duminică, 12 iulie 2015

Ceau, Cinema! Lucian Maier: Un film bun e un film care te pune la încercare

"Un film bun e un film care te pune la încercare în sensul că – intuitiv-cognitiv, afectiv și fizic – îți testează limitele și te marchează", ne spune, într-un interviu, criticul Lucian Maier, unul din cei trei membri ai juriului Competiţiei Ceau, Cinema! (22-26 iulie).

O discuţie despre Ceau, Cinema!, despre rostul festivalurilor şi despre ce înseamnă un film bun.

Lucian Maier este critic de film, co-fondator și responsabil editorial al proiectului FilmSense; este colaborator permanent al revistei de cultură Tribuna (Cluj-Napoca). Publică texte despre film din anul 2005 și a colaborat cu LiterNet.ro, Echinox sau Vatra. Este autorul eseului "Comunismul românesc, o realitate discutată cinematografic" (2012), publicat de Editura LiterNet. Un alt eseu de-al său, Direcții în documentarul românesc actual, e parte din volumul Politicile filmului. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc contemporan (2015), apărut la Editura Tact.



Care crezi că va fi cea mai mare provocare în a face parte din juriul Ceau, Cinema?


Lucian Maier: Nu știu ce să răspund la întrebarea asta. Sper să fie bine, un bine care înseamnă sală plină și temperaturi moderate, fără nevoia de a interveni cu aer condiționat, că nu îmi place! Cu provocările... nu știu, vom vedea în timp real.

Ce te convinge, la o vizionare, că ai de-a face cu un film bun?


Faptul că ies din cinema un om mai bun sau unul care măcar dorește să fie mai bun. Ca parte din civilizație, arta în genere e un spațiu de cunoaștere sau e un spațiu care invită la cunoaștere. Măcar prin faptul că îți dă răgaz să privești în sau spre (o) realitate, că îți oferă timp sau răgaz (timp pe care tu îl acorzi, de fapt, fiindcă ești interesat de modul acesta de a fi în prezent) să stai cu tine în preajma unor evenimente – reale sau fictive – importante.

În cotextul ăsta, cred că un film bun e un film care te pune la încercare. Vorbește despre lume într-un fel anume, un fel care cuprinde poziționarea camerei, o serie de coduri și convenții narative, tăieturi de montaj, culori, gesturi surprinse, subliniate, imagini care conțin prejudecata în ele, imagini care o discută.

În aceste contexte, cred că e esențială distanța față de subiectul înfățișat; indiferent că e documentar sau ficțiune, cei de pe ecran sînt persoane prinse în reprezentarea cinematografică, iar distanța camerei față de ele spune ceva și despre ele și despre autorul filmului, iar bucuria sau necazul spectatorului în relație cu ele spune ceva despre spectator.

Un film bun e un film care își construiește lumea cît mai coerent, prin coerența asta atinge lumea reală și deschide un spațiu de dialog între minți – mințile autorilor, mințile personajelor, mințile spectatorilor. Și te pune la încercare în sensul că – intuitiv-cognitiv, afectiv și fizic – îți testează limitele și te marchează. 

După film ești un om mai bun fiindcă știi mai multe despre artă, despre arta de a face film și despre tine în raport cu realitatea pe marginea căreia tocmai ai dezbătut cu autorii, cu personajele...

Nu o să te rog să te antepronunţi asupra Competiţiei, dar te întreb totuşi ce aşteptări ai de la întregul festival.

Nici nu puteam spune ceva despre Competiție, că nu am văzut filmele. Cu festivalul, m-aș bucura să vină oameni dornici să vadă filmele, să se bucure că le-au văzut și să discute despre ele! Să fie, așa, o treabă omenească în care să te simți la locul tău.

Ce crezi că-i trebuie unui festival ca Ceau, Cinema!, aflat la început de drum, să apropie, aşa cum îşi propune, publicul de filmul european de calitate, absent din multiplexuri şi din majoritatea covârşitoare a marilor şi micilor oraşe ale României?

O sală de cinema în Timișoara. Nu una mare, nici una impersonală,
cum sînt sălile din multiplex în
general. Apoi un soi de promovare... dar nu o campanie comercială prin reviste, pe radio, facebook și tot restul. Au și astea rostul lor, dar numai într-un context imediat și pentru un public deja interesat sau cunoscător de film.

Eu cred că partea bună în situația asta ar fi posibilitatea de a transforma festivalul propriu-zis într-un soi de celebrare a unui parcurs anual care are drept scop schimbarea percepției asupra cinematografului. În România cred că se vede mult film, dar în săli, atîtea cîte există, se vede film comercial aproape neîntrerupt, iar acasă download-ul merge cam în aceeași direcție.

Ori o treabă frumoasă ar fi să existe posibilitatea de a începe un program prin care elevii de generală și de liceu să fie familiarizați cu cinematograful de calitate, după cum îl numești în întrebare, prin ateliere ținute de ONG-uri în acea visată sală de proiecție, încît tinerii să vadă cinematograful atît ca excursie umană, cît și ca poveste culturală. Cu siguranță nu vor fi interesați toți elevii de astfel de ateliere, dar eu cred că va fi crescut, treptat, un public de cinema pentru care sălile „arthouse” vor avea un sens.

 Altfel, cu programe europene, cu fonduri nerambursabile, cu primari care văd dincolo de propriul buzunar, poate vor fi săli, dar nu știu dacă va fi un public, probabil nici acela suficient, pentru altceva în afară de cinema comercial. Iar dacă vor fi investiții publice, ar merita să capete un sens educativ, cultural, nu unul eminamente comercial. Și, cine știe, dinspre astfel de întîlniri lunare, treptat, poate că arta cinematografică va ajunge să fie disciplină uzuală în licee, la clasele umaniste.

Pe de altă parte, dacă nivelul de trai în România ar fi unul decent, probabil că lumea ar ieși la film, ar merge la concerte, dincolo de poveștile gratuite organizate în zilele orașelor, povești care, calitativ, sînt vai și amar de cele mai multe ori. Și dacă un număr cît mai mare de oameni ar ieși la film, cu siguranță filmul european și-ar găsi public mult mai ușor. Vom vedea. Dar, toate cu toate, dacă s-ar găsi surse de finațare și personal care să poată susține astfel de proiecte, cred că treaba cu filmul în școli generale și în licee ar fi un punct de plecare bun.





Care crezi că este rolul festivalurilor de film în România, aparent tot mai numeroase?

Faptul că sînt tot mai multe ar trebui să arate că, din punct de vedere al vieții sociale, sîntem o țară din ce în ce mai normală. Dar de fapt cred că e o capcană. O societate civilizată și un cinema sănătos nu se construiesc prin festivaluri, care sînt excepții, durează o săptămînă, ci prin participare cotidiană.

Dar nu asta m-ai întrebat... aș zice că rolul lor ar trebui să fie cel de a forma un spațiu din care să plece proiecte precum cel menționat anterior, cu filme în școli. Altfel impactul e mic și nu știu dacă aceste festivaluri – cam toate cele care nu sînt TIFF, NexT, Anim’est sau ASTRA pentru film documentar – sînt cu adevărat oaze de bine.

Dar, la fel și pentru evenimentele mari de la noi, ideea de educație cinematografică ar trebui să fie esențială și ar trebui extinsă dincolo de granițele festivalurilor.

La Sibiu, Astra are un program educativ care crește în timp, în București Asociația Macondo organizează ateliere cu elevii, e și programul EducaTIFF, e și programul celor de la One World, pe care nu i-am pomenit în cadrul festivalurilor de la noi fiindcă One World e un proiect tematic, transnațional. Atelierele acestea ar trebui să plece din capitală sau din Cluj-Napoca spre locuri în care nu a mai fost pornit un proiector de două decenii. Sînt locuri, foarte multe locuri în țară, în care e deja o generație care nu știe ce înseamnă cinema.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu