sâmbătă, 31 decembrie 2011

Revel(ation) 20:11*

Inevitabil, facem bilanţul lui 2011. Care n-a fost deloc un an rău pentru "industrie". Chiar ieri îmi spunea un baiat de la Cinema City Timişoara că au avut 13.000 de spectatori în săptămîna asta festivă (ca să vă faceţi o idee, ultimelor două cinematografe de stat din urbe le trebuie vreo 4 ani ca să vîndă 13.000 de bilete). Am să fac o scurtă şi foarte personală trecere în revistă (lista mea suportă completări şi nu are pretenţia de top, pentru că anul acesta am încercat să văd mai mult calitativ decît cantitativ, aşa că e posibil să am destule scăpări pe care chiar vă rog să mi le semnalaţi).

2011 a avut doza lui consistentă de reboot-uri (Rise of The Planet Of The Apes, Conan the Barbarian) şi de rebuturi (The Green Hornet, Immortals), de sequel-uri aka sechele (Hangover 2, The Human Centipede "please no!"2 ). Am văzut finaluri de francize împărţite în două bucăţi (Harry Potter şi Twilight) şi începutul unor posibile alte francize ( Sherlock Holmes: A Game of Shadows şi "sper că nu" The Three Musketeers).

Dar dincolo de această perioadă de căutări şi de vînzoleală a studiourilor, au existat şi cîteva creaţii care au răscolit apele, au spart barajele dintre genuri, au reaşezat mătcile şi uneori au inundat cinematografele cu spectatori. Sunt cele cîteva titluri, feţe şi imagini cu care rămîn eu din 2011.



O bună parte din ele s-au regăsit în play-list-ul festivalului de la Cannes. Monumental şi contemplativ, Tree of Life nu s-a dovedit pe măsura aşteptării sale, dar fără îndoială că multe imagini de acolo (capturate de Emmanuel Lubezky) ni se vor fi impregnat pe retină pentru o vreme (totuşi, ce-i cu dinozaurul ăla?). Aş fi preferat ca tainele filmului să nu fie "traduse" de vocea din off (la un moment dat devine supărătoare), procedeu folosit de Malick cu mai mult succes în cele două filme dinainte. Interesant e că regizorul, cunoscut pentru ritmul său "vijelios" (un film/deceniu), va termina două filme în 2012 (Lawless este unul din titluri, celălalt proiect e încă neintitulat).

Relatarea Genezei în The Tree of Life e egalată în grandoare (sau grandilocvenţă?) doar de viziunea lui Von Trier asupra Apocalipsei. Melancholia începe cu cea mai bizară nuntă (cum altfel cînd îl are ca wedding-planner pe Udo Kier, actorul fetiş al danezului). Ceremonia bifează elementele obişnuite (toasturi, dans, tăierea tortului) dar într-o notă schizofrenică (discursuri stînjenitoare, membrii familiei care se închid în toalete, şefi care îţi cer să lucrezi şi la propria nuntă). O atmosferă haotică şi apăsătoare, tipică pentru sfîrşitul lumii, pe care doar splendida mireasa (Kirsten Dunst) pare să-l presimtă. Pînă şi partida de amor din noaptea nunţii se întîmplă între mireasă şi primul nuntaş care i s-a aflat în cale (de fapt nu cred că am văzut vreodată la Trier vreo întîlnire amoroasă care să nu conţină ceva patologic sau "greşit"). Dacă la început zănateca Dunst suferă inexplicabil de rău (panică) neputîndu-se mişca fără ajutorul surorii sale, mai cu capul pe umeri (Charlotte Gainsbourg revine după rolul din Antichrist), spre final rolurile se inversează, pe măsură ce o planetă se apropie implacabil de Pământ. Dotată cu un extra-simţ (sugerat de ghicirea numărului exact al boabelor dintr-o sticlă) sau poate doar empatică, Kirsten simte sfîrşitul asemeni animalelor (caii sunt agitaţi, refuză să treacă puntea din pădure, imagine pe care am văzut-o şi în Antichrist). Dar tot asemeni lor, acceptă natural sfîrşitul, spre deosebire de sora ei din ce în ce mai isterică. Cu cîteva clipe înainte de impact, caii pasc liniştiţi pe o pajişte înverzită, iar Kirsten stă şi contemplă. Din tabloul Apocalipsei lui Von Trier lipsesc mulţimile de oameni, colapsul Statuii Libertăţii sau a Turnului Eiffel. E un sfîrşit intim. Dacă ţinem cont că fiecare film e -conform spuselor autorului veşnic depresiv- o încercare de auto-terapie, atunci Melancholia este expresia angoasei sale în faţa morţii inevitabile. Acceptarea cu ochii deschişi a morţii, golită de orice sens religios. Nu pot spune că am rămas cu mare lucru după vizionare, în afară de o devastatoare/bîntuitoare imagine a giganticei planete verzi în fracţiunea dinainte de impact. O imagine neliniştitoare care te loveşte în măruntaie fără să poţi explica de ce. Aş prefera să o şterg din memorie şi să o înlocuiesc cu imaginea lui Kirsten Dunst dezgolită în iarbă şi scăldată în lumina bolnăvicioasă a celor două luni pline.




La Cannes a fost prezentat şi Route Irish, ultimul film de Ken Loach şi candidat serios la titlul de cel mai bun film al anului. O anchetă detectivistică luată foarte personal şi o poveste nemuritoare despre prietenia fără de moarte şi răzbunarea fără de minte, totul pe fondul extrem de actual al celui mai nesigur loc din lume, Bagdad. Wrong place, wrong time!

Tot din Britannia trebuie reţinut Tyrannosaur, debutul regizoral al lui Paddy Considine. N-are nimic de-a face cu T-recşii din parcuri jurasice, în schimb are de-a face cu tirania domestică şi inadaptabilitatea dinozaurilor aka old farts ce populează pub-uri triste din cartiere muncitoreşti terorizate de criză, alienare şi pitbulli. Un film independent care începe şi se termină cu morţile violente a doi cîini. Dar, pînă la urmă, vom vedea că şi o viaţă de cîine poate avea ceva înălţător.


Ştiu că mă repet, dar revelaţia anului 2011 a fost pentru mine Drive. Despre această experienţa cinematografică am mai scris. Despre protagonistul ei mai sunt multe de spus. Ryan Gosling are ceva din statura arhetipală a actorului de la Hollywood care e foarte prezent, "arde ecranul", fără să facă -aparent- mare lucru. A intrat deci în clubul select al lui Humphrey Bogart, Steve McQueen sau, de ce nu, George Clooney. Sub masca lui de cool simţi totuşi o energie clocotitoare. Un samurai care devine kamikaze. Pe lîngă focusul /"drive-ul" său puternic, trebuie apreciată şi inteligenţa cu care şi-a ales proiectele, fie că sunt producţii ale studiourilor sau aventuri independente, filme de gen sau care desfinţează genurile. Gosling e actorul anului, dacă adăugăm şi rolurile din The Ides of March (un thriller politic despre pierderea inocenţei, care se joacă tocmai cu aşteptarea noastră a unei răsturnări de situaţie care nu se mai produce; la butoane, "întîmplător" regizorul Clooney) şi Crazy, Stupid, Love, una din cele mai spumoase comedii din 2011.


La tentativele de a reinventa din interior comedia romantică (romcom-ul) putem adăuga, cu unele reţineri, şi Friend with Benefits. În timp ce bromcom-ul Sherlock Holmes 2 e agreabil, dar cam atît, Hangover 2 e o mare durere de cap, exceptîndu-l aici pe Zach Galifianakis. Toată "gaşca de lupi" e umilită de replica feminină, Bridesmaids (o replică aproape mai puternică decît originalul). Am descoperit aici actriţa anului, Kristen Wiig (care e şi co-autoarea scenariului) dar şi varianta feminină a lui Galifianankis (Melissa McCarthy). Nici Horrible Bosses nu trebuie ocolit.

Totuşi, pentru mixul de duioşie şi umor, compasiune şi ireverenţă, am să acord titlul de comedia anului peliculei low-budget 50/50 (I'm with Cancer a fost titlul provizoriu). Seth Rogen îşi joacă propriul rol, de camarad al unui tip cu cancer (i s-a întîmplat pe bune prietenului său şi scenaristul filmului, Will Reiser - una din puţinele situaţii în care a ieşit ceva bun dintr-un cancer). Dacă e Rogen (aici şi producător) înseamnă că vor fi consumate -aţi ghicit- şi niscaiva substanţe, dar, bineînţeles, numai "în scopuri medicale". Vor fi şi cîteva scene mai emoţionante, dar dacă veţi plînge o veţi face rîzînd. Aici şade originalitatea filmului: în egală măsură catartic şi plăcut. 50/50 face multe "filme cu cancer" (categoria "Bucket list") să pară ridicole, forţate şi chiar jignitoare (în afară de Bobby Deerfield care la vremea lui era şi el o replică la filmele siropoase despre cancer). Cînd îi spune mamei sale (Anjelica Houston, excelentă) despre diagnostic, Jo Gordon-Levitt (care e bun-bun) o întreabă "Ai văzut Terms of Endearment?".


Tot din zodia cancerului şi a umorului negru vine revelaţia micului ecran: Breaking Bad. Filme româneşti am avut destul de puţine, iar alea care contează nu prea au evadat din festivaluri (Film pentru Prieteni de exemplu). Principii de Viaţă e solid, graţie lui Vlad Ivanov. Acelaşi actor dă vocea lui Crulic, o docu-animaţie originală, actuală şi răvăşitoare. Pentru Din Dragoste cu cele mai bune intenţii trebuie să aştept lansarea pe DVD din ianuarie, în tandem cu Loverboy care e aşa-şi-aşa.

Pentru la anu vă doresc cît mai multe motive să ajungeţi în faţa marelui ecran. Iar blogului îi doresc mai mulţi prieteni pe facebook: Richie a promis că dacă ajungem la 500 de friends va scrie şi el cu diacritice. Dacă a mai rămas ceva de zis despre 2011 sunt sigur că mă va completa, ca de obicei (încă aştept replica aia la Immortals, compadre :).

*titlul articolului conţine o mică "revelaţie", sper că nu e o profeţie

15 comentarii:

  1. Interesant că eu am dat jos acum vreo 3-4 zile Bobby Deerfield de care mi-am adus aminte, dar nu când am văzut 50/50, ci când am văzut-o pe Marthe Keller într-un rolişor în Page Eight :))

    Un An Nou Fericit vă doresc!!! Anul meu 2011 a fost mult mai fericit după ce v-am descoperit!!! Mulţumesc:)))

    RăspundețiȘtergere
  2. wow! Bobby Deerfield + Marthe Keller + Marele Ecran
    You"re in good company :)

    La Multi Ani, Delia!

    RăspundețiȘtergere
  3. La Multi Ani! Sa aveti un 2012 exact asa cum vi-l doriti.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Deea

    N-a fost rau.
    Dar nu e ceva care sa-mi fi ramas in memorie, sa ma impresioneze.

    Am retinut doar numele tipului care l-a jucat pe Shakespeare, Rafe Spall, pe care o sa-l mai putem vedea curand in cateva "piese" interesante.

    RăspundețiȘtergere
  5. În noaptea de Revelion am văzut We Need To Talk About Kevin, care nu prea a fost pentru aşa o noapte, dar acum tocmai am văzut The Guard. Cred că v-ar plăcea şi vouă! După In Bruges, cred că am făcut o pasiune pentru Brendan Gleeson!! Nu-i normal omu ăsta!!!

    RăspundețiȘtergere
  6. @Garm @Delia: multumim pentru urari.

    @Deea: mie mi-a placut Anonymous, a fost interesant dar cum zice si Luci nu ceva memorabil.

    @Delia: ai mentionat niste filme care-s demult pe lista mea doar ca pt moment fac curatenie in folderul de seriale ca sa-mi decongestionez timpul. Am terminat cu The Walking Dead, 2 Broke Girls, Dexter si nici nu m-am apucat de Breaking Bad. Am gasit o versiune hd pentru Pina so I'm gonna watch that. Pentru Gleeson verifica si Black Irish.

    RăspundețiȘtergere
  7. @Richie: Am dat jos Black Irish:)))) Urmează mâine:)) Nu m-am încumetat la Breaking Bad că are prea mare avans:))) Singurul serial la care mă uit e The Good Wife:)) Nimeni nu e perfect:)) Sunt femeie şi blondă:))

    RăspundețiȘtergere
  8. Mie mi-a placut Anonymous poate pentru ideea tupeista :)

    Anyways, la multi ani, Marele Ecran! La cat mai multe review-uri/recomandari & co.

    RăspundețiȘtergere
  9. Am vazut Breaking Bad din lista de mai sus, la recomandarea acestui blog si apreciez timpul alocat acestui serial. Astept noi sinopsisuri la filme valoroase.

    La multi ani!

    RăspundețiȘtergere
  10. @Marius

    Poate vei mai gasi recomandari interesante si in lista noastra de cronici. Multumim pentru timpul alocat blogului:)

    An Nou fericit!

    RăspundețiȘtergere
  11. Si eu am inceput sa ma uit la Breaking Bad,tot la recomandarea lui Lucian.

    Hai mersi!

    An nou fericit!

    RăspundețiȘtergere
  12. toti ati "dat jos" filme. sa inteleg ca piratarea filmelor a devenit legala? :)) glumeam, evident. de acord cu toate cele scrise. comedia anului mi se pare "bridesmaids" sau "horibble bosses" iar serialul revelatie e de departe "breaking bad". as mai fi bagat in top si "limitless".

    RăspundețiȘtergere
  13. Piratarea filmelor e cam ce inseamna sa-ti tragi cartile la xerox ca sa inveti pt examen.

    Obtinerea de profituri din urma acestei actiuni e incorecta fata de creatorii lor, atat.

    RăspundețiȘtergere