marți, 25 ianuarie 2011
Black Swan (2010)
rating: Colectabil
Intamplarea face ca am vazut ultimul film al lui Aronofsky la o zi dupa Pianista (2001) lui Haneke. Amandoua filmele au in centru o artista neimplinita. Nina (Natalie Portman), balerina care spera sa-i vina randul la glorie. Erika (Isabelle Hupert), pianista care nu mai spera nimic - preda lectii particulare si cursuri la conservator. Amandoua eroinele sunt perfectioniste in munca. Si ambele locuiesc cu mamele lor. In timp ce Erika doarme cu maman (Annie Girardot) in pat, mama Ninei (Barbara Hershey) se multumeste sa-si supravegheze fiica din fotoliu.
In aceste figuri maternale sufocante trebuie sa vedem cheia care explica (partial) represiile personajelor. Sexualitatea amandurora e inhibata, dar manifestarile sunt diferite. Erika deviaza puternic pe panta voyeurismului, automutilarii si a tendintelor sado-masochiste. Nina, dimpotriva, e lipsita complet de libido. Adica e cam frigida.
Chestia asta nu pare sa o deranjeze, pana in momentul in care ii afecteaza munca. Leroy (Vincent Cassel), arogantul patron al companiei de balet isi anunta ambitia de a reinterpreta Lacul Lebedelor, cu o singura balerina in dublu rol principal. Precisa in miscari, delicata si, sa nu uitam, virginala, Nina e ideala pentru rolul Lebedei Albe (Printesa Odette). Insa Leroy nu o vede in stare sa exprime senzualitatea magnetica si salbatica, solicitata de personajul Lebedei Negre.
In joc nu e doar un rol. In joc e titlul de "favorita lui Leroy"(care are reputatia ca repeta cu dansatoarele si "in particular") si "noua vedeta a companiei" ( Leroy tocmai s-a descotorosit de vechea diva/iubita, jucata de Winona Rider). In timp ce o balerina iese din scena, intra alta noua (Lily), ceea ce creste si mai mult miza inclestarii.
Nou-venita Lily (Mila Kunis) debordeaza de sexualitate. Rolul Lebedei Negre pare adjudecat si toate visele Ninei amenintate. Lily e tot ce nu e Nina: libera, exuberanta si pasionala. Lily e fierbinte. Nina e de gheata. Lily e dezlantuita. Nina e control freak. Pe masura ce data premierei se apropie, ambitia Ninei devine obsesie. Pentru ca ea trebuie sa devina Lily sau, ca sa fim mai precisi, trebuie sa devina Lebada Neagra.
Pentru asta trebuie sa se aventureze pe terenul necunoscut al propriei sexualitati, asa cum o sfatuieste Leroy. Nina nu cunoaste o alta cale decat cea fizica (in meseria ei, instrumentul de lucru e corpul). Pana acum asta insemna repetarea aceleiasi miscari de o mie de ori, pana la perfectiune tehnica. Acum trebuie sa-si elibereze corpul de sub control, ca sa intre in rol. Trebuie sa descopere pasiunea din ea, pentru a da carne personajului. Povestea din film incepe sa oglindeasca subtil libretul original: pentru a dezlega blestemul (printesa Odette e captiva intr-un corp de lebada) e nevoie de iubire. In film se intampla reversul. Nina vrea sa elibereze lebada dinauntru, ceea ce, veti vedea, nu e o metafora (o pana va iesi de sub pielea cuiva, nu spui cine).
Impinsa pe rand de Leroy si Lily, se "joaca" cu corpul ei, consuma halucinogene si incepe sa confunde realitatea cu visele (cosmarurile) ei. Simultan cu eliberarea corpului, Nina incepe sa-si piarda si mintile. Din acest punct, balerina e in razboi deschis pe toate fronturile: lupta pentru rol, lupta cu mama ei (pentru a iesi de sub aceasta tutela maladiva) si, cel mai dificil, lupta cu propria minte. Din acest punct, filmul lui Darren Aronofsky capata accente horror, pana spre final, cand realizam ca vedem lucrurile din perspectiva alterata a Ninei. Este una din cele mai bune psihodrame ale anului trecut (care, nu intamplator, a inceput cu Shutter Island).
La crearea atmosferei toxice contribuie din plin si imaginea lui Matthew Libbatique si muzica lui Clint Mansell (a reinterpretat muzica lui Ceaikovsky), doi din colaboratorii permanenti ai regizorului. Nu vreau sa mai insist asupra performantei fizice a lui Natalie Portman. Ajunge ca ochiul meu nu a detectat nici o stangacie in miscare (unii specialisti in dans nu au fost impresionati, alte voci -Total Film- spun ca asistam la una din cele mai bune coregrafii de film ever). Mai important e felul in care N.P. te face partas la nebunia ei, pana intr-acolo ca nu ti se mai pare nebunie. Daca e sa-i fac un compliment as spune ca, dupa aceasta interpretare, am uitat complet in ce filme a mai jucat.
S-a spus ca Black Swan seamana cu pelicula anterioara a lui Aronofsky, Wrestler. In ambele asistam la degradarea mentala a unui om care lucreaza cu corpul sau si il sacrifica publicului (ATENTIE SPOILER!: ar mai fi si saltul din final, si daca tot suntem aici, ne putem aminti si de gestul final al Erikai din Pianista). Daca privesti in urma, toate filmele sale (incepand cu Pi) sunt salturi, fara plasa de siguranta, in abisul psihicului uman. Am regasit deasemenea ecouri din primele filme ale lui Polanski (in special Repulsia) si din temele lui Cronenberg, creatorul genului body horror. Mai multi critici si-au amintit de The Read Shoe (1948), restanta de care trebuie, iata, sa ne achitam.
Black Swan poate fi privit ca o demonstratie de arta in arta. O vedere din culise asupra nasterii actului artistic, concentrat aici pe rivalitatea dintre dansatoare. Gelozia e un sentiment comun in orice colectiv artistic locuit de egouri prea mari. In egala masura, Black Swan e o psihodrama care investigheaza traumele cauzate de parintii mult prea protectori. Ambitia Ninei e alimentata de maica-sa, fosta dansatoare, care vede in cariera fiicei proiectia propriilor vise neimplinite.
Indiferent de cauzele care au produs trauma Ninei, tema centrala este, dupa parerea mea, alta. Pentru anumite bresle (sportivi, artisti etc), succesul profesional vine la pachet cu esecul in plan personal. In momentul in care iti concentrezi toata viata in jurul unei singure preocupari si le neglijezi/negi pe toate celelalte, se creaza un urias dezechilibru. E ca si cum ti-ai anihila o parte din fiinta. Ceea ce e, bineinteles, o forma de nebunie.
In 25 februarie(peste fix o luna), Black Swan are premiera in Romania.
luni, 24 ianuarie 2011
Sunshine
Only dream I ever have... is it the surface of the sun?
Everytime I shut my eyes... it's always the same.
Sunshine (2007) - r. Danny Boyle, d. Cillian Murphy, Chris Evans, Michelle Yeoh, Rose Byrne
Primer (2004)
Pe adresa "redactiei" ne-a sosit un nou guest post de la Nicu Mihali, care ne loveste la sentiment cand afirma ca "orice blog despre cinema, oricat de savant ar fi continutul lui, este in ultima instanta o suma de recomandari". Zi-le, Nicu!
"Anybody who claims [to] fully understand what's going on in Primer after seeing it just once is either a savant or a liar." (Mike D'Angelo, Esquire Magazine)
Doar cei care se simt provocaţi de fraza de mai sus ar trebui să vizioneze Primer. Nu e un film care să placă oricui. Spectatorilor comozi le recomand să-l evite. E, mai degrabă, un veritabil test de anduranţă, o încrengătură de idei şi imagini pe care doar o minte clară, precisă, angajată şi determinată ar putea să le ordoneze. Un complicat puzzle făcut doar de amorul artei. Recunosc, fără să mă simt ruşinat, că la prima vizionare nu am înţeles absolut nimic.
Cu toate acestea nu poţi să nu remarci artisticitatea peliculei, lucru care te îndeamnă să-i acorzi o a doua şansă. La mine a doua vizionare a venit la pachet cu revelaţia, aş putea spune. Un aport consistent la aceasta a avut pagina Wikipedia dedicată filmului care conţine cel mai complet plot-summary găsit pe net.
Dacă discursul (artistic, în cazul de faţă) devine comprehensibil brusc (şi inevitabil) te izbeşte esteticitatea lui. Adică: dacă înţelegi CE spune filmul te încântă mai mult CUM spune. Nu mai eşti distras. Şi astfel, problema operei generatoare de complexe şi frustrări dintre cele mai felurite este oarecum rezolvată (în perfect sincron cu bizara ei construcţie). (Ori, poate, aceasta e consolarea spectatorului frustrat). Dar lucrul acesta este deja ştiut: câte filme pe care nu le-aţi înţeles v-au plăcut? Mie niciunul.
Pelicula a fost ideea unui fost inginer, actualmente matematician (şi iată scenarist, regizor, compozitor de muzică de film - un mare puls aici, monteur, etc.) pe nume Shane Carruth. Tot ce nu a putut pune în practică în laborator a (trans)pus pe peliculă. Limbajul e cel al savanţilor din domeniul ştiinţelor exacte (reale, se spune, în opoziţie cu ştiinţele umane - adică tot ce-i real nu-i uman şi tot ce-i uman nu-i real?) şi nu se face nicio concesie/rabat de dragul nostru, de dragul spectatorilor de rând.
Filmul a fost făcut cu doar 7000 de dolari şi în mod logic efectele speciale se văd doar cu ochiul minţii iar spectaculozitatea lor este condiţionată de puterea de imaginaţie a fiecărui spectator. Rezultatul este un science-fiction care jonglează doar cu idei, însă nu întru-totul original. Science-fiction-uri de idei s-au mai văzut. Un singur exemplu doar: The Man from Earth (2007), regia: Richard Schenkman (despre care o să vorbim altă dată).
La întrebarea firească de ce am ales atunci să recomand acest film pot să vă răspund aşa: cu puţin efort se reuşeşte decriptarea universului creat de Shane Carruth. Iar făcând acest lucru vă asigur că o să găsiţi filmul extrem de ofertant şi cu siguranţă o să-l consideraţi cel mai credibil science-fiction făcut vreodată. Nu o să găsiţi nico urmă de superficialitate, de manufacturism facil. Nimic nu-i forţat. Regizorul nu bâjbâie deloc. Şi e, oarecum, normal pentru că lucrează cu elementele gândite (inspirate, visate) de el iar prin felul cum le organizează îţi lasă impresia că ştie ce face, îţi lasă impresia că e specialist. Iar ca să facem o comparaţie care frizează ridicolul vă întreb: l-aţi văzut bâjbâind pe Lynch?
Probabil acesta e norocul regizorilor care îşi sunt suficienţi lor, care lucrează, fără a se abate nici măcar o singură dată, doar cu invarianţii lumii create de ei (vezi Lynch, Jarmusch, Tati, etc) . E drept că ermetismul care decurge de aici le ecranează accederea la Marele Public. Devin, astfel, autori de nişă, dar postura de autori cult le vine ca o mănuşă şi şi-o asumă. Oare ei chiar au nevoie de Marele Public? Exceptie face, probabil, Lynch, David Lynch. Dar, ca să revin, lui Shane Carruth nu-i dau prea mult credit pentru că se află la primul contact cu filmul. Aceasta e, ştiu, doar o costatare pur raţional-empirică (filmul în sine mă contrazice) şi care e la fel de funcţională ca un nod în papură. Dar dacă te laşi purtat de film obţii satisfacţii garantate, ba poate chiar noduri în gât.
Dacă am lasat impresia că am înţeles, din acest film, mai mult decât am înţeles e doar o impresie. Peste 50% din el mi-a rămas ascuns pentru simplul motiv că-i abscons.
P.S: recomandare bonus – dacă o să vă încânte acest film încercaţi şi Pontypool (2008), regia: Bruce McDonald. Imaginaţi-vă: un horror apocaliptic low budget în care Cuvântul (hai să zicem Logosul) devine cel mai de temut duşman al omului (a se înţelege Omenirii). Neaparat de citit printre rânduri.
(Nicu "Badea" Mihali)
4 3 2...
Cartea sustinuta de la inceput pe Marele Ecran va avea lansarea pe care o merita. La Carturesti, de azi intr-o saptamana. Bonus: proiectia shortului lui Cristian Mungiu: Zapping.
Zodia de celuloid
Fie ca suntem cinesseuri sau cinedevoratori adevarul e ca unii dintre noi chiar ne-am nascut in zodia filmului, inveliti in pelicula de celuloid si vizitati de magii celei de-a saptea arte aflati la vanatoare de stele de cinema. N-am stat pana acum sa ma gandesc spre exemplu la un lucru: oare un film creat, nascut, aparut in aceeasi lume o data cu mine ar fi putut avea vreo influenta considerabila asupra destinului meu de cinemaniac? Ar fi putut vreo bijuterie dinasta in miscare sa-si lase amprenta asupra firii mele in asa fel incat in momentul cunoasterii ei sa fie dragoste la prima vedere vizionare? Ei bine, inclin sa cred ca da. Eu m-am nascut in gloriosul an 1979, declarat de UN drept "anul international al copilului" si marcat de uimitoare realizari ale sexului slab: Maica Tereza lua premiul Nobel pentru pace, Margaret Thatcher devenea prima femeie prim-ministru britanic iar Nadia Comaneci lua primul 10 din istoria mondialelor la gimnastica. Acestea sunt de momente nesimnificative pentru cititorii Marelui Ecran atunci cand isi vor aduce aminte ce premiere am avut in lumea filmului.
Si aici am vrut sa ajung. Desi in 1979 s-au lansat niste "bombe" cu efect percutant si reverberant, ca manifestul anti-razboi al lui Coppola (Apocalypse Now), panorama desertaciunii distopice (Mad Max), poemul metafizic tarkovskian (Stalker) si mult-oscarizatul Kramer vs Kramer, pe mine m-a lovit cel mai grav in constiinta Alien-ul lui Ridley Scott. Desi l-am vazut ca tot omul la o varsta la care abia aveam voie sa ma benoclez la tv, odiseea nostromiana m-a drogat, obsedat, nelinistit, eviscerat de concret si culturalizat intr-o anume directie (a sf-ului) pentru totdeauna. Nu mai zic ca am citit pana si "cartea" (in speta o 'novelizare' a filmului facuta de mana lui Alan Dean Foster), pentru ca in vremea 'cea nu se existau casete video ca sa-i dau replay la Ripley. Iar acum l-am colectinat pe rand in VHS, DVD si HDrip si pesemne cand se ieftinesc BluRay-urile mai adaug un exemplar. Asa ca zodia mea de celuloid poarta antetul lui Scott si a filmului care a reinventat horror-ul si l-a urcat in stele.
Ideea articolului e desigur interactiva in sensul ca v-as indemna sa va aflati filmul care-a facut ochi odata cu voi in lume si care v-ar fi putut orienta personalitatea intr-o anumita directie dupa ce l-ati vazut... cine stie ce descoperiti.
Ps: in felul asta ne mai cunoastem si noi nitel gusturile :)
Ps: in felul asta ne mai cunoastem si noi nitel gusturile :)
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Spielzeugland (Toyland)
Deseori scurt-metrajele sunt chiar mai complete decat filmele de lunga durata. In 2009 Spielzeugland a castigat un Oscar pentru povestea sa: Holocaustul vazut prin ochii unui copil. S-ar putea spune ca americanii au o 'chestie' cu filmele despre evrei dar scurtul lui Jochen Alexander Freydank e chiar reusit si emotionant. A fost proiectat aseara la ShortsUp, mi se sufla din public..
via Cartitzoiu.
The King's Speech (2010)
rating: Colectabil
In egala masura un film despre un anumit discurs cat si unul despre vorbit in general, o tratare dramatica a unui moment istoric cat si un “discurs” al prieteniei, The King’s Speech poarta eticheta excelentei britanice de la un capat la celalalt. Tom Hooper a reusit sa redea eleganta si taria de caracter a unui cap incoronat dar si slabiciunile si temerile pe care trebuie sa si le invinga iar pentru asta are respectul si recunostinta mea. Am fost surprins sa descopar ca e acelasi om care a adus pe ecrane drama tv Elizabeth I (in care aceeasi Helen Mirren o intruchipeaza pe Elizabeth din sec. XVI, pentru ca un an mai tarziu s-o joace pe Elizabeth din sec. XX in The Queen). Personal am apreciat destul de mult miniseria realizata de HBO in 2005 asa incat ma bucura faptul ca Tom Hooper n-a spus adio filmelor biografice regale si chiar urca la un nivel superior al artei filmice. Discursul Regelui face o buna impresie in acest inceput de 2011, perioada cea mai aglomerata in materie de competitii actoricesti, avand sanse serioase la cele mai prestigioase din ele.
Povestea regelui balbait e mai putin cunoscuta si, ca sa fim sinceri, poarta o infima semnificatie pentru oricine n-are drept scop in viata studiul monarhiei britanice, insa adaptarea ei intr-un film o transforma intr-una din lectiile motivationale care inspira oamenii sa-si depaseasca conditia (fie ea si una de ordin medical). Filmul lui Hooper se deruleaza intre doua coperti aproape identice in natura lor, incepand cu un discurs si incheiandu-se cu altul. In 1925 Printul Albert, fiul regelui George V si viitorul rege George VI, este mandatat de tatal sau sa tina discursul inaugural al Expozitiei Imperiale de pe Wembley. Discursul urma sa fie auzit de milioanele de supusi ai imperiului prin intermediul radioului, asta ca sa ne imaginam presiunea. Tanarul duce de York nu reuseste insa decat sa articuleze niste cuvinte scremute, imbucatite si balbaite. Paisprezece ani mai tarziu, in 1939, aflat in deplina autoritate de rege si imparat al coloniilor britanice, George VI transmite prin aceleasi 'unde afurisite' ale BBC-ului declaratia de razboi catre Germania si indeamna poporul la solidaritate nationala. Intre cele doua momente istorice are loc “corectarea” discursului unui rege cu mult curaj si bun-simt dar cu prea putina incredere in sine. Pentru astfel de cazuri leacul e intotdeauna unul singur: eliminarea sechelelor din copilarie si a ezitarilor care franeaza punerea pe roti a unui destin trasat de culoarea albastra a sangelui.
Inutil sa mai insist asupra performantei lui Colin Firth (King George VI). E deja notoriu faptul ca face o figura splendida si o dovada in plus (daca mai era necesar) ca e unul din actorii in forma maxima. Tipul nu e "genial, magnific sau ravasitor", ci deosebit de formal si rezervat incat reuseste sa straneasca respect si mila in aceeasi scena. E ca un rege, iubit si compatimit pentru rolul sau in istorie. Mai demn e sa amintesc de prezenta Helenei Bonham Carter alaturi de el (Queen Elizabeth) si de cat de bine a imbracat vesmantul regal, acea politete distanta, acea tinuta echilibrata sau acea dragoste si grija fata de sot pe care o ghiceai doar in ochii sai. Nu mai vorbesc de mersul ala ca de ratusca, tipic reginei de acum, Elizabeth II. Geofrey Rush e si el o prezenta remarcabila, aici portretizandu-l pe specialistul logoped Lionel Logue, care-l va trata pe rege de balbaiala. Munca acestuia si caracterul sau deosebit il va face pe rege sa-i poarte o prietenie si o recunostinta vesnica. Roluri respectabile poarta si Michael Gambon (George V) sau Guy Pearce, acesta din urma cu o revenire de bun-simt pe marele ecran ca fratele-rege Edward VIII, un razvratit al familiei regale clocotind de acelasi sange fierbinte care-l facuse pe-al nostru Carol II sa alerge fusta lui Zizi in locul coroanei.
Ca sa concluzionam, Discursul Regelui e un film istoric de o calitate superioara dramelor BBC si, dupa cate am citit, destul de fidel perioadei pe care o zugraveste. Interioarele si tinutele fac bine cu ochiu unui public cu pofta de adastat privirea iar modul de filmare wide-angle permite asemenea imbogatiri ale oniricului. Exista cateva fineturi pe care le-am gustat si eu in liniste, cum ar fi interiorul locuintei terapeutului sau parcul londonez. In orice caz pentru o experienta plenara inclin sa cred ca vizionarea ar trebui sa fie facuta in cat mai putine persoane intrucat ruleaza la viteza redusa si are tendinta de a plictisi creierele "prea" hiperactive.
vineri, 21 ianuarie 2011
Ci(ne)milituri despre arme
Ci(ne)militura 0.2
rating: Colectabil
Daca detii o arma, la un moment dat o vei folosi (zic oamenii de stiinta). Echivalentul in teatru a acestei teorii este cunoscuta observatie a lui Cehov: "Daca in actul I apare un pistol atarnat pe perete, atunci se va trage cu el in ultimul act ". Documentarul lui Lucy Walker este desenat in jurul acestui rationament (statistic) si a unei fraze-cheie din discursurile lui JFK. Veti fi surprinsi cat de aproape (si in cate randuri) am fost de catastrofe nucleare "din accident, din necugetare sau din nebunie". Mai puteti afla istoricul odioasei bombe atomice, care sunt statele ce o detin si cat de usor poate ajunge acum pe maini gresite. "The weapons of war must be abolished before they abolish us". E genul acela de film-activist care se incheie cu indemn la actiune (daca vrei eradicarea x trimite sms la..."). Militantismul nu-i afecteaza insa luciditatea. Ba as spune ca pe alocuri e chiar cinic in prezentarea firavului echilibru in care ne aflam. Precizia documentarii si calibrul personalitatilor intervievate (Jimmy Carter, Tony Blair, Mihail Gorbaciov, Zbigniew Brzezinsky, experti si figuri de vaza din serviciile secrete etc) sunt convingatoare. Pentru mine a fost un fel de "Dr. Strangelove or How I Learned to Worry and Hate the Bomb".
(orez ot nwodtnuoC)
Ci(ne)militura 0.3.
rating: Brainwash
Cand intr-o creatie gasesti trei-patru clisee, te afli probabil in fata unei porcarii. Cand numeri o suta de clisee, probabil e o capodopera. Filmul de fata nu e chiar o capodopera (decat daca putem vorbi in asemenea termeni despre un omagiu/misto cinematografic). E mai mult un pretext pentru a prezenta un inventar de arme improbabile (de la cioburi de geam, la masini de tuns iarba), un indrumar de crime barbare (executarea unei gravide, decapitari si chiar o rastignire) si un buchet de focoase "mexicance" (Jessica Alba, Michelle Rodriguez si...Lindsay Lohan). Toate il au in comun pe anti-eroul taciturn si inconturnabil. Armele lui sunt ascutite ("low-tech" dar macho), replicile lui tarantinesti sunt si mai ascutite, focoasele sunt rotunde, voluptoase si periculoase. Taieturile (de montaj) sunt abrupte si gresite intentionat, la fel ca genericul de inceput "cu scame", specific filmelor B din anii '80-'90. In subtext, Rodriguez trateaza (cu ironie & inteligenta) problema imigratiei clandestine de-a lungul frontierei texane, camuflata sub o fiesta de momente de prost-gust (asa numitul gen camp), care unora poate sa le pice foarte bine. Singurul film in care De Niro si Seagal joaca impreuna. Si singurul film cu Seagal pe care l-am vazut cap-coada. O capodopera-kitsch (al carei nume nu va mai provoc sa-l kitschiti, pentru ca sigur il stiti).The Fighter (2010)
In peisajul filmelor cu boxeri The Fighter o sa treaca la fel de silentios cum trec mai toate dramele sportive despre oameni ingenunchiati de vicisitudinile vietii dar care se ridica printr-un efort demn de povestit si aplica o ultima lovitura triumfatoare. Ele starnesc zumzet si elogii actoricesti apoi cad intr-o binemeritata tihna si uitare. The Fighter nu e diferit de orice alt film cu boxeri, fotbalisti, balerini sau jucatori de golf care-si depasesc conditia pentru ca 1. povestea e destul de obisnuita si nespectaculoasa si 2. aducerea ei pe ecran implica eforturi consistente dar nu exulta ceva extraordinar. Desigur ca Christian Bale are o performanta remarcabila in rolul lui Dickie Ward, fratele drogat si emaciat al lui Mickie “The Irish” Ward, dar sa nu ne pierdem cu firea, e un actor foarte bun si, mai ales, un profesionist. Faptul ca poate slabi peste masura e doar un indiciu pentru dedicatia cu care-si abordeaza rolul, nu o masura a talentului. Ingeniozitatea sa actoriceasca se vede acolo unde-si duce personajul, in acea degringolada de ticuri si tertipuri fizice, schimonoseli si fandoseli artistice de manierist. Demn de vazut, de apreciat, dar nu poti aseza intregul film doar pe asta.
Exista numeroase filme construite in jurul ringului de box si fiecare din ele au beneficiat de performante remarcabile. Sa amintim, mergand inspre trecut, performanta lui Russel Crowe in The Cinderella Man (chiar si umbrita de cea lui Paul Giamatti, nominalizat la Oscar), a lui Hilary Swank din Million Dollar Baby (superb si cutremurator film care i-a adus 2 Oscaruri lui Clint Eastwood, unul lui Hilary si unul lui M. Freeman) sau a lui Will Smith in biograficul din 2001 regizat de Michael Mann, Ali. Minunate filme, extraordinari actori. Personal as mai adauga si The Hurricane-ul cu Denzel Washington, alta drama din lumea sportului cu manusi. Oricate ai adauga insa in final vei ajunge tot la Rocky si la Stallone. El e punctul de referinta, varful piramidei, adevarata poveste a ‘underdog'-ului care depaseste toate obstacolele si produce surpriza. Nimeni nu-l va rasturna de-acolo si nimeni nu va ramane in istorie asa cum a facut-o el.
Nu spun ca The Fighter e un film rau sau macar “nereusit”. Din contra, e chiar reusit. Dar am ajuns sa ne extaziem asa de tare cand un film e demn de categoria sa incat ii conferim o aura senzationala chiar si cand nu are motive ca s-o imbrace. Pacatul e ca in ciuda eforturilor distributiei (Mark Wahlberg s-a antrenat 6 ani pentru rolul asta datorita intarzierilor repetate de productie) rezultatul va fi lovit de uitare. La fel ca The Cinderella Man. Mai stie cineva cum il chema pe boxerul jucat de Russel Crowe? My point exactly.. Micky ‘The Irish' Ward si lupta sa cu propria nesiguranta vor fi la fel de uitate indiferent cat de tare au lovit pumnii lui Wahlberg, cat de disfunctionala a fost familia sa, cat de pitoresc era cartierul in care rezidau sau cat de slab si fanfaron era personajul lui Bale. Audienta se va orienta spre altceva mai memorabil iar in lipsa va mai revedea o data Masinistul.
joi, 20 ianuarie 2011
Tangled - 10 motive pentru care sa-l vezi de 2 ori
N-am avut chef sa fac cronica de film asa ca mi-am enumerat mintal motivele pentru care as revedea Tangled:
1. e un film Disney adevarat. Asta inseamna poveste clasica, finete artistica, sentiment familiar datorita asemanarii cu mai vechile Mica Sirena, Aladin, Frumoasa si Bestia, personaje egale in importanta, umor intepator dar nu exagerat si muzica exceptionala.
2. pentru ca vine din sacul cu povesti al Fratilor Grimm, deci e un pic de intuneric acolo.
3. pentru personajele “acolite”: Maximus e un cal cu personalitate de caine si face toti banii, reactiile sale tacanite si sentimentul exagerat al datoriei starnind hohote de ras. De partea cealalta, cameleonul Pascal e cel mai bun sfetnic: nu scoate o vorba, dar gandurile sale sunt usor de inteles.
4. Rapunzel - blonda cu parul de aur. E la fel de inocenta ca Mica Sirena dar cu tigaia in mana e Lara Croft. Iar momentele de zbucium sufletesc dupa parasirea turnului sunt delicios montate. This is the best day ever!/I’m a horrible daughter!
5. Flynn Ryder - individu asta face cum face de nimeni nu-l place. Contrele sale cu calul Maximus si scena din canion smulg lacrimi de ras. Personajul aduce intrucatva cu Errol Flynn, legendarul actor care l-a jucat pe Robin Hood.
6. Mama Gothel, arhetipul vrajitoarei rele, e teribil de alunecoasa. Si vocea ei aduce a Cate Blanchet (dar e in fapt Donna Murphy). Piesa Mama Knows Best in care-i explica fiicei motivele pentru care nu poate parasi turnul e senzationala.
7. Muzica lui Alan Menken si Glenn Slater. Animatia asta e si un musical merituos, cum numai Disney stiu sa faca.
8. Batausii de la taverna din padure si momentul lor muzical I’ ve Got a Dream. Epic.
9. Desi e un film eminamente CGI, Tangled surprinde caldura si fluiditatea desenelor animate traditionale, sugerand ca in sfarsit artistul a reustit sa controleze computerul ca pe-un creion.
10. Tarantino l-a inclus in Top 5 al filmelor din 2010.
1. e un film Disney adevarat. Asta inseamna poveste clasica, finete artistica, sentiment familiar datorita asemanarii cu mai vechile Mica Sirena, Aladin, Frumoasa si Bestia, personaje egale in importanta, umor intepator dar nu exagerat si muzica exceptionala.
2. pentru ca vine din sacul cu povesti al Fratilor Grimm, deci e un pic de intuneric acolo.
3. pentru personajele “acolite”: Maximus e un cal cu personalitate de caine si face toti banii, reactiile sale tacanite si sentimentul exagerat al datoriei starnind hohote de ras. De partea cealalta, cameleonul Pascal e cel mai bun sfetnic: nu scoate o vorba, dar gandurile sale sunt usor de inteles.
4. Rapunzel - blonda cu parul de aur. E la fel de inocenta ca Mica Sirena dar cu tigaia in mana e Lara Croft. Iar momentele de zbucium sufletesc dupa parasirea turnului sunt delicios montate. This is the best day ever!/I’m a horrible daughter!
5. Flynn Ryder - individu asta face cum face de nimeni nu-l place. Contrele sale cu calul Maximus si scena din canion smulg lacrimi de ras. Personajul aduce intrucatva cu Errol Flynn, legendarul actor care l-a jucat pe Robin Hood.
6. Mama Gothel, arhetipul vrajitoarei rele, e teribil de alunecoasa. Si vocea ei aduce a Cate Blanchet (dar e in fapt Donna Murphy). Piesa Mama Knows Best in care-i explica fiicei motivele pentru care nu poate parasi turnul e senzationala.
7. Muzica lui Alan Menken si Glenn Slater. Animatia asta e si un musical merituos, cum numai Disney stiu sa faca.
8. Batausii de la taverna din padure si momentul lor muzical I’ ve Got a Dream. Epic.
9. Desi e un film eminamente CGI, Tangled surprinde caldura si fluiditatea desenelor animate traditionale, sugerand ca in sfarsit artistul a reustit sa controleze computerul ca pe-un creion.
10. Tarantino l-a inclus in Top 5 al filmelor din 2010.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)