vineri, 1 aprilie 2011

Celalalt Enescu

Deseara, Filarmonica din Timisoara va bubui pe motiv de DOMINO, concert de percutie & orchestra compus de Adrian Enescu. Despre care nu vad cine stie glasui mai bine decat amicul Marian Radulescu (in al sau Pseudokinematikos). Maestro, fortissimo!




Cu muzica de film a lui Adrian Enescu aveam să mă întâlnesc pe la sfârşitul anilor 70, prin intermendiul unor filme pentru care a scris mereu o muzică sugestivă. La început au fost armoniile din 7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide – un jazz simfonic, prelucrări folclorice în straie simfonice ori electronice şi, respectiv, un poem simfonic, în care unul dintre instrumente era fascinantul synthesizer. Apoi au urmat alte filme în care muzica era un adevărat „personaj dramatic”, perfect integrat în „construcţia întregului” (dialoguri, imagine, zgomote etc.): Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţíi, Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Adela, Ringul, Ciuleandra, Bătălia din umbră, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Domnişoara Christina.


Muzica de film i-a oferit lui Enescu un câmp vast de experiment: de la muzica de cameră la jazz, de la muzica scrisă pentru orchestră simfonică mare, la muzică uşoară şi experimentală - inclusiv (sau mai ales) prin prelucrări electronice, însoţite sau nu de instrumente clasice. Adrian Enescu, atrage atenţia Daniela Caraman-Fotea, „a defrişat în România domeniul tehnicii şi producerii electronice a sunetului în care a investit vastele cunoştiinţe muzicale, talentul aparte, ştiinţa armonică şi melodică”.


Prin compoziţiile din zona pop, Adrian Enescu a cucerit mai ales tinerii, folosind un sound mereu insolit şi extrem de elaborat - în ciuda convenţiilor facile pe care le foloseşte, niciodată îndreptăţit, genul de divertisment. În 1988, când era în topul preferinţelor publicului românesc, datorită albumului Bună seara, iubito (dar şi coloanelor sonore din Rezervă la start şi Umbrele soarelui), Adrian Enescu avea să încheie astfel un interviu: „În viitorul mai îndepărtat îmi doresc să scriu muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” Viitorul acela „mai îndepărtat” în 1988 este – douăzeci de ani mai târziu, prezent. El nu a apărut „din senin”, ci este rodul unei experienţe creatoare de o viaţă. Toate înlănţuirile armonice din zecile de filme sau muzici de scenă, din cântece pop şi compoziţii jazz sau electronice (la care se adaugă şi bogata activitate de orchestrator desfăşurată de Adrian Enescu, în zona pop, jazz sau clasică) au pregătit terenul pentru amplele concerte şi compoziţii simfonice de acum.


Cine ascultă atent compoziţiile lui Adrian Enescu poate descopări că sunt o fascinantă călătorie în lumea Muzicii. Şlagărele sale pop şi miniaturile electronice, opus-urile de jazz şi muzicile de teatru şi film depăşesc adesea graniţele impuse de un gen sau altul. La fel ca Dan Andrei Aldea sau Vasile Şirli, Adrian Enescu se numără printre puţinii compozitori „în evantai” care au înţeles şi au transpus în creaţia lor crezul lui Richard Oschanitzky: „Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât”.


Printre cele mai măgulitoare cuvinte de apreciere care îi vor fi fost aduse vreodată compozitorului Adrian Enescu sunt şi cele exprimate în intervenţa live a unui şofer de tir în cadrul unei emisiuni radio nocturne, care-l avea invitat: „Muzica domnului Adrian Enescu a fost pentru noi paşaportul spre occident”.


Ceea ce afirma Adrian Enescu despre muzica de film în 1982 este valabil şi astăzi: A face muzică de film nu e afacere. A face muzică adevărată de film înseamnă a te restrânge la foarte puţine contacte muzicale. La noi nu se popularizează muzica de film prin disc sau prin radio – încă. Eu cred că a scrie muzică de film este o meserie cu totul aparte. Există nişte teorii şi nişte practicieni care susţin că o muzică de film nu poate să fie valabilă decât în contextul filmului. Eu nu cred aşa: o muzică de film ori este Muzică ori nu este nimic.

Enescu reproşa inginerilor de sunet din Buftea că „au mania zgomotelor, că nu vor să înţeleagă că în momentul în care se întâmplă o acţiune pe ecran, zgomotele se intuiesc, pentru că sunt foarte cotidiene, familiare". Coloana sonoră ideală? Aceea care te lasă pe tine, ca spectator, să intuieşti un zgomot sau să-ţi creezi o atmosferă a ta, cu muzică sau chiar cu linişte pentru că noi oricum trăim într-un mediu foarte sonor (chiar poluat sonor). Noi nu mai venim din natură...

Ps: se mai gasesc bilete. Pret: 10 lei.

2 comentarii:

  1. O singura completare, Invisible Movies (Buddha Bar Vol.3 2000)

    RăspundețiȘtergere
  2. un adevarat pionier, un geniu. felicitari si pt articol


    http://septymoldovan.blogspot.com

    RăspundețiȘtergere