duminică, 2 iunie 2013

Cum mi-am petrecut 1 iunie (Jurnal de TIFF, ep. 2)

Deși a fost proiectat în dimineața de 1 iunie și deși erau mai mulți copii decât adulți în sala de la Cinema Florin Piersic, Micul corb / Kauwboy, filmul olandez cu care a debutat a doua zi de TIFF, nu mi se pare deloc un film pentru copii. Despre copii, da. Pentru copii, nu. Cel puțin nu sub vreo 12 ani.

De ce? Pentru că tratează un subiect fragil și dureros: pierderea unui părinte. Jojo e un puști de 10 ani care își petrece o mare parte a timpului singur, făcând fix ce are el chef într-o casă dintr-o zonă semirurală olandeză. Când ajunge pe acasă, tatăl său mârâie de obicei replici de părinte autoritar. Dar pe măsură ce filmul înaintează, tatăl pare mai degrabă cocoșat sub povara vieții ca părinte singur decât despotic. Absența mamei e un mister, la început. Jojo spune că e plecată în turneu în America și îl vedem vorbind periodic cu ea la telefon. Apoi Jojo găsește un pui de corb căzut din cuib într-o zi și îl ia acasă. De aici începe o poveste plină. Puiul de corb umple niște goluri și creează altele.

Micul corb reflectă cu o candoare rară modul în care o familie trăiește cu durerea unei dispariții. Încăpățânarea lui Jojo de a pretinde că mama e încă acolo, serbându-i ziua de naștere în absență, se lovește de cea a tatălui său, care preferă să închidă amintirea ei într-o cameră sigilată. Să nu vorbească despre ea, să nu își amintească despre ea. Cum găsește un teren comun tatăl cel introvertit și coleric cu fiul aflat în căutare disperată de afecțiune? Nu pot să vă spun exact decât faptul că puiul de corb are un rol major în poveste. Pentru detalii, va trebui să vedeți filmul în sine. Vă garantez că merită.

Ce filme am mai văzut de 1 iunie? Filme pentru copii de diverse vârste. Adică Après mai, pentru "copii" adolescenți sau post-adolescenți, și Laurence Anyways, pentru "copii" ajunși în midlife crisis. Hai să vă spun câte ceva despre fiecare.


Vă mai amintiți de Dreamers / Visătorii lui Bertolucci? Cu Parisul anului '68 și atmosfera beligerantă a revoltelor studențești? Cu boemia și dragostea eliberată de constrângeri? Ei bine, Après mai de Olivier Assayas pare să redea același tablou, umplut cu energia vibrândă a protestatarilor. Tineri, frumoși, pletoși, artiști, revoluționari. Un fel de rezidenți ai mișcării Occupy, dar în variantă originală. Dar spre deosebire de Bertolucci, Assayas merge cu un pas mai departe și privește nu doar avântul lor idealist, ci și felul în care visele pălesc, gradual. Eclipsate de intrarea în viața adultă, în rutina unui job, sau de excese narcotice uneori fatale, idealurile adolescentine dispar, încet-încet. Après mai e un film extrem de frumos despre pierderea inocenței, despre ”finalul primăverii”.

Și apropo de pășirea în viața de adult, următorul film pe care l-am văzut e despre niște oameni care tropăie tocmai prin mijlocul vieții de adult, suferind de o suită completă de simptome de midlife crisis. Adică depresie, dubii legate de propria identitate etc. Mă refer la ultimul film al lui Xavier Dolan, Laurence Anyways, care cred că e favoritul meu până acum. De ce? Pentru sublimul desfrâu estetic la care se dedă tânărul și genialoidul Dolan.


Deși împărtășește fascinația lui Almodovar (despre al cărui ultim film, proiectat în deschiderea TIFF, mai bine nu vă povestesc) pentru personajele care pășesc peste granița (tot mai subțire) care separă genul masculin de cel feminin, Dolan e totuși foarte departe de regizorul spaniol în privința modului de realizare al filmului. În vreme ce primul pare să rămână fidel unei maniere clasice / liniare de spunere a poveștii, cu o intrigă clară și cu o succesiune ușor asimilabilă de episoade narative, cel de-al doilea pare să se fi inspirat mai mult din MTV decât din Cehov. Dolan adoră cadrele lungi, în slow motion, cu un soundtrack vibrant în fundal. Îi place să fixeze un contrast între mișcările lente-prelungite ale personajelor și fondul sonor accelerat. Și apoi să reflecteze agitația unei certuri sau a unor momente dramatice prin mișcările unei camere mobile neastâmpărate, care te aruncă direct în miezul scenei. Îi place să cultive misterul și subtilitatea unui close-up neclar, îi plac profilurile filmate sub un neon roșu, de videoclip, îi plac scenele urbane, cu mizeria și violența lor, dar și cele arctic-rurale ale Canadei nordice.


În Laurence Anyways, Dolan revine la tema relației obsesive, care supraviețuiește miraculos distanței și înstrăinării, și sfidează normalitatea (v. Les amours imaginaires). Frederique continuă să fie îndrăgostită nebunește de Laurence, chiar și după ce el se decide că întreaga lui viața a fost, de fapt, cea a unei femei captive în corpul unui bărbat și că e timpul să își scoată la iveală adevăratul eu. Și el continuă să fie îndrăgostit de ea. Dar asta se explică, de fapt, în economia filmului prin faptul că normalitatea e doar o formă de derapaj temporar la Dolan. Dacă la Almodovar personajele cu o sexualitate incertă își conștientizează marginalitatea și o trăiesc melodramatic, într-un permanent conflict cu propria lor condiție, la Dolan ele au o întreagă filosofie subversivă de asumare a vieții marginale. De transformare a ei într-un fel de normalitate proprie.



Atât de la Cluj pentru azi, mâine vă povestesc despre ce a povestit Luminița Gheorghiu la TIFF Lounge, și despre două filme centrate pe eternele ițe încurcate ale egoului feminin (Thy Womb / Pântecele tău și In a bedroom / În dormitor) și conținând scene explicite. Plus despre un film care cred va fi iubit mai degrabă de producătorii de testosteron (m-am și grăbit să îl pun pe lista de recomandări pentru colegul meu de apartament): danezul Nord-vest.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu