luni, 18 ianuarie 2010
Globurile castigatoare in 2010
S-a impartit aurul asnoapte in Statele Unite sub forma unor Globuri mult ravnite acordate insa de Asociatia Presei Straine de la Hollywood si nu de oamenii din industria de celuluoid, ceea ce in opinia mea inseamna niste opinii avizate din partea unor oameni care gusta filme si au simt critic responsabil.
Deci, rezultate. Da, da, Avatar a dat lovitura trambiteaza lumea pe la radio, desi a luat numai 2 trofee (cele mai importante presupun) - cel mai bun film dramatic si cel mai bun regizor, James Cameron - si daca pentru a doua chiar ma bucur pentru ca merita salutate efortul si viziunea lui JC, revolutia tehnologica numita Avatar nu e cel mai bun film al anului. Dar, si jurnalistii pot fi impresionati :).
Cel mai bun film de comedie (sau muzical) a iesit cum era de asteptat The Hangover, care presupun ca e cel mai amuzant din competitie avand in vedere ca celelalt sunt: dpua romante, un musical si un biopic.
Pentru interpretare au luat Globuri: Meryl Streep (no surprise here, candida cu cateva filme f bine primite - Julie & Julia si It's Complicated), Sandra Bullok (aici nu pricep nimic o.O), Jeff Bridges (in dauna lui Clooney ceea ce ma intristeaza dar ma face si curios pentru filmul Crazy Heart) si Robert Downey Jr pentru, desigur, Sherlock Holmes (fetele vor fi incantate).
Rolurile secundare au apartinut lui Christoph Waltz (Inglourious Basterds) - no surprise here - si Mo-nique din Precious care am auzit ca e un film extraordinar.
Cea mai buna animatie a fost Up, dupa cum am intuit si eu bazandu-ma pe reputatia foarte buna avuta in presa, filmul asta nefiind doar o comedie usurica ci adresandu-se in mare masura si adultilor.
La film strain The White Ribbon al lui Haneke s-a impus si ar putea fi singurul indiciu clar pentru Oscar, dar nu bag mana-n sac san foc :)). L-am vazut aseara si sincer, e destul de solicitant, cu sansa de a plictisi pe multa lume.
Cel mai bun scenariu - Up in the air, ceea ce ma bucura nespus, fiind filmul cu cele mai multe nominalizari si care merita premiat pentru ca e de-a dreptul delicios. Vad ca intuitia mi-a fost buna.
Sectiunile muzicale au fost castigate de Up - coloana sonora - si Crazy Heart - cel mai bun cantec original.
Serialele recompensate cu Globuri: Mad Men - cea mai buna drama (Luci cred ca jubilezi) si Glee - cea ma buna serie de comedie (acum Nebuloasa cred ca jubileaza).
Martin Scorsese a luat si el un premiu aniversar sau pt cariera, cum vret, asa numitul trofeu Cecil B. BeMille
duminică, 17 ianuarie 2010
Up In The Air (2009)
Sus, in aer, e singuratate
rating: Brainwash mai deosebit
E clar, daca l-ar fi trimis pe Geroge Clooney in Valea Jiului sa disponibilizeze mineri nu am fi avut parte de mineriade la Bucuresti. Are omul asta o charisma si un stil de interpretare atat de convingatoare..incat.. in cel mai heterosexual mod va spun, e o placere sa-l urmaresti intr-un film. Up in the air e filmul cu care Clooney si Jason Reitman (autor printre altele al lui Juno si Thank You For Smoking)se vor prezenta anul asta la toate marile competitii, deja avand 6 nominalizari la Globuri. Acesta a fost cu adevarat o placere de vizionat de la inceput pana la sfarsit. Un scenariu foarte bun, extras din cartea cu acelasi nume din 2001 si regizat cu pricepere de fiul lui Ivan Reitman (Ghostbusters 1, 2 si probabil, in curand, 3).
Desi ideea era dintr-o perioada mai prospera a economiei mondiale, acum s-a potrivit de minune cu starea de fapt: reducerile de personal. George Clooney joaca rolul ingrat al unui tip angajat special de corporatii pentru a face munca specifica sefului de firma, care ar trebui sa-si concedieze singur angajatii dar, din motive diverse, evita confruntarea. Astfel ca intra in scena "disponibilizatorul" cu vorbele lui mestesugite si planurile frumos tiparite in mape oficiale care au menirea de a usura socul vestii si a grabi tranzitia proaspatului concediat catre o noua etapa in viata sa. Si, bineinteles, cu cat mai putine probleme legale. Numai ca Ryan (Geroge Clooney) nu e doar un tip cu slujba nasoala ci si autorul unei "filozofii de rahat" care marseaza pe un fel de autoizolare cool, o autosuficienta completata cu o renuntare la "legaturi" pamantene cum sunt, familia, prietenii, apartamentul sau chestiile minuscule care pana la urma constituie viata ta. Renuntarea ii da o independenta de invidiat iar munca il face un perpetuu calator, clientul preferat al companiilor aeriene la categoria bussines, cel care practiv locuieste "sus in aer" atunci cand nu doarme intr-un hotel de 5 stele.
Viata lui de burlac calator la 40+ de ani primeste insa niste lovituri sub centura cand in firma isi face aparitia tanara Natalie (Anna Kendrick, o foarte binevenita aparitie) care are in plan introducerea unui program de concediere online a angajatilor ceea ce teoretic ar reduce mult costurile legate de transporturi in vremurile astea de criza. Simultan Ryan o intalneste pe Alex, varianta lui mai tanara si mai feminina (Vera Farmiga intr-un rol creat special pentru dansa), o corporatista cu acelasi program ca al sau - de adunat mile de zbor - si in care gaseste un refugiu mai mult decat comod. Socializarea pe doua planuri, atat cu tanarul discipol cu sani pe care il instruieste in arta concedierilor masive, dezvaluindu-i secretele meseriei si felul in care se trece peste stresul acumulat, si noptile petrecute cu o femeie care il intelege, incep sa faca primele gauri in filozofia lui de "light travel" prin viata.
Up in the air e atat amuzant cat si meditativ, are scene fantastic de bine scrise, cu dialoguri excelente, are o muzica care incepe exact cand trebuie si nu te agaseaza deloc, personaje umane si niste actori foarte potriviti si usor de indragit. Mi-a placut istoria din spatele filmului, cand am aflat ca se bateau nume mari pentru rolul feminin Alex dar Reitman a ramas ferm pe pozitie pentru ca-l scrisese cu chipul Verei Farmiga in minte, asteptand pana a fost disponibila. Si bine a facut. O alta chestie interesanta a fost faptul ca persoanele "disponibilizate" in film sunt de fapt oameni reali concediati in lumea reala care au fost invitati sa-si spuna povestea pe pelicula si sa reactioneze asa cum au facut-o in momentul nasol al vietii lor. Un plus de realism intr-o fictiune despre o realitate, pana la urma, contemporana. In concluzie, bun film si excelenta distributie (apare scurt si Zack Galifianakis). Poate nu e de colectie dar in mod clar e furnizor de stari benefice.
Trailer
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
Marele Ecran in presa
Dupa cum probabil stiti pe plan local suntem prezenti saptamanal in TM-24-Fun prin articolele lui Lucian. Din cand in cand ne mai gasim insa si in publicatii "mai largi" astfel ca acum ceva saptamani un fragment de articol a intrat in Zile si Nopti Bucuresti iar azi am gasit blogul trecut in suplimentul TV de la Adevarul. Eu zic ca ne mangaie orgoliul oleaca, lucru de care avem oarecum nevoie intrucat astfel se intretine pasiunea jocului.
vineri, 15 ianuarie 2010
Trailerul zilei: The Crazies
In cazul in care si voi simtiti nevoia unui horror interesant nu pierdeti din vedere lansarea lui The Crazies, remake-ul lui Breck Eisner la mai vechiul si mai adulatul film al lui Geroge A. Romero din '73. In dulcele stil modern, tot ce odata a fost bun primeste sansa unei repolisari, uneori chiar readaptari, pentru a sari prapastia de peste 35 de ani si a redeveni contemporan cu noi. Si cum e si normal, sa intretina fabrica de bani de la Hollywood. Ceea ce nu-i neaparat rau, dar ramane de vazut in cinematografe. Noua versiune ii are in prim plan pe Tymothy Olyphant si pe Radha Mitchel si drept subiect eternul orasel tipic american unde the averege redneck o ia razna si incepe sa-si hacuiasca vecinii. Ni se promit niste chestii destul de "disturbing".. oricum va fi un film de atmosfera.. in genul filmelor zombie cu care Romero si-a crescut reputatia (e si producatorul acestuia).
Trailer, deci:joi, 14 ianuarie 2010
The Real Girl
Această satiră de colecţie mi-a amintit de Lars and the real girl. Un film care merită mai multă atenţie, decît a primit în 2007. Am scris atunci vreo şase rînduri:
Lars (Ryan Gosling), un introvertit incurabil, aduce în sfîrşit la cină o păpuşă de fată. Chiar aşa: o păpuşă comandată pe net pe post de girlfriend, spre stupoarea familiei şi a întregului orăşel. Doctorul zice că fantasma are funcţie terapeutică, iar preotul pune întrebarea-cheie: Ce ar face Isus? Deşi pare utopic, membrii comunităţii acceptă plăsmuirea lui Lars şi adoptă păpuşa, într-un distorsionat mit al lui Pygmalion scris de scenarista de la Six Feet Under. Avem aici o pildă modernă despre iubirea de aproape. O frumoasă parabolă despre comunicare şi credinţă.
miercuri, 13 ianuarie 2010
Elementar...
SHERLOCK HOLMES(2009)
rating: Colectable doar pentru fanii lui Sherlock şi ai lui Ritchie, altfel Brainwash
Fanii ultras ai detectivului Sherlock Holmes vor pufni: „Ăăă! Da’ nu e ca în carte”. Au dreptate. Filmul continuă aventurile faimoşilor eroi cam de unde le-a lăsat Sir Arthur Conan Doyle. Avem aceeaşi lume, dar mult îmbogăţită. Ca şi cum Guy Ritchie ar fi confiscat lumea 2D din carte, ca să ne-o prezinte în 3D.Sherlock Holmes e un mistery bine construit, dar deliciile sale nu stau în revelaţiile detectivistice. Am dedus imediat că Lord Blackwood (Mark Strong) va supravieţui execuţiei prin spînzurare din prolog. Cine-a mai văzut ca villain-ul să fie eliminat în minutul 15 al filmului? Am mai dedus că Sherlock (Robert Downey Jr.) şi companionul său loial, dr. Watson (Jude Law) vor rezolva toate enigmele pînă la epilog. Marea enigmă era cum vor face treaba asta.
Deliciile filmului stau în atmosfera aceea bleak de Imperiul Colonial în agonie, garnisită şi cu un pic de misticism: un mort-viu deţine o armă chimică secretă cu care va arunca Anglia în mîinile masonilor. Un fel de Vidocq (Pitof, Franţa, 2001), cu dialoguri mai savuroase. Aerul sumbru e perfect echilibrat de aerele mucalite ale lui Downey Jr., care se distrează fiecare moment în pielea extravagantului detectiv-violonist-boxer-cercetător.
Spectacolul nu e dat de scenele de acţiune pe care le-am văzut şi în celelalte filme ale britanicului (Snatch sau Lock, Stock and Two Smocking Barrels), ci de tumbele şi piruetele creierului cu mecanism de ceas marca Holmes ( în acest sens, cel mai mult se înrudeşte cu duelurile de şah mental din Revolver).
Fanii ultras ai lui Sherlock, cum sunt şi eu, vor comenta că nu aşa şi l-au imaginat pe cel mai abil detectiv britanic din toate timpurile. Spiritul personajului e însă acelaşi. Putem zice că s-a reîncarnat.
Globurile de Aur 2010
Globurile de Aur in cinema sunt ca Australian Open-ul in tenis. Deschid competitia imediat dupa sarbatori si ne dau primele indicii despre forma "actorilor". Mai sunt cateva zile pana in 17 ianuarie cand se va scrie despre castigatori. Sun curios incotro bate vantul printre cinefilii nostri de pe-aici. Testati-va intuitia intr-un antrenament pentru concursul ce-l vom lansa inainte de Oscaruri.
Cateva nominalizari la Globurile de Aur 2010:
Cel mai bun film - dramă
Avatar
The Hurt Locker
Inglorious Basterds
Precious
Up in the Air
Cel mai bun film de animaţie
Coraline
The Fantastic Mr. Fox
Cloudy with a Chance of Meatballs
The Princess and the Frog
Up
Cel mai bun film străin
Baaria
Broken Embraces
A Prophet
The White Ribbon
The Maid
Cel mai bun regizor
Kathryn Bigelow, The Hurt Locker
James Cameron, Avatar
Clint Eastwood, Invictus
Jason Reitman, Up in the Air
Quentin Tarantino, Inglorious Basterds
Cel mai bun scenariu
Up in the Air
It's Complicated
District 9
The Hurt Locker
Inglorious Basterds
nominalizarile pentru actori si muzica pe cinemagia
luni, 11 ianuarie 2010
The Matrix Trilogy
Unfortunately, no one can be told what the Matrix is. You have to see it for yourself."
Cat de adevarat. Si totusi simt nevoia sa spun ce inseamna Matrix pentru mine, macar acum, dupa ce am revazut trilogia a nustiucata oara. Stiu, exista destule voci pentru care Reloaded si Revolutions nu exista, ei ramanand pana la final indragostiti de primul Matrix. Regretabil pentru ca mie imi sunt toate la fel de dragi, vazandu-le ca un tot unitar, ca o poveste in 3 acte, si chiar daca voi pastra nostalgii pentru efectul pe care l-a avut primul film asupra mea nu pot sa ma uit doar la unul din ele pentru ca as fi incomplet. Trebuie sa ne amintim ca atunci, in fata marelui ecran, eram cu totii nestiutori, n-aveam nici cea mai mica idee despre ce va fi vorba, promovarea Matrix-ului nedezvaluindu-ne nimic in afara de cateva scene de actiune uimitoare. Eram lipsit de orice idee si, exact ca-n vorbele lui Trinity ("it's the question that drives us"), aceeasi intrebarea (ce e matricea?) mi-a provocat acel nivel de asteptare care aproape ca m-a ridicat in picioare in momentul revelator din prima treime a filmului. E de inteles ca in partile 2 si 3 veneam sa vad povestea stiind deja bazele ei, in consecinta nivelul de surprindere nu putea sa fie la aceeasi cota. Intocmai ca intr-o carte in care dupa ce inceputul te-a captivat e destul de probabil ca sfarsitul sa nu-ti placa la fel de mult. Dar nu e cazul meu.
Imi place trilogia pentru ca o vad unitara, pentru ca in timp ce prima parte ridica o multime de intrebari si lasa loc pentru o multime de interpretari, tratand foarte interesant temele manipularii, simularii si controlului, liberul arbitru si conceptul mesianic, ultimele doua incearca sa ofere o rezolutie, o concluzie finala dar fara raspunsuri clare, batute in cuie, ceea ce insa nu a multumit pe toata lumea. Si nu inteleg de ce. Filmele raman astfel deschise multor interpretari, putem specula la nesfarsit daca Neo a murit sau nu, ce fel de puteri are Sati (fetita care a customizat cerul in final), ce s-a intamplat cu Merovingian si Persephona sau care-i sensul lingurii (care nu exista - there is no spoon, remember?). Intrebari intentionat lasate fara raspuns insa carora fiecare le poate imagina propriul raspuns care sa-i convina. Pentru mine sa citesc cat mai multe informatii despre filmele astea inainte de la re-viziona au fost testul final.
Lucrul care m-a frapat a fost realizarea faptului ca personajul cel mai important din film nu e Neo ci Oracolul. Batrana gospodina ce coace prajituri toata ziua si vorbeste criptic conduce jocul inca de la inceputul Matrix-ului (aflau asta din Reloaded) intrucat era un program intuitiv initial creat pentru a investiga psihicul uman dar care a ajuns sa fie ghidul Alesului si aliata Zionului, cel putin la inceput. Ceea ce credeam a fi o ghicitoare in prima parte se dovedeste a fi doar inca un mijloc de control, la fel ca profetia, menit sa-l ghideze pe Neo - anomalia sistemica - inapoi in Sursa pentru a reboota Matricea la fiecare ciclu. Doar ca de-a lungul celor 6 Matrici scopul Oracolului s-a diversificat, acum urmarind sa "destabilizeze" echilibrul creat de Arhitect intre cei care accepta iluzia Matricei si cei care o refuza, adica rebelii din Zion. Deci Neo e un mijloc pentru un scop si orice vorba a Oracolului e spusa pentru a-l determina sa faca ceea ce potrivit "intuitiei" ei e necesar pentru a rupe ciclul distrugerii si reconstructiei Zionului. Pentru a aduce pacea intre oameni si masini. Importanta Oracolului e dezvaluita si de vorbele lui Seraph: "I protect that which matter most.."
Legat de conflictul om-masina e foarte interesant cum simplitatea dualitatii bine/rau din primul film, cea care explica felul in care masinile au distrus si inrobit omenirea si deci fiind inamicii, face loc unei idei mult mai complexe filozofic in partile urmatoare: in timp ce Matricea (unde activa mintea) e prezentata cu tonuri verzi iar Zionul (unde se "destrabala" trupul) in tonuri albastre, Orasul Masinilor e in tonuri aurii sugerand spiritul ("If you could see them as I see them, they are all made of Light" - Neo) care ce-i drept nu e neaparat bun sau rau, ci doar alienat, si deci in conflict cu trupul si mintea.(sursa) Tot in Reloaded si Revolutions descoperim ca in lumea artificiala exista si sentimente(!) ceea ce cam are sens pentru ca una din temele majore ale SF-ului cu AI-uri infricosatoare o reprezinta "sufletul masinii" (ghost in the machine) capabil de sentimente. Prezenta unor programe cu porniri de tip "iubire" sau "pasiune" -chiar si explicate prin existenta unei conexiuni intre doua entitati- imi pare perfect normala considerand ca aceaste entitati sunt bucati de cod nascute din aceeasi AI care evoluase in acea forma "aroganta si sfidatoare" a unui Deux Ex Machina in final.
Primul film a stabilit niste reguli de joc clare: intri in Matrice conectandu-te la retea printr-un port aflat in ceafa, o "ramasita" a captivitatii in care se nasc oamenii cultivati de masini pentru a fi folositi drept surse de energie dar cuplati la o retea virtuala care-i mentine nu fericiti, ci ocupati si productivi. Daca mori in Matrice mori de bun caci trupul nu poate functiona fara minte! Atunci cum de Neo nu moare in prima parte si mai ales cum de se "conecteaza" la masini fara cablu(!). Pai nu i-a tot spus Morpheus lui Neo "elibereaza-ti mintea" (Free Your Mind)? Si asta a facut de la inceput pana la sfarsit, a evoluat spre un fel de entitate zen cu o minte mult superioara oamenilor obisnuiti. Inca de la prima indoitura de lingura Neo face eforturi sa inteleaga adevarul, acela ca in fapt mintea e cea care creaza realitatea. Deci, invierea, zborul, discutia cu Arhitectul etc toate sunt etape ale evolutiei unei structuri mentale speciale, o portiune de cod ADN atat de ciudata incat era necesara introducerea ei in Sursa la fiecare reboot al Matricei. Asa ca de ce mi-ar fi greu de acceptat faptul ca Neo distruge santinele in lumea reala din moment ce spune "I can feel them", ca si cand ar avea o conexiune cu ele. S-a explicat ca cei conectati nu sunt 100% umani, adica sunt diferiti de cei nascuti in Zion, deci e posibila o comunicare la un anumit nivel cu masinile, chiar daca accesibila doar unei minti antrenate ca cea a Alesului. Probabil aceeasi iluminare de maestru zen adusa de proximitatea lui Neo cu Sursa si Arhitectul (de ce nu i-am spune "D-zeu" ca tot era cu barba alba) i-a permis si sa intre in Matrice wireless si sa vada cu ochiul mintii in lumea reala.
Cel mai delicios personaj din trilogie e indiscutabil Smith, agentul rebel cu frustrari profund umane pe care nu si le explica nici el. Avea omul niste discursuri, o placere sa-l privesti. La fel ca Neo, si Smith evolueaza dupa distrugere. Evolutia sa incepuse insa de mai mult timp, cand devenise satul de artificialitatea Matricii, de vanat hackerii care o accesau pentru a elibera alte minti reticente la simulacrul realitatii. A dezvoltat o personalitate care, desi constienta ca existenta ei e atribuita unui anumit scop, a imprumutat ceva din atitudinea de nesupunere a lui Neo si s-a rupt de sistem, devenind un virus capabil de multiplicare, replicare, chiar copiere intr-o minte umana (in cazul lui Bane). El evolueaza asemeni Alesului, fiind imaginea lui in oglinda, insa intunecata de apetitul pentru distrugere. Eu cred ca Smith n-a existat in versiunile anterioare ale Matricei, sau daca a existat, nu ajunsese in stadiul de evolutie care sa-i permita sa afecteza atat de puternic ecuatia Arhitectului. Cu toate astea insa el e un program cu un scop (distrugerea lui Neo) astfel ca nu isi poate nega menirea. Oracolul intuieste deci o noua anomalie utila scopului final si joaca cea mai riscanta carte, cea a sacrificiului. "Tot ce are un inceput are si un sfarsit" ii spune lui Neo, astfel ca se sacrifica pe dansa lui Smith, indemnand sacrificiul similar al lui Neo, nu insa inainte sa fi facut pace cu masinile, care ar fi dus invariabil la sacrificarea unui Smith lipsit de scop si intoarcerea lui in Sursa. Cred ca era singurul final logic, celelalte doua ar fi fost lipsite de sens unul implicand distrugerea atat a Zionului cat si a umanitatii conectate la Matrice - si deci a sursei de energie pentru masini - iar celalalt o rebootare a Matricii catre level 7, si deci repetarea istoriei.
Nu am nimic de reprosat fratilor Wachowski pentru ceea ce au realizat. Trilogia Matrix a facut pentru cyberpunk ceea ce a reusit LOTR pentru genul fantasy, fiind o realizare epica si unul din cele mai dragi filme de gen, un landmark necesar pe drumul deschis de animatiile japoneze Ghost in the Shell sau Akira ori de Dark City sau Johnny Mnemonic. Scenele de lupta regizate de Yue Woo-Ping (unul din cei mai buni coregrafi de gen din HK) si efectele vizuale ale lui John Gaeta raman emblematice chiar daca au trecut zece ani de cand primul Matrix a rupt gura targului. Sunt niste capodopere dar nu in acceptiunea data de cartile despre cinematografie, ci prin faptul ca sunt cele mai reusite filme ale fratilor W. Sunt niste filme mult peste medie si din calea fara de distractive care au batut recorduri la vremea lor, au devenit cult, au mase de fani si un univers al lor propriu, si mai ales, au crescut cota unor actori (Keanu R, L Fishbourne, Hugo Weaving, Carrie Anne-Moss) si au lasat amintirea unor personaje faine. De trei ori kudos!
Lombarzilor 8
Stimaţi telespectatori, în premieră pe ţară am văzut cîteva episoade dintr-un serial românesc şi n-am făcut urticarie. Nu mi s-au ofilit irişii. Şi nici nu mi s-au reactivat abcesele. Lombarzilor 8 este un serial despre o familie. Normală. Adevărată. Fără ţigani- lăutari, fără priviri latino-americane şi dialoguri mitocanesti. Fără Vali Vijelie, Oana Zăvoranu, Papadopol sau Papaiani, Liviu de la L.A. sau Jean de la Craiova. Fără E.R. de Dîmboviţa sau Miami Vice de Berceni.
Considerînd toate aceste...lipsuri, încep să înţeleg de ce nu a avut succes la noi. Serialul nu conţine nimic "senzaţional". În afară de casting. Luminiţa Gheorghiu (Moromeţii, Moartea Domnului Lăzărescu), Teo Corban (A fost sau n-a fost), Doru Boguţa (Francesca), Monica Bîrlădeanu (Francesca), Tudor Istodor (Boogie) şi, da, veteranii Ileana Stana Ionescu şi Ion Besoiu. Mimi Brănescu (Boogie) e actor şi scenarist - remarcabil în ambele ipostaze.
Serialul a fost produs de Mandragora Movies, casa de producţie a lui Cristi Puiu şi difuzat acum cîţiva ani pe B1Tv. Şarmant şi discret, serialul a trecut la fel: cu maximă discreţie. Totuşi, de la sfîrşitul lui decembrie trecut, Lombarzilor 8 ne mai dă o şansă, tot la B1.
Daţi-i şi voi o şansă!
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
Detasat in Pandora
rating: Colectable, daca televizoarele 3D vor fi affordable
Un bun amic cinefil m-a invatat mai demult ce inseamna detasarea. De fiecare data cand il indemnam entuziasmat sa mearga la nu-stiu-ce blockbuster, el imi spunea ca mai asteapta. Ce mai astepti?!!! Astepta sa treaca valul de rumoare pe care il starneste prin marketing si word of mouth orice megaproductie de la Hollywood, val care adesea ne deruteaza filtrele si ne afecteaza simtul critic. Mergem la cinema ca sa bifam filmul, ca sa fim si noi parte din eveniment, ca sa putem participa la discutii in cunostinta de cauza. Ceea ce e de inteles. Dar prietenul meu prefera sa astepte.
Asteptarea putea sa dureze un an sau doi. Uneori, pana fostul "eveniment cinematografic" naufragia in programul tv (riscul era sa nu mai apara deloc si atunci ii confirma prietenului meu decizia initiala de a ignora productia). Astepta pana cand "cele mai tari superefecte speciale" nu mai erau asa speciale si nu-i mai puteau fura ochii. Ajuns in aceasta fericita stare de detasare se putea concentra pe ceea ce face un film neperisabil. Substanta sa. Proba de foc pentru (aproape) orice film e timpul.
Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri cand a inceput nebunia Avatar. Am reusit performanta de a ma detasa -oarecum fortat de imprejurari- fix...doua saptamani. La jumatate de luna dupa premiera oficiala, mondiala si galactica am mai gasit bilet pentru randul 1, locul 3 (noroc ca nu s-au confirmat toate rezervarile si am putut sa ma mut 5 randuri mai in spate, ca asa sigur as fi avut si eu celebrele dureri de cap de care vorbeste toata lumea; ca o paranteza in paranteza trebuie spus ca la ultimul mare eveniment cinematografic care a inflamat planeta, The Passion Of The Christ, circulau tot felul de povesti despre manifestari neplacute in urma vizionarii: migrene, lesinuri etc...si uite asa se creaza frenezia).
Stiam dinainte ca filmul va fi un festin vizual, dar trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa-mi placa ansamblul. Am rezonat cu ideea ecologic-panteista din Avatar, aceea ca toti suntem conectati la acelasi mare sistem biologic (Eiwa, in dialectul pandorian). In aceasta mare familie intra stramosii directi, dar si rudele mai indepartate: precum panterele, insectele, copacii etc, pana la ultima papadie din Arborele Vietii. Este ceea ce un alt prieten numea "new age bullshit". Care pe mine m-a emotionat. Mai putin in momentele in care muzica lui James Horner (combinatie de Enya cu coloana sonora epopeica de la Braveheart) sa straduia prea evident sa imi zdrangane corzile interne.
Cand a aparut genericul de final si am lepadat ochelarii 3D, mi-am dat seama ca am vazut un film bun. Nu eram sigur insa daca am vazut un film mare. Oare peste 20 de ani impactul Avatar va fi la fel de puternic pentru spectatori? La vremea lui si Titanic a facut valuri. Sunt curios cata lume ar mai avea rabdare sa il revada azi. Ce a ramas din Titanic? Reprezentarea realista a ultimelor ore dinaintea scufundarii unui vapor gigant si povestea de dragoste a carei eroi sunt acum doi actori consacrati. Mai important e documentarul despre epava pe care Cameron l-a facut ulterior (Ghosts of the Abyss). Cat despre cuplul Winslet-Di Caprio, mai bine vedeti Revolutionary Road.
Cand a aparut genericul de final si am lepadat ochelarii 3D, mi-am dat seama ca am vazut un film bun. Nu eram sigur insa daca am vazut un film mare. Oare peste 20 de ani impactul Avatar va fi la fel de puternic pentru spectatori? La vremea lui si Titanic a facut valuri. Sunt curios cata lume ar mai avea rabdare sa il revada azi. Ce a ramas din Titanic? Reprezentarea realista a ultimelor ore dinaintea scufundarii unui vapor gigant si povestea de dragoste a carei eroi sunt acum doi actori consacrati. Mai important e documentarul despre epava pe care Cameron l-a facut ulterior (Ghosts of the Abyss). Cat despre cuplul Winslet-Di Caprio, mai bine vedeti Revolutionary Road.
Deci, ce ramane din Avatar? Fara indoiala, dincolo de inovatiile tehnice, pelicula este o desfatare pentru ochi. Avem o intreaga lume acolo. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata o lume atat de straina si de care, in acelasi timp, sa ma simt asa aproape. Imaginile cu lagune verzi si corali din Caraibe imi sunt mai putin familiare decat padurile din Pandora, decat lichenii care se lumineaza cand pasesti peste ei, ca in clipul acela vechi al raposatului MJ. Un fel de paradisul pierdut. Nu stiu daca omenirea va ajunge vreodata pe alta planeta inzestrata cu viata, dar eu pot sa mor linistit. Am facut o calatorie cosmica de trei ore. Trei ore in care am cunoscut geografia, flora, fauna si limba oficiala din Pandora.
Din punct de vedere al scenariului, n-am avut surprize. Numarul de twist-uri s-a incadrat in norme. Jocul actoricesc, atat cat a fost, n-a avut sclipiri. Noutatea a fost ca am ajuns sa tin cu "aliens-ii" in lupta contra oamenilor (la fel ca in District 9). Ma rog, in aceasta poveste, extraterestrii invadatori eram noi.
Am observat si eu paralela dintre populatia Na'vi si Nativii amerindieni. Metafora nu se refera doar la ciocnirile dintre civilizatiile Terrei. Arata si cat de alienati si distructivi am devenit noi fata de planeta noastra. Da, ecologist si anti-imperialist, simplist si demonstrativ. Dar mult mai important, fiintele acelea albastre inalte de 4 metri au demonstrat mai multa umanitate decat vecinii mei de rand. Doi mitocani de cinema in stanga, sase in dreapta. Cei din dreapta au plecat inainte de sfarsit, imediat dupa batalia decisiva - asta era tot ce-au inteles. In urma au lasat un covor de popcorn, nachos si aripioare de pui (!). As fi nedrept sa nu remarc ca in timp ce ne plimbam in Pandora, au tacut brusc si au incetat cu toate comentariile gen Haha! Ba, ai vazut ce coada lunga are tipu?. Daca si pe ei i-a amutit frumusetea acelei lumi, inseamna ca e ceva acolo.
In concluzie: dincolo de ambalajul spectaculos, care in timp se va deteriora, exista si suflet. Avatar ne aduce o minunata lume noua (Pandora). Si ne aduce aminte de o minunata lume veche (Terra).
p.s. mai multe imagini si detalii despre Pandora, la Richie
later edit: despre iluziile si, posibil, deziluziile evadarii in Pandora a scris maestrul meu, Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)