marți, 18 mai 2010

Lampa cu caciula

Primul film pe care l-am vazut anul asta la Timishort a fost Lampa cu căciulă. Si ultimul (a trebuit sa plec din oras cu lucrul).

Scurtmetrajul lui Radu Jude este fidel povestirii lui Florin Lăzărescu (scriitor & scenarist pentru defunctul Animat Planet Show). Tatăl (Gabriel Spahiu) şi fiul (Marian Bratu) merg la oraş să repare televizorul, pentru că puştiul vrea să vadă un film cu Brusli. Cei doi sunt pregătiţi să sufere pentru ţelul lor: cară teve-ul într-o pătură, prin noroaie şi ploaie. Trebuie precizat că înainte de plasme, elcedeuri, tv tunere şi youtube a existat televizorul pe lămpi. Vorba tatălui: “Rablă-rablă, dom’ Bichescu, da’ îmi fac treaba cu ea”.

Lampa cu căciulă e un mic road-movie filmat în celebrul stil minimal, dar cu momente narative de basm. Prîslea primeşte pe rînd ajutorul tatălui, al zînei bune (depanatorul Bichescu; am avut si eu in copilarie un zin depanator -Nea Nicu- care avea grija de bijuteria alb-negru a familiei, un Diamant tot pe lampi) şi al şoferului care îi culege de pe drum. Dincolo de ţîfna lui Spahiu se simte, din două-trei gesturi, o mare afecţiune paternă. Şi afecţiunea fiului pentru televizor.

Este evidentă atmosfera anilor ‘90, cînd tubul catodic era prima sursă de informaţie şi distracţie. Pînă la urmă e un timp etern românesc. Familia din film trăieşte cu acoperişul găurit, dar nu poate fără televizor.



Astăzi, oamenii prefera să apară la televizor, decit numai sa priveasca la el. Recent, mi-am trăit şi eu cele 30 de minute de ‘celebritate’, fiind invitat la matinalul de la TVT 89 (prima televiziune la care am văzut filme cu Brusli). Mi-am permis aroganţa de a vorbi despre superioritatea marelui ecran. L-am citat pe Jean Luc Godard care observa că la micul ecran privirea noastră se îndreaptă în jos. La cinema privim în sus.

P.S. Daca tot am ajuns la micul ecran n-ar strica sa ne amintim de Zapping, scurtmetrajul prea putin cunoscut al lui Cristi Mungiu, cu Hanno Hofer si Ion Fiscuteanu (regretatul domn Lazarescu). Iata-l pe youtube - noul nostru tub catodic, fara lampi, care a implinit zilele astea (doar) 5 ani!!!

2 comentarii:

  1. Parerea mea este ca in zilele noastre ecranul - hai sa ne limitam la exemplul micului ecran, ales de voi - tine de patologic. Si nu ma refer la cel care schimba canalele; dimpotriva. Daca le priveste/schimba, inseamna ca ele exista - create si coordonate de cineva. Nu pot sa citesc mintea domnului Mungiu - fireste, - insa voua nu va da de banuit cum a ales sa il infatiseze pe "administrator"? (Aspect, limbaj, comportament.) In plus, priviti continutul - scurt - al fiecarui canal; unul mai sugestiv ca altul...

    RăspundețiȘtergere
  2. Imaginea-exces, imaginea-abundenta tine de patologic. "Comanda" e la altcineva, corect. Dilema e insa ceva mai complicata. Si e veche: povestea cu oul si gaina.

    Ce a fost inainte?

    Televiziunea tabloida, idiotizanta? Otevizarea? Sau publicul care se plictiseste repede si vrea doar sa se 'relaxeze' dupa serviciu, preferand varietate si nu calitatea? Cred ca e un pic din amandoua.

    Salvarea ar fi cartea, asa cum sugereaza si Mungiu. Daca esti citit, nu esti asa usor de prostit si manipulat. Daca ai carte, stii sa alegi, sa selectezi, 'sa schimbi' cu rost, nu doar anapoda, ca personajul din Zapping.

    Desigur, atunci cand ai ce schimba. Si aici, apropo de continut (si cine il controleaza) aveti mare dreptate.

    RăspundețiȘtergere