vineri, 23 mai 2014
Xavier Dolan, la Cannes cu probabil cel mai bun film de până acum
Filmul lui Xavier
Dolan a fost unul dintre momentele pe care le-am vânat în mod special zilele astea. La doar 25 de ani, regizorul canadian are deja un stil de autor
foarte bine definit, exersat şi perfectat în filme ca Les amours imaginaires şi Laurence
Anyways, cu care a fost prezent la Cannes în secţiunea Un certain regard din
anii trecuţi. Mommy, ultimul lui
film, a intrat direct în competiţia pentru Palme. Nici nu e de mirare, pentru
că e probabil cel mai bun film al lui de până acum.
Cu un fler
fantastic în sondarea relaţiilor filiale sau amoroase, cu un chef nebun de a
face experimente estetice care învăluie filmul într-un aer exuberant absolut
irezistibil, Dolan e fără doar şi poate unul dintre cei mai interesanţi
regizori tineri ai momentului. În Mommy,
el revine la tema din filmul de debut regizat la doar 19 ani, J’ai tué ma mere, însă dintr-o perspectivă diferită. „Există
câteva paralele între filmul meu de debut şi Mommy, dar doar la suprafaţă”, explica regizorul la conferinţa de
presă. „Primul film oferă o privire prin ochii unui adolescent, iar celălalt e
focusat pe experienţa mamei. J’ai tué ma mere e despre o
criză pubertină, pe când Mommy e despre una existenţială”, clarifică el.
Povestea e
centrată pe viaţa unei mame văduve, colerice, cochete la limită vulgarului, şi
a fiului ei de 15 ani ce suferă de ADHD (deficit de atenţie şi tulburări
hiperkinetice). Tumultuos, debordant, carismatic şi imposibil în acelaşi timp, tânărul
Antoine-Olivier Pilon face primul lui rol mare aici. Iar Anne Dorval şi Suzanne
Clement, actriţe-fetiş deja pentru Dolan, completează perfect, fără nicio notă
falsă, spaţiul din jurul lui. „Ca de obicei, am vrut ca actorii să fie
adevăratul centru al filmului”, mărturiseşte regizorul. Însă în Mommy, ei nu îşi mai mărturisesc sentimentele cu
uşurinţa extrovertită din filmele precedente, ci explorează noi moduri de
expresie. Una dintre cele mai mari provocări ale filmului a fost ca spectatorii
să nu le „recunoască” pe cele două actriţe, să nu le asocieze cu arhetipuri create
anterior de Dolan, spunea regizorul la conferinţa de presă.
Mama şi fiul
joacă roluri care se completează reciproc şi sunt sudate de o dragoste feroce,
la limita maladivului, în acest film. În izbucnirile de furie ale
adolescentului le poţi vedea reflectate pe ale ei (la fel ca şi în limbajul
colorat şi în agresivitate), dar amplificate, interpretate pe tonuri diferite. Mommy e un film care prin tematică şi
perspectivă aminteşte de Gus van Sant, însă în acelaşi timp celebrează stilul
profund personal al lui Dolan. Estetica lui exuberantă, povestea cu întorsături
bizare, dialogurile nestăpânite, autentice. E un film care te cucereşte fără
drept de apel.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.