marți, 16 februarie 2010
30 şi ceva
Astăzi, jumătatea mea de pe Marele-Ecran împlineşte o vîrstă. Mezzo del camino, vorba lui Dante (deşi, de la 1300 şi pînă azi s-o mai fi îmbunătăţit speranţa de viaţă). Pentru că m-a prins nepregătit, îi ofer nişte rînduri mai vechi pe care le-am scris despre Boogie, filmul lui Radu Muntean. Care e fix despre perioada asta din viaţă: unii bărbaţi redevin adolescenţi, unii adolescenţi devin bărbaţi, iar alţii pur şi simplu refuză să mai crească, ca într-un basm de Peter Pan. Îi doresc lui Richie să rămână mereu un spirit tînăr. Ca acum.
Dacă ai 30 şi ceva şi vezi Boogie e ca şi cum priveşti într-o oglindă. O oglindă a generaţiei de acceleraţie care a făcut Revoluţia, apoi a plecat „dincolo” să-şi găsească norocul, ori a muncit aici pe rupte pentru propria afacere/a eşuat în diverse joburi de tranziţie.
Povestea a fost scrisă în trei: Alexandru Baciu şi Radu Muntean s-au ocupat de scenele „cu băieţii”, Răzvan Rădulescu de tulburătoarele scene conjugale. Muntean nu ascunde că vrea să facă filme de public, la care s-ar uita şi el. Boogie e despre „crizele care apar în viaţă pe măsură ce îmbătrînim” (iniţial trebuia să se cheme 30 şi ceva).
Trei prieteni (jucaţi cu poftă de Bucur, Brănescu şi Văncică) se întîlnesc la mare de 1 mai şi încearcă să-şi recupereze libertatea din adolescenţă. Noaptea petrecută împreună le arată că lucrurile s-au schimbat: trezirea din beţie e trezirea la maturitate. Cîntecul lui Gică Petrescu de pe coloana sonoră conţine sinopsisul pe scurt: „Astă seară nimeni să nu doarmă, pîn’ la ziuă toţi să ne distrăm/ Seara asta le rugăm pe soaţe, să se facă că n-au observat!”.
luni, 15 februarie 2010
Ieşi afară!
Get out! (2009) Un scurtmetraj de 7 minute foarte simpatic despre...viaţă. Sau frica de viaţă. Mă rog, vedeţi voi. Nu vreau să vă stric surpriza.
http://www.dailymotion.com/video/xbnwlk_get-out_shortfilms
Merci, Marian!
later edit & alertă de spoiler: aş fi vrut să dezvolt parerea mea despre filmulet, dar vorba unui scriitor: "n-am timp să fiu scurt". Aşa că voi ajunge încă o dată la cuvintele lui Marian:
si daca acest scurt-metraj "foarte simpatic" nu e despre "frica de viata", ci mai degraba despre frica de...neviata (adica de "viata") - toate acele ispite-surogat pe care doctorul i le pune pe tava pruncului, ademenindu-l sa paraseasca cel dintai rai: popularitate, bogăţie, calm, lux, felurite voluptăţi, păsări, flori, televiziune etc.? Nu este el oare un poem - admirabil, supersofisticat, plin de imagiantie - inchinat primului nostru rai, ca oameni: "colivia" din pantecele matern? A return to innocence, indeed...
duminică, 14 februarie 2010
Pontypool (2008)
Pontypool mi-a reamintit de ce imi plac mie filmele asa mult. E adevarat ca la multe din ele ma uit mai mult din obisnuinta de a vedea umbre in miscare pe un ecran mare sau mic dar odata eram fascinat de forta lor, de modul cum ma smulgeau dintr-o stare letargica si ma aruncau intr-o frenezie greu de inteles. Putine mai reusesc asta in ultima vreme. De regula stiu la ce sa ma astept cand vad un film, poate si din cauza ca sunt atat de adancit in fenomen si pap trailere la mic-dejun, insa in cazul lui Pontypool am fost luat complet prin surprindere de idee si conceptie. N-am mai fost atat de "ravasit" de la bijuteria spaniola [REC]. Asta e o mica nestemata canadiana, un indie adaptat dupa o nuvela de Tony Burgess care presimt ca va fi inhatat de studiourile hollywoodiene in anii urmatori pentru a-l reinventa intr-un film de actiune cu buget de-a dreptul nesimtit.
Povestea e in felul urmator (si o sa incerc sa fiu cam schematic ca sa nu divulg prea multe). Chiar si titlul e obscur, garantand ca filmul sa treaca pe sub radarele noastre foarte usor, dovada fiind ca desi dateaza din 2008 abia acum am reusit sa-l vad. Asa e cu filmele de festival. Oricum titlul, afara ca e numele orasului din film, mai da si ocazia unei foarte interesante explicatii in debutul filmului, usor naucitoare ce-i drept, care explica cum deseori inaintea unui eveniment major apar o serie de coincidente stranii foarte usor de observat. Pontypool e in fapt un film cu 3 personaje (in cea mai mare parte), ele formand echipa de dimineata a postului de radio din Pontypool, in frunte cu Grant Mazzy (Stephen McHattie, capitanul arcei americane din blockbusterul 2012, aici intr-un rol care-i face multa cinste). Mazzy e vocea radioului, o combinatie de cowboy/cantaret country cu o doza potrivita de cinsim si umor negru, plus un glas molcom si low frequency cum le sade bine celor din radio. El a completat de Sydney Briar, producatoarea matinalului si Laurel-Ann, tehniciana de la butoane.
Intr-o zi obinuita care nu anunta nimic incep sa curga la telefon rapoarte despre diverse incidente violente si sangeroase petrecute pe strazile din oras. Corespondentul lor din teren - Ken Looney - le pomeneste scene incredibile de razmerite si acte de sadism, unele chiar canibale, oameni care-si pierd mintile si vorbesc fara noima, repetand sunetele auzite in jur ca niste masinarii stricate. Totul e foarte creepy, nu au nici o confirmare de la autoritati, iar telefoanele primite de la martori sunt neinteligibile. Parca intreaga lume a luat-o razna. In consecinta cei trei fac ce stiu mai bine. Transmit in eter ceea ce stiu ca se intampla in Pontypool. Suna ca directia normala pentru un film obisnuit cu zombie dar nu va lasati inselati. 99% din el se petrece in studioul radio, cu conversatii telefonice si transmisii radio, cu discutii contradictorii legate de rolul lor in toata aceasta nebunie si cu un suspans excelent creat de reportajele transmise de Ken Looney, vocea fara chip de la fata locului. Totul e lasat in sarcina atmosferei claustrofobe pe care o presupune situatia de a fi inchis intr-o cladire de beton fara abilitatea de a vedea cu proprii ochi ce se intampla afara. Pe alocuri amuzant, uneori inforator, cu cateva scene mai dure pe final, Pontypool e o turnura foarte originala data de Bruce McDonald filmului horror, mai mult psihologic si mai putin visceral. Nu cautati chestii in plus despre plot ca o sa va strice surpriza, iar daca rezistati pana la final, asteptati pana dupa credits, mai e un moment artistic acolo.
Trailer.
Trailerul zilei: Portretul luptatorului la tinerete
Un film care mi-a starnit un foarte mare interes este Portretul luptatorului la tinerete, debutul in lung-metraj al lui Constantin Popescu Jr (domnul care a facut shortul The Yellow Smiley Face) prezentat in premiera vineri seara la Berlinale. E vorba despre un film care prezinta lupta de rezistenta anti-comunista din anii 50, primul dintr-o trilogie, avandu-l in centrul povestii pe Gavrila Ogoranu, liderul unui grup de partizani care actionau prin Muntii Fagaras in acea perioada. Filmul va acoperi vreo 10 ani din viata lor si are la baza o serioasa munca de documentare, vreo 4 ani, necesara pentru a dezgropa aceasta istorie ascunsa de securitate si Putere. Eu abia astept sa vad aceasta varianta mioritica a luptei de guerilla.
Trailer:
vineri, 12 februarie 2010
The Crow (1994)
Nu ma pot abtine sa nu observ similitudinea destinelor lui Heath Ledger si Brandon Lee. Amandoi au murit la 28 de ani, dintr-un accident stupid, imediat dupa ce au dat lumii filmului cele mai bune prestatii ale lor si au creat niste personaje iconice. Privind Corbul lui Alex Proyas, in special momentele cand Eric Draven cel intors din morti apare vopsit pe fata si baga frica in ucigasii sai, am inceput sa ma gandesc fara sa vreau la Joker si la privirea lui salbatica. Doar pentru putin, caci personajul lui Brandon scapa repede de socul resurectiei si al invincibilitatii si purcede, cum bine-i sade unui action hero, la aplicat razbunarea iubitei sale Shelly. In schimb Joker-ul mov are o carare mult mai alambicata si mai greu de deslusit chiar daca nu are decat un singur demon de ucis, pe Cavalerul Negru.
La vremea aparitiei sale The Crow a fost in virful box-offce-ului, fanii suferind de melancolia mortii lui Brandon si vazandu-l ca un tribut inchinat tanarului actor. A devenit destul de repede un film cult si un vrednic exemplar al thriller-ului dark-gothic, in special datorita atmosferei grele si a cinematografiei superbe din el. Arhitectura urbana intunecata a Detroitului a fost considerata la vremea respectiva mult peste cea din Gotham City-ul lui Tim Burton, iar asta spune totul. Singurul sau minus, daca putem vorbi de asta, ar fi un mai slab accent pus pe personaje (cu exceptia Corbului), care sunt mai degraba unidimensionale si tipice unei benzi desenate. Abordarea insa e de inteles intrucat filmul e o adaptare a nuvelei grafice The Crow publicata de James O'Barr iar ceea ce s-a urmarit in principal a fost crearea atmosferei gotic-disturbante din ea.
Story-ul e asa cum ne place: doi indragostiti proaspat logoditi sunt ucisi fara mila in apartamentul lor in noaptea de dinaintea Halloween-ului (noaptea Diavolului) de catre o gasca de netrebnici sub ordinul unui gangster admirabil jucat de Michael Wincott. Un an mai tarziu corbul readuce pe pamant sufletul nelinistit al lui Eric Draven si, intr-o noapte ploioasa, acesta iese la propriu din mormant (ca un zombie) si condus de pasarea insotior al mortilor ii ia pe criminali unul cate unul la intrebari. Filmul e facut cu stil, in sensul ca Draven arata de parca e pictat in scena, ca o figura decupata din comics-uri. Fata vopsita, zambet sadic, parca e un demon intors din iad. Jocuri de umbre, contraste cool, unghiuri de filmare geniale, totul e facut cu minutiozitate. Insasi costumatia lui e atat de cool incat bag mana in foc ca cei care au facut Underworld s-au uitat la The Crow. Apoi desi maestru de arte martiale, Brandon nu desfasoara cine stie ce executii fanteziste in film ci se rezuma la cateva miscari simple, punand accentul pe ingrozirea adversarilor cu vorbe decat pe uciderea lor. Tipul intra atat de convingator in rol incat e greu sa-l mai separi de personaj cand filmul s-a terminat. Ultima scena il arata pe mormantul iubitei sale Shelley, langa groapa din care iesise si in care, probabil, s-a intors atunci cand regizorul a spus "Cut".
Personajele negative sunt atat de antipatice incat iti vine sa pui singur mana pe cutit ca sa le faci felul. In fapt, afara de fetita Sarah si politistul Albrecht, toti ceilalti ar merita sa moara, asta e sentimentul pe care ti-l lasa filmul. Atmosfera dezolanta e de vina. E ca in Blade Runner, numai ca tine de un prezent funebru nu de viitor sumbru. Cu Draven mort-viu si iubita sa Shelley spirit sau halucinatie - fata apare doar in flashback-uri, acela fiind artificiul ales pentru a depasi sincopa mortii lui Lee cu 8 zile inainte de sfarsitul filmarilor - restul personajelor nu te angajeaza deloc, asa ca nu prea iti pasa de ele. Presupun ca exact asta e si scopul.
Pentru mine The Crow e un film pe care il revizionez intodeauna cu placere, are cateva scene de actiune super-cool si niste replici (doua sau trei) de un umor negru fabulos, apartinand fie lui Wincott fie lui Brandon. Nu ma hazardez sa spun ca e al doilea film al lui Proyas dupa bijuteria Dark City.
Pentru mine The Crow e un film pe care il revizionez intodeauna cu placere, are cateva scene de actiune super-cool si niste replici (doua sau trei) de un umor negru fabulos, apartinand fie lui Wincott fie lui Brandon. Nu ma hazardez sa spun ca e al doilea film al lui Proyas dupa bijuteria Dark City.
Omul care se holbează la capre (2009)
Atacuri bezmetice
de Lucian Mircurating: Eroare
Americanii ştiau dinainte de atacurile energetice. Nu din Washington Post via Mihaela-dragostea-mea. Nici de la domnul bioenergetician Aliodor. Ştiau încă din 9 noiembrie 2009, cînd au lansat The Man Who Stare At Goats. Se pare că armata americană a dezvoltat în secret, încă din timpul Războiului Rece, un corp de luptă special. New Earth Army reunea mai mulţi telepaţi, aşa-zişi luptători Jedi, sub comanda unui veteran hippie. Practic, Jeff Bridges revine cu rolul vieţii sale -Dude din The Big Lebowski- într-o variantă (şi) mai high. Dacă Bridges e Obi-Wan Kennoby pe vodcă+prafuri, atunci George Clooney este un Skywalker junkist, care şi-a pierdut Forţa din cauza invidiei colegului său paranormal, Kevin Spacey alias Darth Vader. Bun, dar cine mai e Ewan McGreggor în toată ciorba asta încălzită în deşertul irakian la Flacăra Violet? Nici el nu cred că s-a prins, dar scenele în care pomeneşte de Jedi (omul a jucat în Star Wars, deci aţi înţeles gluma, nu?) sunt singurele la care am rîs. E genul ăla de film, în care toate fazele mişto le-ai văzut deja în trailer. Sau poate n-am fumat io destul. Nu pot nega burlescul personajelor sau abilităţile satirice ale regizorului (Grant Heslov) de a zugrăvi absurdul războiului. În acest caz, prefer varianta The Hurt Locker (deşi m-au surprins multiplele sale nominalizări la Oscar). Filmul soţiei lui James Cameron-Avatar are ambiţii mari: se vrea un fel de Apocalypse Now al noii generaţii. Chiar dacă nu-i iese, măcar e sincer.
Trailer
joi, 11 februarie 2010
Julie & Julia (2009)
Nu putem trece cu vederea pe Marele Ecran filmul Julie & Julia tocmai pentru ca suntem un blog de filme iar filmul asta e despre nasterea unui blog despre gatit. Filmul e, dupa cum singur se recomanda, bazat pe 2 povesti adevarate. Una apartine Juliei Powell, functionar guvernamental cu pasiune pentru gatit si aspiratii de scriitoare iar cealalta Juliei Child, femeia care a introdus bucataria franceza gospodinelor din State publicand o carte de bucate in 1961 - Mastering the Art of French Cooking - si devenind faimoasa. In regia Norei Ephrom (Sleepless in Seattle sau You've got mail va suna cunoscute?) cele doua povesti devin una singura, cea a femeii care, cautand ceva care sa-i aduca satisfactie deplina, se apuca de bucatarit. Filmul e axat insa pe tanara Julie, fiind o adaptare a cartii rezultate din proiectul Julie/Julia inceput pe un blog si in care tipa isi propusese ca in termen de un an (365 de zile) sa execute cele 524 de retete ale Juliei Child. Deci, prin urmare e un film bazat pe un blog :).
Julie & Julia e asadar o comedie romantica usurica cu retete frantuzesti si umor american (vesnicele dueluri verbale americano-franceze nu lipsesc) care beneficiaza de prezenta inegalabilei Meryl Streep si a ingenuei Amy Adams, un cuplu care ne-a mai dat o prestanta frumoasa acum un an in Doubt. Totusi, rolul asta imi place mult mai mult la Meryl, e impresionant cu cata dezinvoltura intra in pielea unei ucenice bucatarese/sotie de diplomat american la Paris(Stanley Tucci). O schimbare de registru totala fata de rolul anterior de maicuta intransigenta. Iar Amy face si ea un rol fain, reusind sa fie o femeie in plina criza de 30 de ani nemultumita de viata ei actuala, cu caderi nervoase cand arde mancarea si suferind de boala inconsecventei, care totusi isi depaseste criza si nu pare deloc corny in momentele sensibile. In concluzie, bun film, alternand frumos intre 2 planuri temporale despartite de 40 de ani, cu un efect placut asupra stomacului meu.
Trailer
marți, 9 februarie 2010
The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)
Un film de Heath Ledger si prietenii sai
rating: Colectable
Asadar avem cativa "ciudati" pe la Hollywood, regizori uimitori ale caror filme le asteptam cu unghiile roase pana in carne pentru ca, bazandu-ne pe experientele precedente si fiind victimele masinariei de promovare care ne bombardeaza saptamanal cu trailere, pur si simplu nu ne putem impiedica sa nu fim atrasi in jocul asteptarii. Unul dintre ei e stapanul absolut al goticului - Tim Burton, celalalt e regele bizarului, Terry Gilliam, si amandoi au filme de prezentat anul asta: Alice in Wonderland, respectiv, The Imaginarium of Doctor Parnassus. Daca pentru basmul clasicei Alice in interpretare burtoniana mai avem de asteptat vreo luna si ceva, povestea de factura faustiana a lui Terry e deja pe ecrane si, trebuie sa mentionez, arata uimitor de bine.
Ultimul rol al lui Heath Ledger nu e singurul motiv pentru care Imaginarium ar merita vazut, insa e cel mai vehiculat, avand in vedere tragica disparitie a talentatului actor. Parerea mea e sa nu cautati filmul pentru a vedea cea mai stralucita mostra de joc actoricesc din partea lui Heath, acest lucru s-a intamplat deja sub forma unui joker mov. In schimb asteptati-va sa vedeti o poveste magica, o calatorie in imaginatie printr-o oglinda fermecata, un conglomerat de idei fascinante si o mostra din inventivitatea stilistica a lui Gilliam. N-o fi avand el forta narativa a lui Burton, care creaza povesti mult mai bine inchegate, dar la nivel creativ Terry e o fantana nesecata de "aberatii" vizuale (Brazil sau Tideland te ametesc pana-ti pocnesc sinapsele) reluand temele noastre preferate din povesti (vrajitorul, printesa, fat-frumosul) si dandu-le propria lui interpretare, imorala si decadenta, asa cum e lumea de azi.
Dr. Parnassus (Christofer Plummer) e un magician batran si betiv, un vestigiu al vremurilor cand carnavalul era inca la moda si care isi taraste existenta precara prin Londra contemporana alaturi de trupa sa ambulanta oferind "evadari" din real intr-o lume imaginara printr-o oglinda magica. Insotitorii lui sunt piticul Percival, tanarul scamator Anton si fiica de aproape 16 ani Valentina(Lily Cole), toti ajutand cu montarea sceneri, prezentarea show-ului si atragerea de clienti. Acestia sunt putini si dubiosi, motiv pentru care afacerea merge la nivel de subzistenta. Problema e ca se apropie sorocu' fetei, care nu stie ca a fost jucata demult la un pariu de tatal ei cu Diavolul aka Mr. Nick (Tom Waits), si astfel batranul e macinat de gandul pierderii inevitabile. Valentina e sacrificiul pe care a trebuit sa-l faca cand a acceptat imortalitatea, in urma cu 1000 de ani.
Actiunea propriu-zisa de tare alambicata si are niste scapari, cateva fire desprinse dar neurmarite din care cel mai frustrant e ca n-am priceput ce-i cu oglinda, de unde a aparut si cum funtioneaza sau originea puterilor lui Parnassus. In rest filmul e chiar coerent, cu un efort de vointa, evident. Intelegi sensul metaforic al ideii ca povestile sustin lumea si ca fara ele aceasta s-ar prabusi (deci importanta unui om cu imaginatie ca Dr Parnassus sau Terry Gilliam), intelegi ca "Percy the midget" e un cinic dar si singurul cu capul pe umeri, ca fiica Valentina e o printesa razgaiata care abia asteapta sa fuga din bratele tatalui, ca Anton e indragostit de ea dar ii lipseste curajul si ca Mr Nick iubeste mai mult jocul decat premiul. Parnassus fiind partenerul de joc preferat al Diavolului, acum e timpul unui nou pariu. Primul care colecteaza 5 suflete primeste fata.
Unde intra insa Heath Ledger? El e necunoscutul din ecuatia celor doi jucatori, e spanzuratul anuntat in cartile Tarot, apoi e Tony filantropul, pentru ca in final sa fie clauza de reziliere. In lumea reala are un chip, in Imaginarium are mai multe. Sunt destul de sigur ca ideea folosirii unui trio de actori mari - Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell - pentru a intrupa cate un aspect al personalitatii lui Tony (palavragiul, lasul sau ipocritul) in interiorul Oglinzii, a adus filmului un plus de valoare insa regret ca a fost nevoie de o trista intamplare pentru ca sa se ajunga acolo. Dat fiind timpul scurt pe ecran Ledger e redus la un personaj secundar, caci nu ajunge sa-si expuna intregul arsenal actoricesc, ramanand in sarcina celor 3 prieteni ai sai ca sa completeze personajul. Si reusesc din plin. Johnny Depp magnetizeaza din start la prima intrare in oglinda, cand vorbeste dulcegarii unei cucoane "imblanata" ce viseaza pantofi si haine scumpe. Jude Law alearga pe niste picioroange imense incercand sa scape de mafioti rusi iar Colin Farrell face tranzitia intre Tony cel din lumina reflectoarelor si Tony atarnat in latul propriilor intrigi.
Vizualul e punctul forte al filmului, Gillian acordandu-si maximum de libertate in crearea taramului fabulos in care imaginatia celor intrati devine realitate. Scopul vizitei in Imaginarium e simplu: iti schimba viata, iesi din el un om schimbat sau cazi definitiv prada ispitei diavolesti. Caci Mr Nick (personajul cel mai misto din film) e prezent acolo si colecteaza suflete. Ramane nedeslusit daca "acolo"" esti in mintea lui Parnassus, in mintea ta, sau "altundeva". Cert e ca se face apel la tot felul de tehnici creative de la decoruri de carton decupat, staniol si frunze pana la CGI, care insa nu incearca deloc sa mimeze realitatea ci ramane la fel de evident tocmai pentru a-ti sugera lumea imaginara in care te afli. Sunt multe referinte vizuale din filmele anterioare - Time Bandits sau Monty Pyton - si as putea bate campii ore intregi vorbind de cat de pitoreasca e cinematografia sau cat de amuzant si suprarealist fantasticul Imaginarium-ului dar mai bine il vedeti cu ochii vostri. E o poveste ce merita recitita.
Trailer
luni, 8 februarie 2010
Concurs Marele Ecran - Oscar 2010
Salutare si bine v-am gasit cu a doua noastra editie a Concursului de Oscar. La fel ca anul trecut noi va indemnam sa vedeti cat mai multe din filmele luate in calcul in competitia din acest an si apoi sa va dati cu parerea despre cine va pune mana pe o stautueta aurita in 7 martie. Vor fi afisate mai jos 13 categorii pentru care voi lua in calcul raspunsurile, evident cele mai importante. Acum insa regulile:
- castiga cel care bifeaza cele mai multe raspunsuri confirmate de rezultatul Oscarurilor. Deci cel care da dovada de cea mai mare inspiratie sau cel mai bun ochi de cinefil.
- premiul I consta in 2 bilete la Cinema City la unul din filmele urmatoare pe care il vom stabili de comun acord si si la care vom merge impreuna. Popcorn sau nachos gratis, desigur, tratamentul fiind asigurat de noi, cronicarii Marelui Ecran.
- premiul II o invitatie la un ceai, cafea sau orice in care vom povesti despre filme, evident
- premiul III un dvd supriza cu filme din colectia lu' Richie :)).
- o conditie destul de neplacuta si pt noi si pt voi ar fi ca acest concurs se adreseaza timisorenilor intrucat premiile nu sunt transmisibile prin posta, reportabile sau mai stiu eu ce..
Voturile as vrea sa fie exprimate prin comentarii la acest articol. Nu va cerem sa scrieti articole despre concurs, sa puneti bannere cu el pe bloguri, ar insemna sa va micsorati sansele de castig.. Nici nu va impiedicam s-o faceti insa. Vrem doar sa vedeti filmele candidate sau cat mai multe din ele (aveti o luna) si sa spuneti 13 nume de castigatori. Aveti timp pana in 6 martie, ora 18. In 7 martie In 8 martie dimineata va fi ceremonia de Oscar si in timpul zilei vom face si noi numaratoarea. Bafta!
Categorii intrate in concurs:
1. Cel mai bun actor in rol principal :
Jeff Bridges in Crazy Heart
George Clooney in Up in the Air
Colin Firth in A Single Man
Morgan Freeman in Invictus
Jeremy Renner in The Hurt Locker
2. Cea mai buna actrita in rol principal :
Sandra Bullock in The Blind Side
Helen Mirren in The Last Station
Carey Mulligan in An Education
Gabourey Sidibe in Precious
Meryl Streep in Julie & Julia
3. Cel mai bun actor in rol secundar :
Matt Damon in Invictus
Woody Harrelson in The Messenger
Christopher Plummer in The Last Station
Stanley Tucci in The Lovely Bones
Christoph Waltz in Inglourious Basterds
4. Cea mai buna actrita in rol secundar :
Penélope Cruz in Nine
Vera Farmiga in Up in the Air
Maggie Gyllenhaal in Crazy Heart
Anna Kendrick in Up in the Air
Mo’Nique in Precious
5. Cea mai buna animatie :
Coraline
Fantastic Mr. Fox
The Princess and the Frog
The Secret of Kells
Up
6. Cel mai bun regizor :
James Cameron - Avatar
Kathryn Bigelow - The Hurt Locker
Quentin Tarantino - Inglourious Basterds
Lee Daniels - Precious
Jason Reitman - Up in the Air
7. Cel mai bun scenariu original :
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
The Messenger
A Serious Man
Up
8. Cel mai bun scenariu adaptat:
District 9
An Education
In the Loop
Precious
Up in the Air
9. Cel mai bun film strain:
Ajami, Israel
The Milk of Sorrow, Peru
A Prophet, Franta
El Secreto de Sus Ojos, Argentina
The White Ribbon, Germany
10. Cele mai bune efecte vizuale
Avatar
District 9
Star Trek
11. Cea mai buna coloana sonora originala
Avatar
Fantastic Mr. Fox
The Hurt Locker
Sherlock Holmes
Up
12. Cele mai bune costume:
Bright Star
Coco avant Chanel
The Imaginarium of Doctor Parnassus
Nine
The Young Victoria
13. Cel mai bun film :
Avatar
The Blind Side
District 9
An Education
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
Precious
A Serious Man
Up
Up in the Air
Spor la vizionare. Ar mai fi de amintit ca anul trecut am avut 15 concurenti care au votat iar norocosul a fost OviSirb care nimeri 11 categorii pe cand eu si Luci, 6, respectiv 7. Sa vedem cine face surpriza acum.
Later Edit: gata am inchis voturile. Bafta!
Later Edit: gata am inchis voturile. Bafta!
joi, 4 februarie 2010
DenZel religios
rating: Colectable pentru imagine, muzică şi distribuţie; altfel Brainwash
The Book Of Eli are destul de multă acţiune cît să ţină în sală publicul tînăr şi neliniştit. Iar mesajele creştine sunt destul de bine dozate cît să nu fie confundat cu slujba duminicală. Fraţii Hughes au făcut un road-religious-movie. Dacă extragi tema religioasă rămâi însă cu un fel de spaghetti-western futuristic. Eroul solitar. Deşertul. Oraşul păcătos. Bandele de tipi răi.Eli (Denzel Washington) este un călător/wanderer printre resturile fumegînde ale planetei. Un Om care are o Misiune şi încă ceva: ultimul exemplar dintr-o Carte. La 30 de ani după marele "flash" (războiul atomic), în plină iarnă nucleară, specia umană s-a auto-redus la cîteva bestii nespălate şi violente. Ca şi cum Eli s-ar plimba prin Sodoma şi Gomora, la cîteva ore după ce a plouat asupra lor cu foc şi pucioasă. În aceeaşi dezordine de idei, remarc că omenirea a retrogradat cu cîteva mii de ani: relaţiile sociale sunt undeva între comuna primitivă şi apariţia primelor oraşe-stat (cum e cel al villain-ului Carnegie).
Deşi plasat la timpul viitor, filmul reflectă condiţia noastre actuală: "Aveam prea multe. Aruncam la gunoi lucruri pentru care astăzi oamenii se omoară".
Cine e familiar cu filmele (post)apocaliptice va avea multe deja-vu-uri. Lumea deşertică şi anarhică din Mad Max. Senzaţia de ultimul-om-de-pe-Pămînt din I am Legend. Frumuseţea sumbră din Children Of Men (şi tot ca aici, promisiunea unei insule de speranţă în viitorul umanităţii) minus eleganţa şi caracterul visceral al scenelor de acţiune. Morala din Fahrenheit 451. În ciuda acestei aparente salate de referinţe, povestea reuşeşte să rămînă oarecum originală. Deşi pot să miros un twist de la 1 kilometru, recunosc că detectorul meu s-a lăsat păcălit o dată.
Muzica eterică şi contemplativă e ca un suspin divin ce însoţeşte peisajul dezolant, gri-verzui-gălbui. Granulaţia imaginii te face să simţi praful deşertului, dogoreala soarelui şi setea eroilor. Pe lîngă coloană sonoră (Atticus Ross) şi imagine, filmul impresionează şi la capitolul distribuţie.
Cel mai mare compliment pe care pot să i-l fac lui Denzel Washington, e că am reuşit să uit de rolurile sale anterioare. În ciuda faptului că aici se luptă cu zece deodată ca în filmele cu ninja, mi s-a părut mai credibil ca personaj decît dispecerul de metrou din Taking of Pelham 123 care dezarmează o bandă de delicvenţi de unul singur. Apropo de ninja, scena de luptă de sub pod, filmată în penumbră face cinste realizatorilor prin discreţia şi calităţile sale kinetice (dacă pot să zic asta despre o scenă violentă).
Cruciatul DenzEli are un oponent pe măsură în persoana micului dictator Carnegie, jucat de Gary Oldman. Iar frumoasa Mila Kunis (Solara) e ca o rază de soare în tot acest infern. Notabilă apariţia lui Ray Stevenson, Titus Pullo din Rome. Şi cameo-urile savuroase ale lui Michael Gambon (pensionarul vînător/canibal) şi Tom Waits (vînzătorul de la magazin).
Filmul vorbeşte despre boala noastră veche – tendinţa de autodistrugere. Şi despre speranţa vindecării ei prin credinţă. Cartea lui Eli nu e o carte de căpătîi. Dar mi-a deschis şi mai mult apetitul pentru programul viitor: The Road.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)