors direct izolat, ca într-o carantină. N-am folosit asta în film, dar m-a făcut să înțeleg cum se comportă un părinte.
 
Restul amintirilor sunt foarte senzoriale, adică sunt fotografii pe care le țin în cap din epoca respectivă și pe care încerc să le aduc la viață într-un mod sau altul. Filmul e foarte legat de o stare. Poate din acest motiv, dintre filmele mele, are cel mai mult nevoie de o introducere în fața unui public pentru că te poate lua prin surprindere. Adică pare că te duce undeva, dar nu știi exact unde și nu te duce printr-o poveste clasică, ci mai mult prin juxtapuneri vizuale.
 
Marele Ecran: Pe lângă partea vizuală știu că lucrezi mult și la 'filmul sonor". La „Spre Nord" (2022), care mi-a plăcut mult, a fost un proces îndelungat și laborios, inclusiv pe partea de sunet. Cum a fost aici?
 
Mihai Mincan: „Dinți de lapte” e foarte diferit. Am dat la Veneția peste oameni care s-au așteptat la un Spre Nord 2. Ori este complet în altă zonă, pentru că așa am vrut. Am știut că nu mă mai întorc acolo. E greu de comparat și pentru că „Spre Nord" era debut și erau alte emoții.
 
Ce am vrut aici e să rămân sincer cu mine cu ce vreau să fac: un film poate mai liber. Camera e mult mai liberă, n-am repetat deloc cu actorii, totul a fost construit pe moment. Am încercat să dau din ce în ce mai puține duble. Adică să construiesc situații în care să folosesc momentul și nu repetiția, mecanizarea de la filmare. În general am încercat să merg mai mult pe intuiție. În timp ce filmam am schimbat mult și din scenariu. Nu știam unde mă duc, dar asta mă fascina, că mă duceam într-un loc complet nou pentru mine.
 
La sunet a fost la fel de migălos, ba chiar mai migălos decât la „Spre Nord". Poate am mai uitat lucruri din perioada respectivă dar sunt sigur pe cum suna acea lume. Și cât de liniște era. Filmul n-are sunet tare, nici muzică multă. Am încercat o reprezentare cât de fidelă a epocii respective. Pe lângă că nu erau mașini, sunete de motoare și trafic, era un fel de liniște care părea că ascunde ceva rău...
 
Marele Ecran: Sumbră.
 
Mihai Mincan: Exact, e un cuvânt foarte bun. Era un fel de violență în atmosferă, bolborosea așa ca o oală sub presiune. Cam așa era și cu sunetul. I-am zis teroare mută, o sintagmă care mi se pare foarte aproape de film. E ceva care prin muțenie te terorizează pur și simplu. A fost destul de greu să obțin chestia asta. Am petrecut mai bine de trei luni anul ăsta prin Paris, lucrând cu diverși oameni, dar cred că am reușit să reproduc lumea pe care mi-o amintesc.
 


Marele Ecran: Spre final m-aș duce într-o zonă mai luminoasă, și anume la imaginile pe care le-am văzut cu voi, cu echipa, la premiera de la Veneția. Pare că vă simțiți foarte bine împreună, un semn de camaraderie. Cât de important a fost asta?
 
Mihai Mincan: Am avut o echipă absolut minunată. Bine, cu mulți am lucrat a nu știu câta oară. Am filmat cu George Chiper, cu care filmez de 15 ani deja. L-a montat același om cu care lucrez de fiecare dată, Dragoș Apetri. Echipa de sunet din Franța a fost aproape aceeași de la „Spre Nord". Restul oamenilor care au venit - actorii, copilul Emma Ioana Mogoș, Dana Păpăruz de la costume, Anamaria Țecu la scenografie - sunt persoane care mi-au dat totul acolo la film și au trăit cu mine. De când au citit scenariul până la sfârșit m-am simțit foarte susținut. Susținut mai mult decât verbal. Susținut cu oameni care pun mâna pe umărul tău, știi, și te împing când ți-e greu.
 
Eu am acest noroc. Marea majoritate a oamenilor care au venit în proiectele mele, au venit pe baza scenariului. Adică au citit scenariul și s-au regăsit cumva în poveste. Din acel punct, totul devine mult mai ușor. Dacă oamenii cred în ceea ce fac, e doar o chestie de încurajare și de găsit o metodă să se lucreze ok în echipă. Da, camaraderie, ai zis foarte bine. 
 
E unul dintre motivele, recunosc, pentru care mă bucur că vine atât de repede lansarea și că echipa va lua parte la unele dintre proiecții. Încerc să îi duc când se poate, că nu știi câte săli și proiecții vor fi. E greu de cuantificat viața unui film în România.
 
Marele Ecran: La Timișoara mai vii cu cineva?
 
Mihai Mincan: Cu actorul Igor Babiac. 
 


Marele Ecran: Pentru spectatorii care aud de un nou film românesc plasat în comunism sau chiar pe final de comunism, că avem, știi bine, titluri recente în zona asta, de ce să vină la „Dinți de lapte”?
 
Mihai Mincan: Mi se pare că vorbește despre una dintre marile povești ale tuturor timpurilor. E tipul ăla de poveste care indiferent câte trenduri se schimbă în modul în care scriem, în modul în care vedem filme, în modul în care ne schimbăm reperele vizuale de-a lungul epocilor, fie că filmul se schimbă în sine, fie că apare social media, fie că petrecem mai mult timp pe TikTok, cred că vorbește despre una dintre temele mari pe care le simțim, indiferent în ce epocă și în ce punct al vieții ne-am afla. Și asta e singurătatea.
 
Știu, nu e cel mai vesel cuvânt de pe planetă, singurătate. Pe de altă parte e ceva cu care unii admitem că trăim, alții nu. Cărăm acest lucru, fie sub forma singurătății explicite, fie sub forma fricii de a rămâne singuri și de a nu avea o voce care să fie auzită de cei din jur. Mi se pare că dacă îi dai timp și deschidere filmului și nu pleci cu preconcepția că la finalul poveștii vei afla un lucru clar  - ceea ce nu și-a propus vreodată -  te poate face, când ieși de la cinema, să te duci la un prieten bun sau la o prietenă bună, sau la soție, la soț și pur și simplu să îl iei în brațe. Un fel de a zice „sunt aici, sunt lângă tine”. Mi se pare că poate să-ți ofere mult, în funcție de sensibilitate. Poate să ofere o formă unuia dintre cele mai vechi sentimente din lume.
 
Marele Ecran: Mai ales în contextul în care una dintre cele mai puternice frici ale omului modern este să rămână singur. Dar am văzut tot mai des îndemnul la a reînvăța cum să fim singuri.
 
Mihai Mincan: Am vorbit mult despre asta în interviurile de până acum, legat de copii. Sunt tată și observ la părinții din jurul meu că de foarte multe ori, mai ales părinții din București, dar poate și în Timișoara e așa, au tentația de a încărca viețile copiilor lor cu tot felul de lucruri, trimițându-i la scrimă, înot, fotbal, desen, orice. Sunt copii care practic muncesc de dimineață până seara. Sunt forțați să supra-socializeze. Aproape li se impută că sunt introverți sau retrași. Pare că e mai degrabă o frică a părinților de singurătate, care mie mi se pare un concept extraordinar de sănătos.
 
E complicat să trăiești tu cu tine însuți, pentru că de fiecare dată când trăiești cu tine însuți, mai ales copil fiind și lipsit de anumite repere, ești într-un proces continuu de a-ți reconfigura lumea. Mi se pare extraordinar de important să poți face asta. Să te simți bine în pielea ta și singur, nu să fugi de asta. E ceva straniu care se întâmplă la copiii din jurul meu, pe care nu îl înțeleg. Ai mei mă lăsau singur mult timp și cred că e una dintre chestiile care m-au ajutat cel mai mult în viață. Pentru senzația aceasta că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să știi de la un punct încolo cum să iei lucrul respectiv, ce poți face cu lucrul respectiv. Adică mi se pare că suntem într-o zonă în care toată lumea îți zice ce ar trebui ca și copil, mai e și social media. Parcă nu mai ești niciodată tu cu tine însuți. Ești totdeauna înconjurat de oameni, dar nici măcar nu sunt oameni, de fapt. Sunt niște figuri. Și nu vreau să par bătrânul nostalgic după o perioadă pură, pentru că nu cred în asta. Nicio perioadă n-a fost pură. Dimpotrivă, eu aș vrea să fiu din nou copil, azi!
 
„Dinți de lapte” va fi proiectat duminică, 21 septembrie (ora 15) la Cinema Studio, în cadrul TIFF Timișoara, în prezența regizorului Mihai Mincan și a actorului Igor Babiac. Filmul va intra în cinematografele din țară în luna octombrie.
 

Publicat de Lucian Mircu la 08:44
Categorii: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)