vineri, 17 iulie 2009
Un film elegant
rating: Brainwash
Directed by: Annie Fontaine, regie discretă şi elegantă
Starring: Audrey Tautou, Benoit Poelvoorde, Alessandro Nivola
Data vizionării: 10 iulie
Coco (Audrey Tautou) e elegantă cînd plînge, cînd rîde sau cînd fumează (şi fumează ca un turc, în jumate din cadre). Actriţa care părea că s-a asociat definitiv şi irevocabil cu statutul de "simpăticuţă şuie", a reuşit operaţia dificilă de a se rupe de Amelie Poulain, "sora ei siameză". Audrey joacă reţinut, calculat şi, mă repet, elegant un personaj foarte dificil: terorista chic care a detonat o bombă în lumea modei şi a îmbrăcat femeile în pantaloni. Ochii ei mari ca două boabe de mure ascund pasiuni mocnite. Insist asupra ochilor pentru că şi regizoarea Anne Fontaine insistă asupra lor. Tot ceea ce vede Coco, trece prin filtrul ei personal. Artistul nu se poate rupe de ceea ce trăieşte omul şi vedem astfel în ce măsură biografia îi influenţează opera. Coco avant Chanel este un film de tip bildungsroman: observă cu discreţie cum se construieşte în primul rînd un om şi apoi un vizionar. Un artist curajos nu trăieşte după cum zice lumea, ci schimbă lumea după gustul său. Filmului îi lipseşte exuberanţa şi efervescenţa din La Mome (biografia lui Edith Piaf), de înţeles dacă te gîndeşti la stilul diferit al eroinelor. Dar cele două filme împărtăşesc un moment similar: cînd protagonistele îşi pierd "iubirea vieţii". Aici, frumuşelul Boy -un englez interpretat de un italian (Alessandro Nivola) în limba franceză :) Întreaga colecţie de personaje secundare care defilează pe catwalk-ul vieţii lui Coco este liniară. Banalitatea lor este bine echilibrată de explozivul, şugubăţul Balsan (Benoit Poelvoorde, autorul şi protagonistul filmului-cult C'est arrive pres de chez vous ).
Totuşi, peliculei franţuzeşti îi lipseşte ceva pentru a fi o operă de haute-couture. Miza poveştii şi tensiunea dintre personaje sunt uneori prea subtile, pînă spre superficiale(despre intrigă a scris mai multe colegul Richie). Şi totuşi este must-have-ul acestei veri pentru oamenii interesaţi de cum se trăieşte cu eleganţă şi stil (pentru ceilalţi, de fapt pentru toţi, vine Bruno). Publicul masculin să nu se teamă: Coco avant Chanel nu e un film despre modă. Deşi, unul din efectele sale secundare, după vizionare, ar fi că publicul feminin va rezista greu tentaţiei de a năvăli în magazinele cu ţoale din mall. Şi în acest caz, masculii au de ce să se teamă.
Directed by: Annie Fontaine, regie discretă şi elegantăStarring: Audrey Tautou, Benoit Poelvoorde, Alessandro Nivola
Data vizionării: 10 iulie
Coco (Audrey Tautou) e elegantă cînd plînge, cînd rîde sau cînd fumează (şi fumează ca un turc, în jumate din cadre). Actriţa care părea că s-a asociat definitiv şi irevocabil cu statutul de "simpăticuţă şuie", a reuşit operaţia dificilă de a se rupe de Amelie Poulain, "sora ei siameză". Audrey joacă reţinut, calculat şi, mă repet, elegant un personaj foarte dificil: terorista chic care a detonat o bombă în lumea modei şi a îmbrăcat femeile în pantaloni. Ochii ei mari ca două boabe de mure ascund pasiuni mocnite. Insist asupra ochilor pentru că şi regizoarea Anne Fontaine insistă asupra lor. Tot ceea ce vede Coco, trece prin filtrul ei personal. Artistul nu se poate rupe de ceea ce trăieşte omul şi vedem astfel în ce măsură biografia îi influenţează opera. Coco avant Chanel este un film de tip bildungsroman: observă cu discreţie cum se construieşte în primul rînd un om şi apoi un vizionar. Un artist curajos nu trăieşte după cum zice lumea, ci schimbă lumea după gustul său. Filmului îi lipseşte exuberanţa şi efervescenţa din La Mome (biografia lui Edith Piaf), de înţeles dacă te gîndeşti la stilul diferit al eroinelor. Dar cele două filme împărtăşesc un moment similar: cînd protagonistele îşi pierd "iubirea vieţii". Aici, frumuşelul Boy -un englez interpretat de un italian (Alessandro Nivola) în limba franceză :) Întreaga colecţie de personaje secundare care defilează pe catwalk-ul vieţii lui Coco este liniară. Banalitatea lor este bine echilibrată de explozivul, şugubăţul Balsan (Benoit Poelvoorde, autorul şi protagonistul filmului-cult C'est arrive pres de chez vous ).
Totuşi, peliculei franţuzeşti îi lipseşte ceva pentru a fi o operă de haute-couture. Miza poveştii şi tensiunea dintre personaje sunt uneori prea subtile, pînă spre superficiale(despre intrigă a scris mai multe colegul Richie). Şi totuşi este must-have-ul acestei veri pentru oamenii interesaţi de cum se trăieşte cu eleganţă şi stil (pentru ceilalţi, de fapt pentru toţi, vine Bruno). Publicul masculin să nu se teamă: Coco avant Chanel nu e un film despre modă. Deşi, unul din efectele sale secundare, după vizionare, ar fi că publicul feminin va rezista greu tentaţiei de a năvăli în magazinele cu ţoale din mall. Şi în acest caz, masculii au de ce să se teamă.
joi, 16 iulie 2009
Deadgirl (2008)
Deadgirl e un film horror independent si atipic realizat in 2008 caruia nu-i dadeam prea mari sanse inainte de vizionare dar am zis hai sa vad despre ce-i vorba. Filmul se inscrie in genul horror doar prin tema abordata - moarta vie - la fel cum vampirita din Let the right one in plaseaza respectivul film in aceasi categorie aducand totodata o briza de aer proaspat cinema-ului in general. Nu pretind ca Deadgirl e de egala calitate, doar ca mi-a placut cum a iesit din tipare, destul de indraznet daca ma gandesc ce-au pregatit regizorii Marcel Sarmiento si Gadi Harel (co). Unii ar putea sa clasifice manevra lor drept imorala sau perversa dar adevarul e ca in arta ceva ce azi poate parea imoral, peste 20 de ani devine cult si artistul clasificat drept vizionar. Deci totul e relativ.
Povestea incepe banal intr-o zi caniculara de vara intr-un orasel oarecare cand doi tineri, buni prieteni dar fara chef de scoala chiulesc si dau o tura pe la spitalul de nebuni actualmente inchis. Nimic de speriat, spitalul e parasit si ei se amuza spargand geamuri pana in momentul cand se gandesc sa coboare la subsol. In spatele unei usi de metal inchise de mult timp gasesc o creatura a intunericului sub chipul unei femei goale inlantuite de o masa. Cadavrul e acoperit cu un sac de plastic de parca cineva ar fi dorit sa-l protejeze de praf. Desi pare moarta femeia se dovedeste foarte "vie" insa un pic salbatica.
Problema pe care nu si-o pune nici care din ei e de cat timp zace acolo. In vreme ce unul din baieti se pierde cu firea si vrea s-o stearga, celalat da glas frustrarilor sale tineresti intuind utilitatea sexuala a unei astfel de creaturi despuiate si fara aparare. Regulile lumii exterioare dispar in beciul de otel si umanitatea face loc animalului din fiecare. Ceea ce urmeaza ar putea fi considerat viol doar in masura in care victima ar fi fost "umana" si ar fi decedat in urma celor 3 gloante primite-n trup. Din "fericire" pentru tortionari acest lucru nu face decat sa adauge mai multe gauri sclavei, iar ceea ce parea un one night stand devine o vizita frecventa la bordelul ororilor. Dilema morala e doar in mintea lui Rickie, singurul care nici nu ia parte la "actiune" nici nu divulga secretul prietenului sau. Manifesta doar un dram de constiinta incercand sa elibereze fiinta din captivitate dar actiunile sale sunt lipsite de vlaga si esueaza. La fel esueaza si tentativa de a recastiga simpatia majoretei scolii pentru care isi pastra dragostea. Ingredientele tipice de horror sunt introduse abia pe la final, un pic de suspans si niste sange, absolut necesare pentru a termina in mod violent un film cu mai mult dialog decat actiune si a produce o descarcare a tensiunii psihologice acumulate. Bila alba o confera sfarsitul ne-fericit, "eroul neprihanit" ajungand si el sa-si sacrifice iubirea pentru satisfactia personala.Mi-a placut filmul asta pentru ca a fost ceva diferit, a avut ceva mai multa profunzime decat obisnuitele horror-uri si a pus in discutie niste probleme interesante ca de ex. uneori adevaratul monstru sta la vedere asteptand ocazia potrivita sa loveasca sau ce anume ne face umani si unde inceteaza natura umana si incepe bestia. Discutabil. Filmul nu e o remarcabil insa promite mult in ce priveste viitorul regizorului, doar stiti si voi ca toti marii cultisti: Romero, Craven, Carpenter au inceput cu ceva mic apoi intrand in istorie. Poate si Sarmiento va insemna ceva in viitor. De asemenea numai de bine d-rei "moarte" - Jenny Spain - care rezista cu brio unor scene destul de dificile ca sa zic asa.
Trailer.
miercuri, 15 iulie 2009
Camera de refugiu
Ceea ce credeam acum cîteva săptămâni că e doar un film (Nothing but the Truth), a devenit realitate. Nu credeam că voi mai vedea aşa ceva în România. Cel puţin nu aşa repede. Un demnitar fără demnitate a fost dat jos pentru că au existat: a) un jurnalist în stare să meargă pînă la capăt şi b) nişte surse. Surse de speranţă. Surse de normalitate.
marți, 14 iulie 2009
Program de curăţenie
Atunci cand ne-am apucat de acest blog, Richie şi cu mine, ne doream să atragem atenţia asupra filmelor (noi şi vechi) care merită văzute. Nu pretindeam că suntem autorităţi absolute, ci doar nişte pasionaţi care vor să împărtăşească cu ceilalţi pasionaţi descoperirea unui autor sau dezamăgirea cauzată de un altul. Nu gustăm în mod deosebit cultura de mall şi nici nu ne dăm în vînd după produsul average de la Hollywood. Dar nici nu suntem atît de snobi ca să nu recunoaştem cînd ne place un film de entertainment. Mă rog, fiecare cu plăcerile sale (mai mult sau mai puţin) vinovate. Ceea ce ne doream cu acest blog era să facem un pic de igienizare a ceea ce vedem/consumăm. Măcar în jurul nostru.Acum ştiu că suntem foarte departe de acest crez (mă surprind deseori că "jurnalistul" din mine ia tot mai mult controlul şi mai adaugă o găleată de mizerie la gălăgia media din jur). Dacă este cineva care face igienizare în jurul său, atunci Marian Rădulescu e omul. Nu vreau să înţelegeţi acest post ca pe un elogiu. Nu sunt de acord cu ideile lui în totalitate (pentru un creştin, e destul de intolerant cu rătăcirile cinematografice actuale). Mă şi enervează încăpăţînarea lui de a nu da (aproape) nicio şansă cinematografului contemporan. E ca un monah retras din lumea asta vizuală tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială. Îşi găseşte alinare doar în videoteca "mânăstirii" sale, ticsită cu exemplare rare şi cu icoane cinematografice. Dacă n-ar fi oameni ca el, adevăraţii cinefili, iubitori de cinema -înţeles ca şi cultură a imaginii mişcată prin iubire, nu subcultură a urii- atunci chiar cred că Idiocracy va deveni realitate mult mai repede decît era estimat în film.
Iar m-am întins. Voiam doar să vă spun că dacă v-a plictisit discuţia noastră de pe messenger vizavi de Nicolaescu, puteti să citiţi un material mult mai curat/îngrijit pe blogul lui Marian. Pudic, cum îl ştiu, i s-a părut că discuţia noastră prea colocvială l-a surprins în "neglijeu" (uitase că voi publica discuţia pe net). Dacă vă interesează un pic de curăţenie, intraţi aici. A se lăsa bocancii la uşă.
luni, 13 iulie 2009
Trailerul zilei: 500 Days of Summer
Sincer imi era dor de o comedie romantica si din multele care vor invada cinematografele am gasit una care sa-mi fie pe plac. Nu de alta, dar am o slabiciune pe Zooey Deschanel si nu sunt singurul. Fata asta e deosebita!! In 500 Days of Summer un tip (Joseph Gordon-Levitt) se indragosteste de o tipa (Zooey) pana peste urechi iar tragedia face ca ea nu crede in iubire si il accepta doar ca amic. E o rasturnare a cliseelor "fetele sunt romantice + barbatii se tem de implicare". In cazul celor doi e exact invers. Din trailer pare un film misto, cu doze egale de romantism si comedie plus o muzica superba.
Ice Age 3 - animaţie 3D senzaţie
Buck: Are you ready for adventure? Crash&Eddie, gemenii rozători: Yes, sir!
Buck: For danger?
Crash&Eddie: Yes, sir!
Buck: For death?
Eddie: Uhh, can you repeat the question?
Am prins două bilete la Ice Age 3 D, la trei zile de la premieră. Dacă ieşeam în faţă la mall, le vindeam la preţ triplu. Pe loc. Parcă din cuaternar n-au mai fost aşa rîvnite două bilete de film. Parcă din perioada madagascar (primul) n-am mai fost aşa entuziasmat de o animaţie. Probabil aţi auzit sentinţa publicului: Ice Age 3 e mai bun decît doiu’ şi la fel de fain ca primul. Sentinţa mea: ar fi fost simpatic şi fără vedere tridimensională. Aşa însă este o animaţie de senzaţie. Pentru că despre senzaţii e vorba. Te laşi pe spate în fotoliu cînd veveriţa colţoasă iese din ecran, imensă, chiar deasupra ta. Sunteţi nas în nas. Cînd ninge în sală, întinzi mîna să prinzi fulgii. Urmărirea aeriană (de pe pterodactil sau arheopterix sau cum mama zmeului i-o mai zice zburătoarei jurasice) chiar îţi dă rău de înălţime.
Senzaţia generală este că vei rîde pînă mori, asemeni mamiferelor preistorice după ce au inhalat heliu în Rîpa Morţii. Aici voiam să ajung. Am bănuiala că tehnologia a evoluat şi la Cinema City au dat drumul la gaz ilariant prin nişte conducte pe sub scaune. Norii de fum nu se văd din cauza ochelarilor 3D. Sau o fi scenariul de vină (Yoni Brenner)? Replicile bune sunt mitraliate la foc automat, de nu poţi ţine pasul cu ele. Pînă rîzi tu la o glumă, mai trec două pe care n-ai apucat să chicoteşti (mai uşor cu consumul de popocorn şi nachos să nu vă înecaţi). Ca de obicei, umorul e îmbibat cu referinţe moderne (vezi poantele cu Roger! Roger!). Tema de acum este "maternitatea vs. gaşca". Filmul observă corect cum sunt afectate relaţiile dintre prieteni de apariţia unui copil. Gaşca se sparge. Ellie, mamuta se tot pregăteşte să fie mamă. Dar Sid, leneşul sîsîit, i-o ia înainte şi devine „single mother” cu trei copii...de T-Rex. Aşa ajungem în Lumea Pierdută a dinozaurilor, inspirată din Lost World (romanul lui Sir Arthur Conan Doyle). Răpirea lui Sid este prilej pentru reunirea trupei şi pentru nişte bătălii (imposibile altfel) între mamifere şi reptilele fosile. Totodată este adoptat (sau mai bine zis, el îi adoptă pe ceilalţi) un nou personaj halucinogen (Buck) cu accent de pirat englez. Versatul şi versatilul Buck "one eye" e un veritabil dresori de dinozauri: "Let me tell you about the time I turned a Tyrannosaurus Rex into Tyrannosaurus Rachel".În paralel cu Operaţiunea De Salvare a lui Sid se desfăşoară aiuritoarea poveste de dragoste a celor două veveriţe şi a lor faţă de veşnica ghindă.
Senzaţia mea de final a fost că filmul clasic va deveni o fosilă şi de acum vom asista la succesul speciei 3D, 4D ş.a.m.d. În capul meu s-a născut rapid o teorie "evoluţionistă". Ice Age 3D este ultima expresie a strategiei de supravieţuire a studiourilor în faţa atacului pirateriei globale. Un asemenea film, îmi ziceam, trebuie văzut musai la cinema. Acasă, în faţa monitorului de calculator, fie şi cu ochelari 3D, nu vei avea niciodată senzaţia de adîncime, de pătrundere "în film", pe care o poţi experimenta doar în faţa unui ecran gigant, cam cît mega-dinozaurul Rudy. După opinia unui specialist, se pare că home 3D e foarte posibil. Nu îţi trebuie proiector sau ecran special. Ajung ochelarii şi versiunea adecvată a filmului. Şi să stai foarte aproape de monitor. Mai leneş de felul meu (sindromul Sid), prefer să se apropie ecranul de mine (şi veveriţele din el) şi nu invers.
Am un singur regret legat de Ice Age 3. Aş fi preferat să ajungă cîţiva ani mai tîrziu, să-l văd împreună cu copilul meu. Nu-i nimic, vom merge la Ice Age 6D.
Senzaţia generală este că vei rîde pînă mori, asemeni mamiferelor preistorice după ce au inhalat heliu în Rîpa Morţii. Aici voiam să ajung. Am bănuiala că tehnologia a evoluat şi la Cinema City au dat drumul la gaz ilariant prin nişte conducte pe sub scaune. Norii de fum nu se văd din cauza ochelarilor 3D. Sau o fi scenariul de vină (Yoni Brenner)? Replicile bune sunt mitraliate la foc automat, de nu poţi ţine pasul cu ele. Pînă rîzi tu la o glumă, mai trec două pe care n-ai apucat să chicoteşti (mai uşor cu consumul de popocorn şi nachos să nu vă înecaţi). Ca de obicei, umorul e îmbibat cu referinţe moderne (vezi poantele cu Roger! Roger!). Tema de acum este "maternitatea vs. gaşca". Filmul observă corect cum sunt afectate relaţiile dintre prieteni de apariţia unui copil. Gaşca se sparge. Ellie, mamuta se tot pregăteşte să fie mamă. Dar Sid, leneşul sîsîit, i-o ia înainte şi devine „single mother” cu trei copii...de T-Rex. Aşa ajungem în Lumea Pierdută a dinozaurilor, inspirată din Lost World (romanul lui Sir Arthur Conan Doyle). Răpirea lui Sid este prilej pentru reunirea trupei şi pentru nişte bătălii (imposibile altfel) între mamifere şi reptilele fosile. Totodată este adoptat (sau mai bine zis, el îi adoptă pe ceilalţi) un nou personaj halucinogen (Buck) cu accent de pirat englez. Versatul şi versatilul Buck "one eye" e un veritabil dresori de dinozauri: "Let me tell you about the time I turned a Tyrannosaurus Rex into Tyrannosaurus Rachel".În paralel cu Operaţiunea De Salvare a lui Sid se desfăşoară aiuritoarea poveste de dragoste a celor două veveriţe şi a lor faţă de veşnica ghindă.
Senzaţia mea de final a fost că filmul clasic va deveni o fosilă şi de acum vom asista la succesul speciei 3D, 4D ş.a.m.d. În capul meu s-a născut rapid o teorie "evoluţionistă". Ice Age 3D este ultima expresie a strategiei de supravieţuire a studiourilor în faţa atacului pirateriei globale. Un asemenea film, îmi ziceam, trebuie văzut musai la cinema. Acasă, în faţa monitorului de calculator, fie şi cu ochelari 3D, nu vei avea niciodată senzaţia de adîncime, de pătrundere "în film", pe care o poţi experimenta doar în faţa unui ecran gigant, cam cît mega-dinozaurul Rudy. După opinia unui specialist, se pare că home 3D e foarte posibil. Nu îţi trebuie proiector sau ecran special. Ajung ochelarii şi versiunea adecvată a filmului. Şi să stai foarte aproape de monitor. Mai leneş de felul meu (sindromul Sid), prefer să se apropie ecranul de mine (şi veveriţele din el) şi nu invers.
Am un singur regret legat de Ice Age 3. Aş fi preferat să ajungă cîţiva ani mai tîrziu, să-l văd împreună cu copilul meu. Nu-i nimic, vom merge la Ice Age 6D.
duminică, 12 iulie 2009
Coco avant Chanel (2009)
Inainte de a fi o cunoscuta creatoare de moda, Gabrielle "Coco" Chanel era o anonima cantareata de bar si, ocazional, croitoreasa insarcinata cu reparatiile rochiilor purtate de dansatoarele/prostituatele respectivului bar. Deasemenea, inainte ca numele Chanel sa ridice vreo spranceana toti i se adresau cu porecla data de tatal ei - Coco. Si, la fel ca multi alti oameni deosebiti, inainte de a gusta din cupa succesului, Coco a servit din plin o copilarie nefericita si o tinerete nesigura. Coco avant Chanel e un film biografic care priveste exact aceasta perioada din viata creatoarei de moda, una din cele mai influente femei ale secolului 20 si cea care a contribuit din plin la emanciparea prin moda a femeii moderne. Rolul pricipal ii apartine talentatei Audrey Tautou, care dupa rolurile din Amelie si Hors de Prix face aici o partitura foarte diferita jucand o femeie sobra cu inclinatii feministe.
Filmul ne istoriseste ca, dupa moartea mamei, Coco a fost abandonata de tatal ei, plecat la munca peste ocean, intr-un orfelinat dintr-o manastire catolica. La 18 ani paraseste orfelinatul si, impreuna cu sora ei, presteaza pe scena improvizata dintr-un bar sperand intr-un viitor artistic. Cand sunt date afara de patron drumurile lor se despart, Gabrielle "Coco" angajandu-se intr-un atelier de croitorie iar Adrienne gasidu-si un baron care sa o intretina. La scurta vreme insa Coco imita gestul sorei sale devenind protejata unui bogatas provincial din imprejurimile Parisului, Etienne Balsam, un om lipsit de maniere ale carui cunostinte excelau in doar 2 domenii: caii si femeile. Intrata astfel in lumea buna Coco are ocazia sa observe moda feminina din acele vremuri si, increzatoare in gusturile ei, sa incerce sa o schimbe. Abordeaza tinute sobre dar elegante si un stil baietos care intriga pe toata lumea. Dupa ironiile initiale, incet, incet femeile incep sa o invidieze pentru stilul ei avangardist si priceperea in a-si crea singura tinutele ajungand sa-i ceara sfaturi.
Filmul pune accent si pe viata intima a Gabriellei, mai precis pe doua din relatiile sale care au condus-o la decizia de a ramane o mademoiselle-a toata viata. Prima, cu Balsam, portretizat drept un badaran afemeiat si misogin, a fost impusa de nevoia de supravietuire. A doua, cu afaceristul englez Arthur Capel, a ramas o poveste frumoasa de dragoste cu final nefericit (scz. pt spoiler). Amandoua insa i-au pregatit viitorul, prima facilitandu-i contactul cu elita franceza iar a doua dandu-i increderea necesara pentru a-si porni propria afacere si bineinteles banii indispensabili.
Filmul regizat de Anne Fontaine e destul de reusit, are o cinematografie imbogatita de peisajele campenesti ale Normandiei si interioarele de castel, cu o scena foarte frumoasa pe malul marii si replici istete - discutiile in contradictoriu dintre Coco si Balsam sunt delicioase. Nu e o capodopera dar e destul de interesant prin subiectul abordat iar finalul deschide pofta pentru mai mult. Urmatorul pe lista e Coco & Igor, despre relatia creatoarei de moda cu compozitorul Igor Stravinsky.
Ps: opinia colegului de vizionare, Lucian Mircu, o gasiti aici.
sâmbătă, 11 iulie 2009
FO PA! Potoleşte-ţi entuziasmul!
În urmă cu cîteva seri am fost invitat, alături de alţi bloggeri, să văd că încă se mai poate potoli în complex. La Napoleon. Oh, şi încă ce bine se poate potoli! Dar cum blogul nostru nu se ocupă de deliciile maţului (ci ale ochiului), vă povestesc o mică gafă al cărei actor principal am fost. Aşadar în timpul mesei, cînd depănam amintiri despre hamburgherii cu ficăţei şi faimosul "ţigănesc" care ne-au încălzit studenţiile, le-am zis în treacăt comesenilor cum era alintat fast-food-ul Napoleon de băieţii mei de cartier. Nea P**a Ion. Pînă atunci conversaţia era jovială şi exuberantă ca o cupă de şampanie franţuzească. De cum mi-a ieşit porumbelul pe gură, s-a lăsat o tăcere bruscă. Uşor jenantă. Cele trei domniţe prezente au rămas cu îmbucătura în gît. Domnii se uitau pe pereţi. Am realizat imediat ce făcusem. Faux pas se cheamă în limbaj preţios, adică o violare a convenţiilor sociale şi a etichetei. Acest franţuzism mi-a fost introdus de Seinfeld (serialul). Dar adevăratul maestru gafeur, părintele Faux Pas-ului, este Larry David. In serialul Curb Your Enthusiasm, Larry violează eticheta în toate felurile şi în toate poziţiile, pînă o face franjuri. Într-atît şi-a pus amprenta asupra situaţiilor sociale penibile (le ştim cu toţii), încît de fiecare dată cînd calc strîmb îmi aduc aminte instant de L.D. "Treaba asta miroase a Larry David" îmi spun. "Ce ar face L.D. dac-ar fi aici, în locul meu, în pizzerie?" mă întreb. "S-ar strîmba, ar înghiţi în sec? Ar duce gluma proastă, FOPA-ul, şi mai departe pe culmile ridicolului?". Respectele mele acestui vizionar. Pentru cine nu ştie mare lucru despre el, se poate remedia această mică gafă prin revizitarea unui articol mai vechi, în care trîmbiţam descoperirea acestui comediant al moravurilor de parcă aş fi descoperit un continent. Într-un fel aşa şi am făcut.
Comedy-reality-show: Curb your enthusiasm
În fiecare zi eşti victima circumstanţelor, a convenţiilor sociale create fără să-ţi fi cerut vreodată cineva părerea. Pînă la ce oră e ok să suni seara? Eşti obligat să strîngi mîna cuiva după ce tocmai a strănutat peste ea? E misiunea vieţii lui Larry David de a chestiona regulile de etichetă, pe care le vede în felul său bizar dar onest. Larry e creatorul nevăzut al lui Seinfeld - cel mai de succes sitcom ever, pînă în 2000 cînd şi-a tras propriul serial. Curb Your Enthusiasm e tot un „show despre nimic”, dar cu altă mantră:„La naiba cu intenţiile bune”. Personajul central e o versiune fictivă a autorului, căsătorit, auto-pensionat în plină glorie, dar total lipsit de glanda socială. Fanii Seinfeld purişti vor spune că reia motive, situaţii, construcţii...Aşa face. Dar proporţiile umorului sunt la altă scară: CA-LA-MI-TA-TE. Dialogurile deseori improvizate îi dau o alură de reality-show. Larry David e genial şi nu mă feresc de epitetul ăsta pentru un comic care te face să înghiţi atît de uşor pastile subversive. E Jerry+George +Kramer la pătrat. De fapt Jason Alexander (George) şi Julia Louis-Dreyfus (Elaine) apar în cîteva episoade „as themselves”, ironizînd „sindromul Seinfeld” (actori care au succes uriaş într-un serial şi nu mai pot juca alt rol). Am devorat rapid toate cele şase sezoane din serialul HBO şi mă declar hipnotizat de acest ochelarist cu calviţie, mai amuzant ca Woody Allen. Dintre toate, cel mai exuberant este sezonul IV, în care Larry este invitat de Mel Brooks să joace într-un music-hall pe Broadway (alături de Ben Stiller şi apoi David Schwimmer). Am rîs cu lacrimi. Dacă mă întreabă cineva ce am făcut notabil în 2008: l-am descoperit pe Larry David. Pretty good. Pret-ty pret-ty good.
vineri, 10 iulie 2009
Man On Wire (2008)
E destul de greu sa nu fii impresionat atunci cand oameni extraordinari fac lucruri extraordinare si la fel de greu e sa nu fii entuziasmat cand afli despre un film care prezinta povestea unor asemenea oameni. Mai ales cand un astfel de film castiga Oscarul pentru documentar in 2009. Man on wire e povestea lui Philippe Petit, un acrobat francez care pe 7 august 1974 a patruns in Turnurile Gemene din New York, a urcat pe acoperis, a intins un cablu de otel intre ele si a mers pe sarma 45 de minute deasupra lumii. Aceasta nu a fost o cascadorie, nu au existat duble, nu au existat plase de siguranta, era o lovitura artistica, un "atac" asupra celor doua varfuri, Petit cucerind cele mai inalte cladiri din lume cu inventivitatea si talentul sau dupa care pur si simplu si-a dansat pe sarma fericirea.Desi e un documentar bazat pe cartea biografica a lui Philippe Petit, filmul are ingredientele unui film de actiune cu final stiut. E foarte interesant de urmarit evolutia lui Petit ca acrobat la mare inaltime, antrenamentul sau pe Catedrala Notre Damme sau turnurile podului din Sydney, mici pietre de incercare in drumul sau spre ascensiunea finala. Petit marturiseste ca inca de la punerea temeliei WTC a visat ca o data si-o data sa le traverseze. Cucerirea nu s-a realizat insa cat ai bate din palme. Au fost luni si luni de pregatiri, de supraveghere in stil detectivistic, de furisari si infiltrari care le-au permis sa urce pana in varf si sa masoare, pozeze, filmeze si analizeze locul faptei. Era o sansa unica in viata si trebuia executata perfect.
In dupa-amiaza de 6 august 1974 Petit si prietenii lui au intrat in cele doua turnuri folosind legitimatii false de muncitori ca sa treaca de securitate, au urcat cu lifturi de marfa pana la ultimele etaje si s-au ascuns. Au petrecut ore indelungate aproape imobilizati pentru a nu atrage atentia gardienilor ce patrulau zona, apoi, odata cu caderea noptii s-au pus pe treaba. Patru oameni au intins toata noaptea 200 de kg de cablu de otel legand cele doua turnuri intre ele, iar in zori, in ceata diminetii, Philippe Petit si-a tinut respiratia si a urcat pe sarma. Cand a scapat de emotia primilor pasi si de tatonarea terenului, a zambit si in 45 de minute a traversat de 8 ori distanta ce separa cele doua turnuri gemene. Era la 417 m deasupra strazii iar lumea privea inmarmurita. E dificil de inteles motivatia unui astfel de gest, majoritatea ne gandim doar la faptul ca tipul asta si-a pus inutil viata in pericol, dar cred ca daca ascultam cu atentie conceptia lui despre viata aflam ca ea e destul de diferita de cea a omului obisnuit: "To me, it's really so simple, that life should be lived on the edge. You have to exercise rebellion. To refuse to tape yourself to the rules, to refuse your own success, to refuse to repeat yourself, to see every day, every year, every idea as a true challenge. Then you will live your life on the tightrope."
Un om extraordinar nu poate fi judecat dupa criterii obisnuite. E intr-o cu totul alta liga. Unii oameni simt nevoia sa scrie, altii sa cante iar altii sa picteze. Petit simtea nevoia sa mearga pe sarma. Iar cand a vazut turnurile a simtit ca au fost construite doar pentru el si reprezentatia sa sa. Iar atunci si-a spus: "If I die, what a beautiful death!" N-a fost sa moara asa ca acum avem un film foarte frumos despre depasirea limitelor si implinirea viselor.
Trailer.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)