marți, 22 noiembrie 2011
Meandre (proiectie speciala)
"Nu m-aş duce să văd un film de Nicolaescu nici dacă ar rula în holul blocului unde locuiesc" (Victor Rebengiuc)
Pe lîngă faptul că a facut o tonă de filme proaste, Nicolaescu a făcut tot ce-a putut să-i împiedice pe alţi regizori să-şi facă filmele. Fie indirect, prin accesul la pîinea şi cuţitul "din industrie". Fie direct, cum a fost probabil cazul cu Mircea Săucan, căruia i-a promis că "îl va distruge" (cf. Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan de Iulia Blaga, carte pe care o puteţi descărca gratuit de pe liternet).
Destinul de cineast a lui Săucan a fost într-adevăr sabotat de mediocri precum S.N. şi mulţi, mulţi alţi securişti (care l-au urmărit pînă în cabina de montaj!!!). Însă chiar şi din puţina filmografie pe care a lăsat-o în urmă (atunci cînd a plecat în Israel şi mai tîrziu, în 2003, de tot) putem observa mîna unui autor remarcabil. Filmele sale nu aveau nimic făţiş anticomunist, în afară de libertatea de concepţie şi expresie a unui autor care nu a acceptat compromisul. Ceea ce era de neacceptat în acea epocă.
Capodopera sa, Meandre (finalizată în 1965, a avut premiera în 1967) poate fi (şi trebuie) văzută la cinemateca Bibliotecii Universitare din Timişoara. Mai ales că e o versiune recuperată din arhive, the director's cut (e un mic miracol că pelicula a fost salvată pînă azi). Astăzi de la ora 18.00, puteţi descoperi că aveam şi noi personaje ca în serialul Mad Man. Numai că aceste personaje chiar sunt din anii şaizeci. Comparaţia e desigur forţată. Vedeţi, vreau să folosesc orice stratagemă să vă aduc în sală. Trebuie să ştiţi că filmul e solicitant (ca orice creaţie care produce ecouri puternice în meandrele sufletului), dar n-o să vă pară rău.
Mai multe argumente găsiţi aici si aici.
Meandre, 94 de minute
Directorul filmului: Constantin Roateş, Scenariu: Horia Lovinescu
Montaj: Gabriela Nasta Muzica: Tiberiu Olah Imaginea: Gh. Todan
Cu: Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Mihai Pălădescu, Dan Nuţu şi Ana Szeles
luni, 21 noiembrie 2011
Fabrica de Scurt Metraje, un cuib de arta
Deseara de la ora 20 in Cuib d'Arte poposeste Fabrica de Scurt Metraje un eveniment 'provocat' de echipa Spune pe Scurt si Asociatia GreenArt Tour care incearca sa aduca filmul mai aproape de spectatori. Cei care simt ca nu exista suficiente festivaluri de film in tara noastra ori seri dedicate filmului (as rezona cu asta din urma) sunt invitati in Cuib. Este vorba de un road-fest, o actiune plimbareata care isi propune sa viziteze 20 de orase din tara pan' la primavara. Azi Timisoara, maine toata tara (de fapt cealalta jumatate de tara ca Fabrica a trecut deja prin Bucuresti, Iasi, Sibiu, Constanta, Craiova, Piatra Neamt, Arad, Oradea si Targoviste). Urmeaza Brasov (22.11) si Alba Iulia (23.11). Detalii pe pagina de facebook.
Imi face placere sa descopar ca banii Loteriei Romane merg si pe lucruri din afara sansei. Institutia amintita impreuna cu Depozitul de Carte.ro sunt partenerii Fabricii deja ajunsa la a 3-a editie. Viata lunga ii dorim si ne poate vedem deseara la un vin fiert si-un scurt bun. Intrarea libera.
duminică, 20 noiembrie 2011
Werner Herzog: "Movies don't change anything"
Un interviu proaspat cu prolificul Werner Herzog, probabil singurul cineast care a filmat pe toate continentele. Ultimul sau documentar Into the Abyss e un plonjeu cu sange rece (a la Truman Capote) in natura umana a autorilor unui triplu asasinat petrecut intr-un orasel din Texas. Din conversatiile cu cei doi criminali (din care unul a fost executat la scurt timp dupa), din investigatiile politiei si discutiile cu membrii familiilor, Herzog construieste o analiza profunda a "instinctului criminal", a inutilitatii crimei punand insa in discutie si sistemul penal american, autorul fiind un opozant al pedepsei capitale. De vazut pentru insight-ul oferit asupra acestui film ce va sa vie si asupra cinema-ului in general.
The Twilight Saga: Breaking Dawn, part 1 (2011)
- Jacob, keep your shirt on!
- No!
Pentru numele lui Dracula cineva sa puna capat agoniei acestei francize. E o insulta pentru intregul gen al filmelor cu vampiri de la Nosferatu incoace, pentru romantismul tragic al acestor "fiinte nemuritoare" si pentru rabdarea unor cinefili naivi. De 4 ani incoace tot aud cat sunt de bune cartile Stephaniei Meyer iar eu, credul, tot sper ca lucrul acesta sa se reflecte macar intr-unul din filme. Pare-mi-se ca imediat ce un regizor ajunge la carma unui nou Twilight brusc sufera un brainwash si incepe sa se comporte inept. A fost cazul lui David Slade cu 2 ani in urma, acum e randul lui Bill Condon, regizor oscarizat, sa nu uitam..
Exista un consens general in materie de Twilight cum ca aceste filme sunt facute exclusiv pentru fani iar criticii ar face bine sa-si tina parerile pentru ei ca oricum nu vor convinge pe nimeni ca au dreptate. Cam la fel cum tigarile sunt facute pentru fumatori nu pentru medicii oncologi. Din fericire nu sunt un critic asa ca avertismentul nu mi se adreseaza. Mai mult, daca ar fi existat un pic de luciditate in productia acestor filme, as fi putut deveni si eu un fan. Dar ma indoiesc. Astea fiind zise sa trecem la biciuirea ultimului episod din cea mai insipida poveste de dragoste vampireasca, Twilight Breaking Dawn, Part 1.
Al patrulea film din serie, care din pacate nici nu e ultimul multumita producatoarei/scriitoarei care a considerat ca un roman atat de ‘amplu’ nu poate fi expus in 2 ore, ofera protagonistilor si fanilor ceva ce asteptau de mult: o pereche de oo pentru Edward si o dezvirginare Bellei, finalizand petirea inceputa acum 4 ani cu un legamant nuptial si o sarcina nedorita. Singura noastra vina e ca intram in targetul de audienta PG-13 (+15) si am putut sa-l vedem chiar fara acordul parintilor si neafectati de emotia care transcende marele ecran in clipa magica (sic!). Dar n-am putut ignora faptul ca filmul a pierdut o jumatate de ora cu "nunta secolului" (dat fiind ca Edward avea 100 de ani nici nu se putea un tagline mai potrivit) sau alte 30 de minute cu o luna de miere caraghioasa ca o telenovela brazileana, alte 30 de minute cu gestatia Bellei pentru ca finalul s-o scoata la lumina prin cezariana pe cea mai tanara membra a clanului Cullen.
Amurg Zori de Zi Partea 1 aspira deci la aceeasi indulgenta critica cum a fost cazul ultimelor doua parti din HP: Deathly Hallows, in sensul ca, teoretic s-ar intampla atat de multe in final incat pur si simplu nu le-ar ajunge pelicula unui singur film. Ei bine, practic, in cazul lui HP producatorii au avut dreptate. Finalul a fost dens si n-ar fi avut sens intr-un singur film. Nu pot sa spun acelasi lucru despre Breaking Dawn. Partea 1 e o expunere simplista a catorva puncte esentiale dintr-un plot firav, care foarte usor ar fi ocupat vreo 45 de minute intr-un film sincer, pastrand un ritm natural si asezand o fundatie solida pentru concluzia epica(?) de inca vreo ora si jumatate fara sa asteptam anul viitor. Doar ca ne-am trezit cu o ciorba lalaie in care scenariul Mellisei Rosenberg (scribul primelor 4 sezoane din Dexter e acelasi si la primele 4 filme din saga) si regia lui Bill Condon si-au disputat paternitatea ineptiilor. Tovarasul de vizionare, Ovi Sirb, le-a trecut frumos in revista pentru posteritate.
Cel mai dur repros ce-l pot adresa acestui film e ca ne insulta inteligenta si (isi) manipuleaza fanele minore. Citeam pe undeva comentarii care aduceau in discutie "importanta valorilor morale" pe care le inspira acest film. Ma intreb, ce lume e aia in care valorile morale se predau intr-o poveste despre un triunghi amoros intre o virgina, un cadavru si un lup. Sau in povestea unui pradator batran dar abstinent care stalkuieste o minora de 16 ani pana fata i se ofera iar el, dupa o noapte cu nabadai si vanatai, pus pe remuscari, o invata sah. Macar de-ar fi vorba de ceva alegoric, dar oricum ai potrivi-o tot ceva bolnav iese. Mamele din lumea intreaga si-ar dori ca fiicele lor sa rezoneze la idei ca sexul dupa casatorie, ai grija sa nu ramai grea sau daca te invineteste da-l dracu’ de prost dar din pacate amprenta pe care acest film o va lasa tine mai mult de rivalitatea dintre doi baieti care-si disputa aceeasi fata: unul ce nu-si poate tine camasa pe el iar celalalt etern deprimat.
Unii vor argumenta ca acest film e un fantasy pentru copii-adolescenti si ca-mi pierd timpul incercand sa gasesc un alt rost decat cel de pur entertainment. Am fost si eu copil odata dar filmele pe-atunci parca erau mai inteligente (vezi Neverending Story, Willow sau Legend). Povestea asta vrea sa spuna niste lucruri, fara indoiala, lucruri despre maturizare, dragoste, temeri, pasiuni, alegeri dificile etc. Pacat ca le abordeaza cu o mina atat de afectata si de insiropata. Iar ce e si mai deprimant e ca inca nu s-a sfarsit. Sunt abia zorile.
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
Immortals (2011)
MOTTO: "Acel tînăr care s-a transformat în trei sute este vorba de unul singur" (Marian Vanghelie)
Acum 4 ani scriam despre 300:
"Bătălia de la Termopile. Regele întreabă un rănit dacă îl supără zgîrietura. Răspuns: "E doar un ochi, sire. Zeii m-au înzestrat cu o rezervă". Nu replicile laconice de tip comics m-au deranjat la 300. Nici scenele derulate mai mult în slow-mo decît în timp real. Ori sîngele împroşcat ca stropii de cerneală. Ci idealizarea unei societăţi militariste crude. Spartanii îşi permiteau să se joace de-a soldaţii universali când sclavii le lucrau pămînturile. Dar asta nu apare în film. Ar fi părut dubios să te sacrifici pe altarul libertăţii cînd tu însuţi eşti tiran. Cei 300 conduşi de Leonidas în pasul Termopile nu au momente de ezitare. Au abdomene pătrate şi testosteron. Visul lor: un deces glorios. Celebrarea morţii tipică ideologiei fasciste rimează cu sortarea copiilor la naştere (eugenía prin infanticid). Modul de viaţă spartan trebuia însă opus cotropitorului persan, care e reprezentat prin nişte bestii..."
Apărătorii filmului au invocat calitatea grafică, de fapt violenţa grafică, estetizată. Incontestabil 300 avea originalitate (care venea direct din benzile desenate de Frank Miller) şi era o premieră din punct de vedere vizual. Dar susţin în continuare poziţia mea de atunci cînd conchideam că asta nu poate fi "...entertainment. Dacă năvălim la cinema pentru un carnagiu frumos, mi se pare că nu ne-am schimbat prea tare în ultimii 2500 de ani. ."
300 e feroce, bărbătesc, stupid. Descrierea se aplică cu asupra de măsură şi pentru noul film "din partea producătorilor 300" (nici nu vreau să ştiu cine sunt, că nu merită). Zach Snyder avea măcar un stil coerent. Immortals (Nemuritorii, regia Tarsem Singh) e pur şi simplu un non-sens.
În primul rînd pentru că nu prea înţelegi sensul filmului. Cine sunt eroii şi ce vor ei (bine, nici ei nu prea ştiu). Să "lupte pentru onoare?" Ce onoare putea pretinde un plebeu ca Tezeu, jucat de un flăcău (Henry Cavill) pe care l-aş vedea mai bine distribuit într-un episod de Big Brother. Mă întreb dacă oamenii ăştia care scriu scenariile au citit vreodată cum trăia cu adevărat un ţăran din Elada. N-ai fi trăit 5 minute dacă aveai un simţ exacerbat al onoarei ca nemuritorul Tezeu, cel care îi mobilizează pe compatrioţii lui cu un discurs auzit deja de 300 de ori (în alte filme).
Pe Zeus! Cred că voi face intoxicaţie dacă mai aud vreodată un îndemn la "lupta pentru apărarea onoarei" înainte de vreo bătălie pre-medievală (în Evul Mediu cînd se dădeau lupte din onoare "era în joc numele unui cavaler, adică avutul său cel mai de preţ). Luptau elenii ăştia pentru onoare cum luptă azi politicienii români pentru "propăşirea neamului". Cât despre "lupta pentru nemurire", ce poate însemna asta pentru un soldat din rîndul 7? Abia l-au ţinut minte legendele pe semizeul Tezeu. Singurul îndemn pe care l-aş accepta în cazul de faţă era "luptaţi pentru salvare!". Şi pentru copii (asta e o metaforă pentru nemurire in viziunea scenariştilor).
Mă rog, nimeni n-a stat să-şi bată capul cu faza de construcţie. Personajele trebuie luate ca atare fara nicio explicaţie sau fundament. În ciuda 3D-ului, sunt doar nişte poze. Vrei mai mult? Citeşte Legendele Olimpului! Înţeleg ca sunt personaje comics-ate, dar aveam pretenţii măcar în cazul villain-ului Hyperion (Mickey Rourke) şi -hai!- al lui Stephen Dorff. Impresia pe care o lasă amîndoi e că au venit să marce banu' (poate nu i-a ajutat nici scenariul sau regia, dar nici ei nu şi-au scuipat plămânii pe teren) . Cum zicea un prieten dupa vizionare: "şi io aş juca la ACS Recaş pe un salariu de trei ori mai mare ca la Poli".
În cea mai mare parte a timpului său de ecran, Rourke curăţă ceva (unghii, portocale sau îşi curăţă pumnalul de sînge). În rest stă pe scaun şi pufăie. Probabil se compune pentru lupta finala cu Tezeu - un spectacol greu de îndurat din cauza clişeelor din Rocky pe care le vizitează. Iar Freida Pinto, compatrioata lui Singh este divină, sublimă (ca apariţie), dar plată ca apa (dpdv al interpretării). Nici nu mă bag la discuţii despre (i)logica şi inconstanţa politicii intervenţioniste a zeilor olimpieni.
Prin ridicolul său involuntar, filmul mai mult m-a amuzat decît enervat, în ciuda tonului meu aparent agresiv, care s-ar putea să supere vreo 300 de inşi. Foarte bine, să se indigneze! Pentru că şi ei mă indignează pe mine. Nu înţeleg ce poate să îţi placă la acest film. Scenografia? Decorul mitic al Eladei generat de un calculator? "Frumuseţea" noului măcel antic? Tehnica de filmare grandioasă care aminteşte de clipurile lui Kanye West? Apropo de Kanye, bling-bling-urile alea glam de pe armura zeilor arată ca şi cum au jumate din PIB-ul Greciei pe ei (se foloseşte des formula "dezastrul poporului elen", ceea ce aminteşte neîntrerupt de ştirile financiare din ultimul an).
Dar despre motivele pentru care s-ar putea să vă placă Immortals, poate vă lămureşte Richie.
rating: eroare
vineri, 18 noiembrie 2011
The Way (2010)
rating: Colectabil
Un film extrem de personal al familiei Sheen, The Way nu face decat sa supuna atentiei noastre faimosul drum de pelerinaj: Camino de Santiago. E o cale veche de 1000 de ani si care se intinde pe 800 de km de la granita Frantei pana in orasul Santiago de Compostela, un drum strabatut la pas de nenumarate picioare, de toate natiile si toate varstele. Filmul scris si regizat de Emilio Estevez, in care rolul principal i-a fost inmanat fara rezerve chiar tatalui sau, Martin Sheen, are la baza experienta pe care acesta (tatal) a trait-o in 2003 cand a batut Calea impreuna cu nepotul. Deci, intr-un fel, The Way e viziunea Sheen asupra Caii, asupra Spaniei, asupra motivatiei acelui pelerinaj. E un film facut cu dragoste si pasiune, rod al mostenirii spaniole si orientarii catolice a lui Emilio si dedicat bunicului sau, Francisco Estevez.
Martin Sheen joaca la fel ca in viata reala rolul tatalui lui Emilio, un medic oftalmolog vaduv care afla ca unicul fiu a murit in Pirinei chiar in primele zile ale calatoriei sale pe Camino. Venit sa recupereze ramasitele pamantesti, tatal indurerat ia decizia de a continua calatoria pornita de fiul sau, dar nu dintr-un imbold religios sau pentru a se reculege, ci din dragoste paterna. Luand cu dansul cenusa fiului o va imprastia de-a lungul acelei cai pana la destinatie implinind astfel ce era de implinit. Filmul nu imbraca insa straie de doliu ci ofera o panorama de imagini memorabile, extrem de vie si colorata, a Spaniei rurale, a oamenilor si obiceiurilor oferind chiar si cateva tips-uri, intocmai ca intr-un mic ghid de calatorie.
Desi porneste la drum singur, personajul lui Martin descopera curand ca esenta Caii e solidaritatea intre cei care o strabat si bunavointa pe care si-o arata unul celuilalt. Astfel ca omul se alege cu inca trei tovarasi de drum: un olandez grasut dar “petrecaret”, o canadianca divortata cu sechele (Deborah Kara Unger) si un scriitor irlandez (James Nesbit) suferind de blocaj inspirational. Prin ei filmul isi rezolva conflictul dramatic si partea de comic relief. In afara de actorii principali figuratia insa a fost formata indeosebi din localnici, unii chiar pelerini pe Camino, un rol special jucand tiganii din Burgos. Drumul culmineaza cu vizita in catedrala din Santiago, moment catarhic in care pelerinii decid daca totul a avut sau nu un rost.
Acum patru ani am intreprins si eu o calatorie in Spania, la Santiago de Compostela, insa a fost una mai mult turistica, cu un cartier general la o prietena din Corunna si o vizita de-o juma de zi in orasul destinatie milenara a pelerinilor din toata lumea. Am avut timp doar sa vizitez Catedrala si sa aflu despre Camino de Santiago. Ieri insa am vazut un film sincer, uman si tandru al carui final mi-a parut atat de familiar incat mi-a deschis un suvoi de amintiri placute. Desi e in mare parte despre calatoria personala a unor personaje filmul nu se incheie la Santiago ci pe malul Atlanticului, la Muxia, unul din cele mai frumoase locuri de pe coasta Spaniei, ca un fel de elegie a mersului pe jos.. Una inspirationala.
joi, 17 noiembrie 2011
The Devil's Double (2011)
rating: Brainwash stylish
Unul din primele filme biografice pe care fara indoiala vestul le va produce in urmatorii ani pentru a capitaliza pe seama dramei din Lumea Araba va fi cel despre Saddam Hussein. Pana atunci insa ar fi indicat sa ne aruncam privirea un pic asupra proaspatului biopic regizat de Lee Tamahori, The Devil’s Double, un film care-l are in centru pe infamul Uday Hussein, fiul mai mare si mai sadic al dictatorului irakian. Desi e un film despre Uday, Dublura Diavolului il are drept erou principal pe Latif Yahia, garda de corp a acestuia si autorul cartii autobiografice care sta la baza filmului. Practic vorbim de o marturie personala a unuia din cei aflati in cercul intim al beizadelei irakiene, un soldat luat de pe front, fortat sa renunte la propria viata si identitate si pus in slujba regimului instaurat de Saddam. Sau, mai corect spus, in slujba unui emanat irational al acelui regim, imbatat de puterea conferita de pozitia sa in stat.
Viziunea asupra “Casei lui Saddam” pe care ne-o ofera acest individ e una destul de sadica insa tratamentul lui Tamahori o cizeleaza intr-o poveste de tip mafiot in care un gangster crud ii face unui om obisnuit o oferta pe care n-o poate refuza. Uday Hussein si Latif Yahia (ambii jucati admirabil de Dominic Cooper) se cunosc din liceu insa a fost nevoie de un razboi irano-irakian pentru ca Uday sa-si dea seama ca asemanarea dintre ei ii poate fi de folos. Prin urmare Latif e scos de pe front si introdus in somptuoasele apartamente din Bagdad ale fiului lui Saddam Hussein apoi transformat intr-un fiday, o dublura de corp care sa-l joace pe Uday unde si cand nevoia o cerea. Latif intra asadar intr-un pact cu diavolul avand acces la tot ce are Uday, bani, masini, droguri si femei, mai putin femeia pe care acesta punea ochii. Nu dureaza mult pana cand Latif sa realizeze ca “printul” e un psihopat maniac si sadic care rapeste si violeaza fetite si se rasfata cu trabucuri, cocaina si torturi inregistrate.
Plot-ul filmului e destul de liniar si nu rezerva multe surprize. Are insa un ritm electrizant si o stralucire de crime-noir optzecist cu masini scumpe, droguri si femei despuiate. Ce e interesant de urmarit e transformarea lui Latif in Uday si mai ales performanta lui Dominic Cooper. Practic, englezul care a jucat numai roluri linistite (An Education, The Duchess) face acum nu mai putin de 3 roluri distincte: impulsivul si manieristul Uday, calculatul Latif, ambii atat de diferiti fizic si mental, plus Latif impersonandu-l pe Uday, ceva ce efectiv te face sa zambesti amar. Povestea cuprinde si un pseudo-lovestory cand Latif dezvolta niste emotii pentru o prostituata iubita de Uday, Sarrab, si o scena iconica in care papa Saddam il aproape castreaza pe fiul cel mare si problematic. Deznodamantul e absolut previzibil, cu cliseul garzii de corp care se razvrateste pentru iubire si provoaca mania stapanului si “creatorului” ei la care se adauga un twist final pe post de razbunare simbolica.
Valoarea istorica a acestei pelicule europene nu trebuie luata insa in calcul intrucat chiar si autenticitatea lui Latif e chestionabila. Fugit in exil din 1992, imediat dupa problema kuweitiana, Latif a devenit scriitor, publicand mai multe carti despre regimul irakian. A descris in amanunt brutalitatea si oroarea lui, lucru incontestabil dealtfel, insa rolul jucat de el e dificil de stabilit dat fiind ca pionii principali din poveste au fost “sacrificati” de americani. Ramane sa privim filmul asta mai putin ca documentar si mai mult ca o epopee despre un Scarface irakian.
Trailer
Sci-fi of the Day: STASIS
Acordati-va o juma de ora ca sa vizionati un scurt metraj interesant. Stasis e o povestioara in genul episoadelor din Twilight Zone despre un soldat amnezic si suferind de stres post-traumatic care in timpul recuperarii e bantuit de fragmente de amintiri despre o femeie necunoscuta. Desi subiectul nu e absolut original, Stasis amintind intrucatva de spoiler ahead! Vanilla Sky ori The Manchurian Candidade, tratamentul lui Christian Sweagal e unul demn de o productie cu buget serios. O cinematografie impresionanta, actori secundari f buni si cunoscuti (Beau Bridges, Ernie Hudson) plus o muzica de thriller minimalist aseaza o atmosfera rau prevestitoare in acest puzzle sf de 25 de minute. Musai.
miercuri, 16 noiembrie 2011
Trailerul zilei: Mirror Mirror
Nici bine nu s-a sters de pe ecrane sangele nemuritorilor din ultmul film al lui Tarsem Singh si iata ca avem un first look la noua pelicula care urmeaza sa se lanseze peste nici 4 luni, Mirror Mirror. Adaptarea arhicunoscutului basm al fratilor Grimm poarta semnatura vizuala a regizorului indian dar parca ceva mai putin incarcata de cgi (desi e posibil ca acest prin trailer sa fie zgarcit cu detaliile) si totodata mai fidela materialului sursa. Am fost surprins sa vad ca noul film e mai degraba o comedie fantasy decat un dark epic cum m-as fi asteptat. Exista Regina cea Rea (Julia Roberts) insa e doar o femeie artagoasa, exista un Rege (Sean Bean), care insa nu apare in teaserul proaspat lansat, un Print destul de chipes dar prostut (Armie Hammer) si evident o Alba ca Zapada (Lily Collins) mai putin razboinica decat cea din versiunea medievala cu Kristen Stevart. Cel mai important insa: exista midgets. Sapte, ca la carte. Si marul pacatos. Promitator pentru segmentul familial.
marți, 15 noiembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)