sâmbătă, 12 februarie 2011

Burlesque (2010)

rating: Eroare/Brainwash in functie de asteptari

Nu neg ca am rezerve serioase in a urmari filme cu numele Aguilera pe afis. Nu neg nici ca am prejudecati legate de orice film care dezbate unul sau mai multe aspecte ale industriei muzicale contemporane. A nu se intelege ca Burlesque e un astfel de film. Ofeream doar un context. Numai ca e vorba de un film despre cantat nu de unul ‘cantat’. Astea fiind zise nu m-as fi dus nici invitat de Cher in persoana la cinema ca sa vad muzicalul asta. Dar probabil ca as fi gresit pentru ca vizionat acasa a reusit sa nu ma plictiseasca ba chiar sa ma tina curios vreo 2 ore. Deci prejudecatile mele erau partial nefondate. Totusi, nu vreau sa las impresia ca filmul e extraordinar. Nu e. E un spectacol si... cam atat. Nici macar unul de la care ai spera sa ti se ‘zburleasca’ parul de pe ceafa. Cum ziceau unii critici mai destepti, Burlesque incearca sa para un (neo) Cabaret doar ca-i lipseste contextul istoric. In 2010 “cabaretul” si teatrul de varietati e zilnic pe MTV sau la televiziunile centrale in videoclipuri extravagante sau scenete asa zis “dăştepte” cu textile putine.

In singurul muzical al anului trecut avem asadar arhetipa fetei de la tara botezata previzibil Alice (Christina Aguilera) care fuge la oras sa dea lovitura in Tara Minunilor (L.A.) Bafta ei e ca se intampla sa fie singura voce adevarata din clubul de noapte/teatrul burlesc al lui madame Tess (Cher), exceptand-o pe madame, desigur. Teoretic insa acolo femeile ar trebui sa ofere scenete muzical-dansante de tip satira si comedie burleasca in timpul carora sa-si despoaie trupurile cat mai artistic. Pentru ca de aia da lumea bani. Daca sperati insa la un sân adevarat de femeie Burlesque nu e filmul in care sa-l cautati. Revenind la poveste ar fi demn de remarcat lipsa de efort a scenaristilor in a contura un plot cat de cat verosimil si fara urmatoarele clisee: fata care cere o singura sansa si surprinde audienta, rivala care se vede data la o parte, problemele financiare ale clubului, investitorul imobiliar gata sa cumpere pe toata lumea, barmanul gay care nu e gay, relatia complicata “doar prieteni ca, stii, sunt deja logodit dar totusi parca m-am indragostit de tine” si apoi, happyend...

Ziceam sus ca mi-a placut filmul si ar fi nevoie sa explic cum si de ce. Mi-am dat shut down la jumatate din creier si am urmarit spectacolul asa cum faci cand te plictisesti si n-ai decat un program muzical. E bun si ala. Prin urmare am acceptat ratiunea povestii de dragul muzicii si n-am mai emis pretentii. Muzica e reusita dar se pastreaza intre aceleasi bariere moderne ale showbizului contemporan - videoclip. Vedeta momentelor vocal-artistice e aceeasi Aguilera, care nu suna rau deloc. Cher are si ea doua momente artistice, mai domoale ce-i drept, al doilea din ele intr-un ton mai grav, aproape confesionar. Trebuie mentionat ca Cher arata ca acum 10 ani si la fel cum va arata peste inca 10. Timpul e ceva relativ pentru dansa. Cele doua femei sunt personajele esentiale in jurul carora se aduna tot efortul de productie astfel ca, afara de ele, cam nimic nu pare demn de dezvoltat. Sunt insa numeroase personaje secundare, intre care Sean (Stanley Tucci) si Nikki (Kristen Bell), care ar fi meritat/necesitat o eticheta mai cuprinzatoare decat “partenerul gay al patroanei” ori “starleta betiva”. Dincolo de personaje insa avem costume si decoruri exotice, coregrafii misto si in general lucruri placute ochiului. Mai putin sâni, ceea ce intr-un film intitulat Burlesque e complet inacceptabil.


Problema esentiala insa cu acest film e faptul ca e prea banal si cuminte. E doar un muzical semi-romantic cu pretentii nejustificate de comedie. Lipseste satira, umorul fin, momentele de parodie fara perdea pe care le impune “burlescul”. Sincer, habar n-am despre ce au fost cantecele alea, nici unul nu mi-a ramas in minte dupa “spectacol”. A fost o singura scena mai apropiata de idee, cea in care vanzatorul de bilete (Alan Cumming) - care fie vorba intre noi seamana cu Boy George - are un moment muzical subversiv pe scena, ceva obscen fara a fi ostentativ. Si aia insa nu era decat un fundal pentru o conversatie asa zis esentiala plotului... Ridicol. Dar, in lipsa de alt muzical mai acatari, nu strica sa-l vedeti... Christina stie sa joace, nu ca Paris Hilton. Si afiseaza exemplar cele doua atitudini complet opuse dar absolut seducatoare: bitchy si cute little blonde who needs a hug.. explicandu-mi dorinta subita de a intra in fanclub-ul sau.
 Trailer

2 comentarii:

  1. faina cronica, Richie. recunosc ca am prejudecati similare, dar dupa argumentele tale cred ca o incerc totusi Burlesque. intr-o seara in care vreau sa-mi dau shut-down la jumate din creier, evident :)
    pana una-alta, daca ai chef de ceva mai apropiat de definitia termenului din titlu, recomand Tournee, de/cu Mathieu Amalric.

    RăspundețiȘtergere