vineri, 23 mai 2014

Xavier Dolan, la Cannes cu probabil cel mai bun film de până acum

Filmul lui Xavier Dolan a fost unul dintre momentele pe care le-am vânat în mod special zilele astea. La doar 25 de ani, regizorul canadian are deja un stil de autor foarte bine definit, exersat şi perfectat în filme ca Les amours imaginaires şi Laurence Anyways, cu care a fost prezent la Cannes în secţiunea Un certain regard din anii trecuţi. Mommy, ultimul lui film, a intrat direct în competiţia pentru Palme. Nici nu e de mirare, pentru că e probabil cel mai bun film al lui de până acum.


Cu un fler fantastic în sondarea relaţiilor filiale sau amoroase, cu un chef nebun de a face experimente estetice care învăluie filmul într-un aer exuberant absolut irezistibil, Dolan e fără doar şi poate unul dintre cei mai interesanţi regizori tineri ai momentului. În Mommy, el revine la tema din filmul de debut regizat la doar 19 ani, J’ai tué ma mere, însă dintr-o perspectivă diferită. „Există câteva paralele între filmul meu de debut şi Mommy, dar doar la suprafaţă”, explica regizorul la conferinţa de presă. „Primul film oferă o privire prin ochii unui adolescent, iar celălalt e focusat pe experienţa mamei. J’ai tué ma mere e despre o criză pubertină, pe când Mommy e despre una existenţială”, clarifică el.


Povestea e centrată pe viaţa unei mame văduve, colerice, cochete la limită vulgarului, şi a fiului ei de 15 ani ce suferă de ADHD (deficit de atenţie şi tulburări hiperkinetice). Tumultuos, debordant, carismatic şi imposibil în acelaşi timp, tânărul Antoine-Olivier Pilon face primul lui rol mare aici. Iar Anne Dorval şi Suzanne Clement, actriţe-fetiş deja pentru Dolan, completează perfect, fără nicio notă falsă, spaţiul din jurul lui. „Ca de obicei, am vrut ca actorii să fie adevăratul centru al filmului”, mărturiseşte regizorul. Însă în Mommy,  ei nu îşi mai mărturisesc sentimentele cu uşurinţa extrovertită din filmele precedente, ci explorează noi moduri de expresie. Una dintre cele mai mari provocări ale filmului a fost ca spectatorii să nu le „recunoască” pe cele două actriţe, să nu le asocieze cu arhetipuri create anterior de Dolan, spunea regizorul la conferinţa de presă.



Mama şi fiul joacă roluri care se completează reciproc şi sunt sudate de o dragoste feroce, la limita maladivului, în acest film. În izbucnirile de furie ale adolescentului le poţi vedea reflectate pe ale ei (la fel ca şi în limbajul colorat şi în agresivitate), dar amplificate, interpretate pe tonuri diferite. Mommy e un film care prin tematică şi perspectivă aminteşte de Gus van Sant, însă în acelaşi timp celebrează stilul profund personal al lui Dolan. Estetica lui exuberantă, povestea cu întorsături bizare, dialogurile nestăpânite, autentice. E un film care te cucereşte fără drept de apel. 

Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu