joi, 21 februarie 2013

Flight. Dependenţa în stil hollywoodian

Diversele tipuri de dependenţă, de alcool, droguri sau bani, au fost de foarte multe ori subiecte de film. Producţiile cu o astfel de temă ar putea constitui un gen de sine stătător. Flight, noul film regizat de Robert Zemeckis (Forrest Gump - 1994) pentru care Denzel Washington este nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal, iar John Gatins - la categoria scenariu original, se înscrie în această lungă tradiţie. Numai că Hollywoodul nu reuşeşte (voit) nici astăzi să scape de numeroasele stereotipuri oferite unui public conformist, la zeci de ani de la The Lost Weekend (1945), celebrul film al lui Billy Wilder, considerat prima operă cinematografică ce tratează realist din punct de vedere psihologic problema alcoolismului.


Tot despre un dependent de alcool (dar şi de droguri) este vorba şi în Flight. Denzel Washington joacă rolul unui pilot experimentat care, deşi salvează prin manevrele sale aproape toţi pasagerii unui zbor eşuat din cauza problemelor tehnice şi devine erou de moment, ajunge în colimatorul opiniei publice şi al anchetatorilor după ce se descoperă că ar fi călcat strâmb chiar în timpul cursei. Flight începe spectaculos (cu o tipă goală ce se tot plimbă prin cadru, după care se trece direct la zborul cu probleme, unde intră în scenă extrem de credibilele efecte speciale) şi se ţine relativ bine până aproape de final, când devine moralizator la modul simplist şi, prin urmare, fals.

La fel ca în Silver Linings Playbook, un alt film (ultra)nominalizat la Oscar în acest an, întâlnim şi în Flight acelaşi tipar: un personaj cu multe rele, dar şi cu bune, acestea din urmă ajungând să prevaleze, pentru un binemeritat happy-end care să atragă un număr cât mai mare de cumpărători de bilete. Simplificat, strategia marilor studiouri ar fi cam aşa: îi arătăm spectatorului, prin personaje, că are şi pete negre, dar, la ieşirea din sală, nu trebuie să se gândească prea mult la probleme serioase, aşa că îi oferim noi direct cheia de înţelegere, şi anume o interpretare călduţă şi dulceagă – aceea că în esenţă este o persoană bună. Pentru a putea trăi liniştit şi confortabil cu sine însuşi în restul timpului. Şi, mai ales, pentru a cumpăra bilete şi la următoarele filme.

Cu totul altfel se întâmplă în cazul filmelor independente, americane sau europene, în care libertatea regizorului este mult mai mare. Ca să rămânem în zona dependenţelor, de această dată de sex (o temă care abia recent a scos capul în lume cinematografiei), merită menţionat deja celebrul Shame (2011), regizat de britanicul Steve McQueen. Întregul film, extrem de stilizat şi bine dozat, este construit altfel, fără ca realizatorii să dilueze în vreun moment tensiunea, aşa cum, din păcate, se întâmplă în Flight, în principal din cauza personajului interpretat de John Goodman, ale cărui apariţii stârnesc râsete, dar funcţionează ca nişte cubuleţe de zahăr menite a atenua din gustul amărui al unui ceai ieftin care ar fi putut avea (măcar) uşoare efecte terapeutice.


Însă diferenţa cea mai flagrantă dintre cele două filme constă în finaluri. Steve McQueen alege un final „sec”, într-un termen care îmi stârneşte mereu râsul şi care vine din partea unor spectatori obişnuiţi numai cu scrobeala hollywoodiană. De fapt, acel cadru de la sfârşit cu chipul chinuit, dar depsiholigizat, al lui Michael Fassbender lasă loc libertăţii de interpretare, devenind extrem de credibil şi stimulând reflecţia. Nu ştim dacă Brandon se va ridica şi îşi va începe din nou vânătoarea sau va reuşi să se abţină pentru moment, asta pentru că lupta pe care o duce cu dependenţa sa nu este în niciun moment definitiv pierdută sau definitiv câştigată. Este o confruntare continuă.

Ionuţ Mareş

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu