vineri, 22 mai 2009
Antichrist & AntiTrier
LARS VON TRIER DERANJAT?
Tot in atentia celor care participa la concursul Marele Ecran (faza Cannes) - care expira in seara asta, btw - trebuie sa tineti cont, atunci cand veti da pronosticul, de primirea ce i s-a facut ultimului film al lui Lars Von Trier. Fondatorul Dogmei si detinatorul unui Palme D'Or (Dancer In The Dark) a fost huiduit la Cannes, la finalul proiectiei Antichrist. Se pare ca regizorul danez de-abia iesise dintr-o depresie severa, odata cu terminarea filmului. Blamul de pe croazata nu-i pica tocmai bine la "mansarda". Eu unul de-abia astept sa vad filmul (trailer aici). Primo, din cauza protagonistei Charlotte Gainsbourg. Secundo, sunt un fan inrait al danezului, inca de la Idiotii si Riget. Tertio, curiozitatea mi-a fost starnita si mai tare de interviul luat de EVZ lui LVT, la cateva zile dupa scandalul de la premiera. Nu trebuie sa fii psihoterapeut ca sa observi ca Von Trier e un pic deranjat.
EVZ: La premiera de luni, aţi plecat înainte de final... V-a afectat reacţia publicului?
Lars von Trier: Am fost foarte agresiv, pentru că au fost râsete în sală, multe dintre ele ostile, iar aplauzele de la final mi se păreau un fel de parodie. Oamenii stăteau în picioare de complezenţă şi aplaudau. Am ieşit, iar unul dintre colegii mei de echipă mi-a spus „Dacă pleci în timpul aplauzelor, îi vei insulta foarte tare”. „Ok, atunci am plecat de-aici”.
Poate i-am insultat, însă am spart o regulă foarte adânc împământenită a Cannes-ului şi asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe an ce trece, cred de fapt că devin mai uman. E o presiune foarte puternică să dai interviuri, să întâlneşti foarte mulţi oameni, pentru că nimănui nu-i plac conflictele. În general, e o presiune foarte puternică asupra a ceea ce faci. Ca principiu, nu mă interesează ce crede publicul sau critica despre filmul meu, dar ca persoană, nu te poţi abţine să nu fi influenţat de reacţii. Ar fi fost mult mai uşor dacă nimeni n-ar fi huiduit şi lumea ar fi fost mai drăguţă.
Tot ca principiu, aş spune că e bine uneori când un film stârneşte şi huiduieli şi aplauze. Poate mă înşel, dar am simţit ostilitate atât din partea presei, cât şi a publicului. Tot ce vreau să spun e că asta mă afectează.
La ce reacţie v-aţi fi aşteptat?
De fapt, eu sunt foarte fericit că am dus la capăt acest film. A durat foarte mult până să-l termin, am trecut prin nenumărate crize stupide, dar îmi place ce a ieşit. Şi întotdeauna abia aştepţi să prezinţi ceva de care eşti mândru.
Veţi accepta să fie cenzurate anumite scene pentru a putea rula în câteva ţări, inclusiv în State?
Nu le tai. Am o înţelegere cu producătorul, şi anume, acolo unde va rula o variantă cenzurată, să scrie înainte de film că nu e cea originală. Altfel nu l-am putut finanţa. Eu m-am opus, dar nu se poate face altfel. Important e că foarte multe ţări europene, inclusiv cele puternic catolice, vor da versiunea originală.
Ce va spune psihoterapeutul dvs. când va vedea filmul?
E de fapt o ea. Tocmai a văzut filmul şi mi-a lăsat un bileţel: „Nu ştiu ce să zic”. Cred că îi e frică să nu-şi piardă clienţii când aceştia vor afla că sunt şi eu pacientul ei (râde).
Filmul acesta, mărturiseaţi, a ieşit după o lungă perioadă de depresie. Faptul că l-aţi terminat v-a eliberat?
Noua metodă în tratarea depresiei astăzi este să te forţeze să fii activ. Asta înseamnă că un film e mijlocul perfect pentru asta, pentru că ai un program bine stabilit, ai foarte multe de pus la punct. Deci nu cred că vindecarea mea a stat în subiectul pe care l-am tratat, ci doar în faptul că am muncit la el. Acum sunt complet gol şi nu am un plan pentru alt film, deocamdată.
În caietul de presă aţi notat că îl consideraţi cel mai important film din cariera dvs, dar că l-aţi regizat fără pic de entuziasm. De ce?
Da. Aşa este. E cel mai important pentru că formează un fel de arc, în scenele şi imaginile din „Antichrist” mă întorc în tinereţea mea, fac un drum înapoi. Filmul acesta m-a scos din patul în care zăceam de câteva luni, iar eu l-am regizat cu puţinul de energie pe care-l mai aveam, fără entuziasm, din cauza depresiei. Nu ştiu cât de multe ştiţi despre boala mea şi despre depresie, dar a fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac.
Charlotte Gainsbourg spunea ceva foarte interesant, şi anume că trăiaţi împreună cu personajul ei emoţiile, stările de anxietate şi de panică, la filmări.
Nu e un lucru pe care pot să-l explic. Ea a fost grozavă şi felul în care a intrat în rol m-a impresionat, având în vedere că e o persoană destul de timidă. Am fost foarte fericit că am avut-o. Pentru multă vreme, am căutat pe cineva mult mai tânăr şi nu găseam.
Am vorbit cu Willem Dafoe şi l-am rugat să mă ajute să găsesc cealaltă jumătate pentru film. Lucrasem cu agenţi până atunci - vorbisem cu Eva Green, de exemplu, dar agenţii au strâmbat din nas - iar la un moment dat m-am decis „Gata, la naiba cu voi!”. M-am orientat singur şi la prima mea întâlnire cu Charlotte, mi-a spus un lucru care m-a impresionat. „Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar îmi doresc foarte tare acest rol”.
E ceva ce nu i-aţi cere unui actor? Pentru că partiturile pe care le daţi, de obicei, sunt foarte dificile.
În filmul acesta, de exemplu, nu le-am cerut să facă sex pe bune. Am avut dubluri.
Ca stil, „Antichrist” se îndepărtează puţin de curentul Dogma, de „Dogville” sau „Dancer in the Dark”...
În mod normal, foarte multe lucruri le-aş fi făcut cu totul altfel la filmul acesta. Aş fi filmat cu camera în mână, dar tremuram atât de tare încât n-am putut. Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru mine, a fost umilitor. Corpul meu nu-mi permitea să fiu aproape de actori, un concept foarte important pentru mine. Şi filmul nu arată, ca imagine, cum mi-aş fi dorit, din cauza lipsei mele de putere. Dar pe partea de regie, sunt mulţumit.
De ce i l-aţi dedicat lui Andrei Tarkovski?
E idolul meu, iar filmele lui mi-au servit de model. În „Oglinda”, de exemplu, acţiunea se petrece într-o cabană, parţial, la fel ca în „Antichrist”. Am furat atât de mult de la Tarkovski, încât era timpul să îi dau ceva înapoi.
„T”-ul final din titlul „Antichrist” e înlocuit de simbolul feminin. Cu ce semnificaţie?
E posibil să fi mers puţin prea departe cu asta, dar pentru mine e foarte evident faptul că religiile au fost inventate de bărbaţi. Şi mi-am imaginat că femeia ar putea da naştere într-o zi unei religii cu totul diferite de celelalte, în sensul acesta femeia ca „antichrist”. Nu mă înspăimântă femeile, cum s-a mai spus.
Ce le-aţi răspunde celor care vă vor acuza de misoginism?
Filmele mele au avut parte de interpretări foarte diferite, iar cu unele nu am fost niciodată de acord. Sunt liber să mă opresc oriunde în acest Univers, indiferent de ce vor spune ceilalţi. Nu cred că am făcut vreun film care să transmită ce anume cred eu despre un lucru sau altul şi nu cred că există un feminist mai loial ca mine! De la mama mea am deprins asta, ea era şefa Ligii Femeilor din Danemarca.
Deci transpar uneori idei din filmele dvs. în care nu credeţi?
De pildă, nu cred că sistemul american ar spânzura-o pe Bjork, chiar dacă eu am făcut-o. Provoc publicul luând idei în care nu cred şi încercând să le apăr. De exemplu, să arăt latura umană a lui Adolf Hitler. Nici o fiinţă umană nu este cu totul malefică, are şi o parte umană, iar dacă aş face un film despre Hitler ar fi cu totul înfricoşător, pentru că v-aş arăta o persoană absolut normală, capabilă pe de altă parte de lucruri cu adevărat malefice.
Multe dintre imaginile din film, spuneaţi, sunt inspirate din călătoriile imaginare pe care vi le-au provocat anumite tehnici din şamanism. Care anume?
E o tehnică prin care călătoreşti pe ritmul bătăilor de tobă, într-o lume paralelă. De acolo vin şi animalele care apar în film, inclusiv vulpea care spune „Haosul guvernează”. Ştii, când eşti într-o lume paralelă, nu mai spui nu la absolut nimic. Când o vulpe vrea să-ţi vorbească îi zici „Da, te rog!”. (râde)
Credeţi că depresia profundă poate fi tratată vreodată?
Teoria mea e că depresia este pentru minte ceea ce leşinul este pentru corp. Când corpul suferă de prea multă durere sau boală, simte nevoia unei reveniri la stabilitate, şi atunci toate funcţiile încetinesc.
După prea multă anxietate şi frică, când adrenalina îţi e pompată în exces, vine acel moment de pauză. Poate mulţi o să mă urască pentru ce spun, dar depresia, în comparaţie cu angoasa, e mult mai uşor de suportat. E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat şi să spui „Mănâncă-mă”.
Nu există vreo ramură a psihoterapiei în care să cred cu adevărat. Am ceva numit OCD şi nu o să vă obosesc explicând ce înseamnă. Am fost supus multor terapii, dar nu se întâmplă nici un miracol. Sunt un pesimist, ce să-i faci.
Tot in atentia celor care participa la concursul Marele Ecran (faza Cannes) - care expira in seara asta, btw - trebuie sa tineti cont, atunci cand veti da pronosticul, de primirea ce i s-a facut ultimului film al lui Lars Von Trier. Fondatorul Dogmei si detinatorul unui Palme D'Or (Dancer In The Dark) a fost huiduit la Cannes, la finalul proiectiei Antichrist. Se pare ca regizorul danez de-abia iesise dintr-o depresie severa, odata cu terminarea filmului. Blamul de pe croazata nu-i pica tocmai bine la "mansarda". Eu unul de-abia astept sa vad filmul (trailer aici). Primo, din cauza protagonistei Charlotte Gainsbourg. Secundo, sunt un fan inrait al danezului, inca de la Idiotii si Riget. Tertio, curiozitatea mi-a fost starnita si mai tare de interviul luat de EVZ lui LVT, la cateva zile dupa scandalul de la premiera. Nu trebuie sa fii psihoterapeut ca sa observi ca Von Trier e un pic deranjat.EVZ: La premiera de luni, aţi plecat înainte de final... V-a afectat reacţia publicului?
Lars von Trier: Am fost foarte agresiv, pentru că au fost râsete în sală, multe dintre ele ostile, iar aplauzele de la final mi se păreau un fel de parodie. Oamenii stăteau în picioare de complezenţă şi aplaudau. Am ieşit, iar unul dintre colegii mei de echipă mi-a spus „Dacă pleci în timpul aplauzelor, îi vei insulta foarte tare”. „Ok, atunci am plecat de-aici”.
Poate i-am insultat, însă am spart o regulă foarte adânc împământenită a Cannes-ului şi asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Pe an ce trece, cred de fapt că devin mai uman. E o presiune foarte puternică să dai interviuri, să întâlneşti foarte mulţi oameni, pentru că nimănui nu-i plac conflictele. În general, e o presiune foarte puternică asupra a ceea ce faci. Ca principiu, nu mă interesează ce crede publicul sau critica despre filmul meu, dar ca persoană, nu te poţi abţine să nu fi influenţat de reacţii. Ar fi fost mult mai uşor dacă nimeni n-ar fi huiduit şi lumea ar fi fost mai drăguţă.
Tot ca principiu, aş spune că e bine uneori când un film stârneşte şi huiduieli şi aplauze. Poate mă înşel, dar am simţit ostilitate atât din partea presei, cât şi a publicului. Tot ce vreau să spun e că asta mă afectează.
La ce reacţie v-aţi fi aşteptat?
De fapt, eu sunt foarte fericit că am dus la capăt acest film. A durat foarte mult până să-l termin, am trecut prin nenumărate crize stupide, dar îmi place ce a ieşit. Şi întotdeauna abia aştepţi să prezinţi ceva de care eşti mândru.
Veţi accepta să fie cenzurate anumite scene pentru a putea rula în câteva ţări, inclusiv în State?
Nu le tai. Am o înţelegere cu producătorul, şi anume, acolo unde va rula o variantă cenzurată, să scrie înainte de film că nu e cea originală. Altfel nu l-am putut finanţa. Eu m-am opus, dar nu se poate face altfel. Important e că foarte multe ţări europene, inclusiv cele puternic catolice, vor da versiunea originală.
Ce va spune psihoterapeutul dvs. când va vedea filmul?
E de fapt o ea. Tocmai a văzut filmul şi mi-a lăsat un bileţel: „Nu ştiu ce să zic”. Cred că îi e frică să nu-şi piardă clienţii când aceştia vor afla că sunt şi eu pacientul ei (râde).
Filmul acesta, mărturiseaţi, a ieşit după o lungă perioadă de depresie. Faptul că l-aţi terminat v-a eliberat?
Noua metodă în tratarea depresiei astăzi este să te forţeze să fii activ. Asta înseamnă că un film e mijlocul perfect pentru asta, pentru că ai un program bine stabilit, ai foarte multe de pus la punct. Deci nu cred că vindecarea mea a stat în subiectul pe care l-am tratat, ci doar în faptul că am muncit la el. Acum sunt complet gol şi nu am un plan pentru alt film, deocamdată.
În caietul de presă aţi notat că îl consideraţi cel mai important film din cariera dvs, dar că l-aţi regizat fără pic de entuziasm. De ce?
Da. Aşa este. E cel mai important pentru că formează un fel de arc, în scenele şi imaginile din „Antichrist” mă întorc în tinereţea mea, fac un drum înapoi. Filmul acesta m-a scos din patul în care zăceam de câteva luni, iar eu l-am regizat cu puţinul de energie pe care-l mai aveam, fără entuziasm, din cauza depresiei. Nu ştiu cât de multe ştiţi despre boala mea şi despre depresie, dar a fost o victorie pentru mine să mă scol din pat şi să-l fac.
Charlotte Gainsbourg spunea ceva foarte interesant, şi anume că trăiaţi împreună cu personajul ei emoţiile, stările de anxietate şi de panică, la filmări.
Nu e un lucru pe care pot să-l explic. Ea a fost grozavă şi felul în care a intrat în rol m-a impresionat, având în vedere că e o persoană destul de timidă. Am fost foarte fericit că am avut-o. Pentru multă vreme, am căutat pe cineva mult mai tânăr şi nu găseam.
Am vorbit cu Willem Dafoe şi l-am rugat să mă ajute să găsesc cealaltă jumătate pentru film. Lucrasem cu agenţi până atunci - vorbisem cu Eva Green, de exemplu, dar agenţii au strâmbat din nas - iar la un moment dat m-am decis „Gata, la naiba cu voi!”. M-am orientat singur şi la prima mea întâlnire cu Charlotte, mi-a spus un lucru care m-a impresionat. „Ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar îmi doresc foarte tare acest rol”.
E ceva ce nu i-aţi cere unui actor? Pentru că partiturile pe care le daţi, de obicei, sunt foarte dificile.
În filmul acesta, de exemplu, nu le-am cerut să facă sex pe bune. Am avut dubluri.
Ca stil, „Antichrist” se îndepărtează puţin de curentul Dogma, de „Dogville” sau „Dancer in the Dark”...
În mod normal, foarte multe lucruri le-aş fi făcut cu totul altfel la filmul acesta. Aş fi filmat cu camera în mână, dar tremuram atât de tare încât n-am putut. Au fost atâtea lucruri pe care nu le-am putut face. Pentru mine, a fost umilitor. Corpul meu nu-mi permitea să fiu aproape de actori, un concept foarte important pentru mine. Şi filmul nu arată, ca imagine, cum mi-aş fi dorit, din cauza lipsei mele de putere. Dar pe partea de regie, sunt mulţumit.
De ce i l-aţi dedicat lui Andrei Tarkovski?
E idolul meu, iar filmele lui mi-au servit de model. În „Oglinda”, de exemplu, acţiunea se petrece într-o cabană, parţial, la fel ca în „Antichrist”. Am furat atât de mult de la Tarkovski, încât era timpul să îi dau ceva înapoi.
„T”-ul final din titlul „Antichrist” e înlocuit de simbolul feminin. Cu ce semnificaţie?
E posibil să fi mers puţin prea departe cu asta, dar pentru mine e foarte evident faptul că religiile au fost inventate de bărbaţi. Şi mi-am imaginat că femeia ar putea da naştere într-o zi unei religii cu totul diferite de celelalte, în sensul acesta femeia ca „antichrist”. Nu mă înspăimântă femeile, cum s-a mai spus.
Ce le-aţi răspunde celor care vă vor acuza de misoginism?
Filmele mele au avut parte de interpretări foarte diferite, iar cu unele nu am fost niciodată de acord. Sunt liber să mă opresc oriunde în acest Univers, indiferent de ce vor spune ceilalţi. Nu cred că am făcut vreun film care să transmită ce anume cred eu despre un lucru sau altul şi nu cred că există un feminist mai loial ca mine! De la mama mea am deprins asta, ea era şefa Ligii Femeilor din Danemarca.
Deci transpar uneori idei din filmele dvs. în care nu credeţi?
De pildă, nu cred că sistemul american ar spânzura-o pe Bjork, chiar dacă eu am făcut-o. Provoc publicul luând idei în care nu cred şi încercând să le apăr. De exemplu, să arăt latura umană a lui Adolf Hitler. Nici o fiinţă umană nu este cu totul malefică, are şi o parte umană, iar dacă aş face un film despre Hitler ar fi cu totul înfricoşător, pentru că v-aş arăta o persoană absolut normală, capabilă pe de altă parte de lucruri cu adevărat malefice.
Multe dintre imaginile din film, spuneaţi, sunt inspirate din călătoriile imaginare pe care vi le-au provocat anumite tehnici din şamanism. Care anume?
E o tehnică prin care călătoreşti pe ritmul bătăilor de tobă, într-o lume paralelă. De acolo vin şi animalele care apar în film, inclusiv vulpea care spune „Haosul guvernează”. Ştii, când eşti într-o lume paralelă, nu mai spui nu la absolut nimic. Când o vulpe vrea să-ţi vorbească îi zici „Da, te rog!”. (râde)
Credeţi că depresia profundă poate fi tratată vreodată?
Teoria mea e că depresia este pentru minte ceea ce leşinul este pentru corp. Când corpul suferă de prea multă durere sau boală, simte nevoia unei reveniri la stabilitate, şi atunci toate funcţiile încetinesc.
După prea multă anxietate şi frică, când adrenalina îţi e pompată în exces, vine acel moment de pauză. Poate mulţi o să mă urască pentru ce spun, dar depresia, în comparaţie cu angoasa, e mult mai uşor de suportat. E ca şi cum te-ar vâna un leu, iar tu te-ai decide la un moment dat şi să spui „Mănâncă-mă”.
Nu există vreo ramură a psihoterapiei în care să cred cu adevărat. Am ceva numit OCD şi nu o să vă obosesc explicând ce înseamnă. Am fost supus multor terapii, dar nu se întâmplă nici un miracol. Sunt un pesimist, ce să-i faci.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Foarte misto interviul. Lars e un pic mai ciudat el, la fel si filmele sale. Asta cred ca va fi o cidatenie faina insa :)
RăspundețiȘtergere