duminică, 1 septembrie 2013

De ce fascinează Ingmar Bergman


Unul din cele mai fascinante lucruri la Ingmar Bergman, iar Prin oglindă (1961, Sasom i en spegel/Through a Glass Darkly) o dovedeşte din plin, este contrastul surprinzător de fertil între simplitatea, minimalismul, austeritatea scenografiei şi forţa discursului cinematografic.

Un limbaj care combină teme grele (alienare, angoasă, singurătate, iubire, moarte, Dumnezeu), bazându-se pe personaje puternice şi dialoguri existenţialiste.


Prin oglindă nu este un film pe care îl priveşti cu uşurinţă, cu detaşare. O insulă, o casă la malul mării, patru personaje (un tată scriitor, un fiu de 17 ani, o fiică şi soţul acesteia - fiecare cu propriile căutări şi spaime), o imagine alb-negru impecabilă (Sven Nykvist), câteva acorduri de Bach.

Suficient însă pentru ca Bergman să ofere o apăsătoare interogaţie despre sensul vieţii (suedezul este unul din foarte puţinii cineaşti la care astfel de formulări nu sunt golite de conţinut sau simple jocuri postmoderne).

Decorul funcţionează ca un comentariu, ca o reflexie în oglindă la stările personajelor. Iar finalul interogativ, suspendat între certitudine şi îndoială, între himera Dumnezeului-păianjen a femeii schizofrenice şi posibilul Dumnezeu-iubire propovăduit fiului de tată, amână un răspuns pe care Bergman l-a căutat în întreaga sa operă de zeci de filme.


Prin oglindă a câştigat, printre altele, premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină în 1962.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.