sâmbătă, 7 martie 2015

Occident (2002)

Occident e primul lungmetraj al lui Cristi Mungiu, lansat în 2002, primul lui pas notabil făcut în cariera cinematografică. De ce mi s-a părut interesant de revăzut? 

Pentru că redă foarte expresiv atmosfera din jurul aşa-zisei "generaţii de sacrificiu", care s-a născut şi şi-a trăit prima parte a vieţii în România comunistă, pentru ca apoi să se trezească la maturitate în mijlocul unei societăţi post-comuniste "certate cu sine", cum scria Lucian aici. O lume ce suferă schimbări profunde, adesea greu de înţeles, la care pare imposibil să te adaptezi. Într-o perpetuă tranziţie, cu valorile şi principii în derivă. 


În tot acest tablou, Occidentul (cu majusculă) apare ca un miraj îndepărtat, care atrage ca un magnet. Personajele din filmul lui Mungiu sunt măcinate interior de, pe de o parte, dorinţa de a pleca, de a accede bunăstarea şi fericirea asociate acestui "Vest" iluzoriu, în care orice pare posibil. Şi, pe de alta, a rămâne în ţară, unde greutăţile de trai sunt evidente, însă unde se află familia, prietenii, rădăcinile.


Occident anunţă atât interesele viitoare ale lui Mungiu pentru a capta nişte instantanee ale vieţii cotidiene în România, cât şi stilul lui de a surprinde cu o frapantă naturaleţe personajele, de a face o redare extrem de realistă a unor felii din viaţa lor, fără exagerări, fără îngroşări. Personajele jucate de Alexandru Papadopol şi de Anca-Ioana Androne – doi tineri ce încearcă să îşi încropească un viitor într-o lume confuză, cu valori în schimbare – nu duc neapărat o existenţă dramatică în sine, dar te invită la empatie prin modul extrem de expresiv şi de profund uman în care îşi duc în spate dificultăţile cotidiene. Prin cei doi, Mungiu pune o oglindă în faţa noastră, ne obligă să facem zoom pe detalii cotidiene pe care altfel le trecem cu vederea.


În plus, Occident reprezintă una dintre puţinele încercări ale lui Mungiu de a regiza un film cu inflexiuni comice. Desigur, nu e genul de comedie la care râzi cu poftă şi apoi pleci cu inima uşoară, ci e mai degrabă o comedie gravă, neagră, care priveşte uneori cu ironie amară câteva dintre problemele sociale tipice anilor '90 (dar care, evident, sunt departe de a se fi ameliorat între timp). 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu