joi, 29 mai 2014
miercuri, 28 mai 2014
Scînteia din Gottlob
S.O.S. BACK TO THE FUTURE
Atunci când am fost prima oară la Gottlob și am scris despre (probabil) primul cinematograf care se modernizează/ salvează în mediul rural, am promis că voi urmări lucrările și voi reveni.
Am revenit astăzi (împreună cu Richie).
De data asta, ghid ne-a fost primarul Gheorghe Nastor. Am primit un tur complet de localitate și am avut ce vedea: stadion cu nocturnă și gazon tuns de două ori pe săptămână, echipă de fotbal cu jucător camerunez legitimat, pistă de biciclete, parc pentru copii cu loc de joacă şi baltă cu nuferi roz şi galbeni iar, peste două luni, cinematograf!
După cum se poate vedea și din imaginile "înainte și după", lucrările au avansat bine iar primarul zice că va fi inaugurat așa cum a anunțat, pe 15 august, de Festivalul Lubeniței (da, comuna are și festival). Acoperișul nou e gata, structura de lemn a fost refăcută, izolația exterioară aproape finalizată. La interior a fost turnată o șapă nouă, cu o pantă mai înclinată și...
În acest punct al lucrărilor s-a făcut o descoperire. Când au scos vechile podele, muncitorii au dat peste o sticlă cu un mesaj din trecut. O hîrtie îngălbenită de vreme, vîrîtă într-o sticlă asemeni unui mesaj al unor naufragiați. Doar că nu era un S.O.S. Era mai degrabă un SMS din trecut.
"Pe această foaie stă scris numele robilor lui Dumnezeu care au lucrat la ridicarea podelei la cinematograful Scînteia la data de 5 IX 1965 pînă la data de 9 IX 1965...".
Primul nume de pe listă îi aparține lui Bara Mircea ("responsabil zis nea Mircea"). Fostul proiecționist încă mai trăiește. Pe vremea când cinematograful Scînteia era în grija lui, era șef peste alți 4 angajați și ținea chiar și patru proiecții pe zi.
Primarul vrea să-l invite la inaugurare să spună poveștile Scînteii. Nea Mircea nu e singurul supraviețuitor. Mai trăiește și Ușvad Dorel, pe atunci "practicant, zis Myky". Nu credeau să mai apuce dezgroparea răvașului ascuns, după cum înțelegem din finalul duios-ingenuu al mesajului:
"Cei care văd azi această foaie rugăm să scape o lacrimă pentru sudoarea răposaților care au lucrat la dușumea".
I-au dat lacrimile lui Nea Mircea când i-au dus sticla și a văzut hârtia gălbejită, scrisă acum aproape 50 de ani, probabil chiar de mâna lui (până se vor finaliza lucrările la cinematograf e depozitată la loc de cinste, în Primărie, împreună cu alte obiecte de preț din istoria de 244 de ani a localității; apoi va fi expusă în clădirea unde a fost găsită).
Sper să aflu mai multe chiar din gura fostului proiecționist, pentru că mi-am propus să mă întorc. Planul e să facem și o proiecție la Gottlob (despre care veți afla curând).
Întîmplarea face că, zilele acestea, prietenii noștri de la TIFF ne-au solicitat detalii noi cu privire la starea cinemaului din Gottlob. Peste trei zile, la Cluj, va avea loc o conferință în cadrul campaniei Salvați Marele Ecran, care urmărește stoparea fenomenului dispariției cinematografelor. Se anunță foarte interesant ce se întâmplă acolo, pentru că au fost invitați și câțiva străini care au reușit să reabiliteze și să digitalizeze vechi cinematografe din țările lor (de exemplu, Cehia). Revenim cu concluziile conferinței, chiar dacă nu reușim să onorăm invitația de a participa.
Înapoi în prezent: Scînteia e una din puținele reabilitări de cinematograf din țara noastră și, din cîte știm, singura din mediul rural. Pentru început va avea 180 de locuri. Poate că numele cinematografului nu e întîmplător. Deși trecutul acestor săli e legat inevitabil de comunism, poate că viitorul lor încă nu a "răposat".
*
"Reabilitarea fostului cinema Gottlob, investiție începută în luna mai 2013, finanțată în cadrul proiectului comun Ungaria-România, HURO/1101, având titlul: Ujsentivan-Gottlob-Nature Of Future, valoare 133.125 euro". (Trecut și prezent în satul bănățean - monografia localității)
marți, 27 mai 2014
Cronica: Godzilla 3D (2014)
rating: Brainwash
Slabit de un scenariu subtirel (Max Borenstein la a doua tentativa de scrib) reboot-ul Godzilla pe sfantul IMAX si in era 3D (post-conversie, nu va isterizati degeaba) n-a avut deloc fala care i se cuvenea. A ramas insa un film impresionant prin ambitii si executie (reptila arata si se misca absolut superb) dar si foarte inselator in asteptarile pe care le creeaza in randul spectatorilor. Gareth Edwards realizeaza cateva scene-tablou fabuloase in dimensiunea lor apocaliptica, care te cam lasa cu gura cascata si iti transmit foarte bine magnitudinea la care se petrec evenimentele insa din pacate asta e singurul punct interesant. Pentru un film cu creaturi monstruoase sa le faci pe acestea mai carismatice decat pipernicitele fiinte umane e de bun-simt insa pentru orice film, indiferent de natura lui, sa lasi personajele umane neimplicate, anoste, executante de actiuni ilogice sau simple obiecte de recuzita e fatal.
Din start filmul lasa impresia ca va fi focalizat pe macar unul din protagonistii cu pregatire “stiintifica”, Dr Serizawa (Ken Watanabe) sau Dr. Brody (Bryan Cranston), lucru dealtfel normal, ambii fiind experti nucleari interpretati de actori cu forta dramatica dovedita. Problema e ca personajul lui Cranston e uzat si ‘concediat’ in prima treime a filmului, confirmand faptul ca a fost doar un carlig de promovare (ca si Juliette Binoche, “ucisa” in primele 10 minute), iar cel al lui Watanabe aluneca in decor imediat ce intra in joc marina americana. Un caz flagrant de deturnare a unei alegorii atomice construita pe tragedia unei natiuni, cu ecouri recente -prologul tinteste direct accidentul Fukushima- catre zona confortabila a metropolelor americane. Reinterpretata e si natura iconicei creaturi, mai putin rodul direct al experimentelor atomice intoarse impotriva noastra cat mai degraba o personificare a sufletului planetar sacait de galagia jocurilor noastre periculoase si hotarat sa ne trimita la colt in epoca de piatra ca pe niste magari aroganti.
Fara un pion implicat direct ca Dr. Brody -vaduv si suspectand o conspiratie de musamalizare guvernamentala- cade in sarcina cuplului Ford/Aaron Taylor-Johnson - Elle/Elisabeth Olsen sa miste ceva in noi, lucru pe care il rateaza complet fiind niste personaje absolut plictisitoare pe care scenariul le arunca in mod repetat in miezul evenimentelor. In ciuda faptului ca sunt un cliseu umblator, el soldat, ea infirmiera, niciunul din ei nu ajung sa-si foloseasca priceperea intr-o situatie reala si cu oarecare miza. Mai mult Ford e responsabil pentru moartea absolut tuturor tovarasilor sai de unitate si pentru exterminarea fara umbra de regret a oualor unei specii de “tantari” radioactivi giganti (MUTO). E ca si cum vizual filmul exploreaza o anumita sensibilitate (a creaturilor gigant preocupate de propria supravietuire) dar intriga si actiunile oamenilor fac abstractie de asta. Daca asta e un mod de a arata aroganta umana, nu prea functioneaza.
Cu toate astea filmul nu e intru totul rau. E doar de o calitatea a spectacolului indoielnica, cu gauri de logica si diferente de valoare intre prima parte a filmului, in care se anticipeaza suspansul de mai tarziu dar cu pretul frustrarii, si ultima jumatate de ora in care i se da frau liber reptilei. Cand asta se intampla insa filmul explodeaza pentru ca fiara de 110 metri se dovedeste a fi un veritabil anti-erou, un protector dezinteresat al umanitatii si nu un exterminator al ei (in ciuda faptului ca rade cateva orase destul de populate). Edwards e un mester in plasat camera si construit scene de actiune, probabil ca si-a insusit bine tehnicile lui Spielberg din Jurassic Park. Iar sound designul si coloana sonora (A. Desplat) sunt printre cele mai bune. Unele momente sunt spectacol pur, cum e scena cu trenul militar, iar decizia de a urmari evenimentele intotdeauna dintr-o pozitie accesibila, fie la nivelul strazii, fie dintr-o cladire daramata, de pe-un pod sau dintr-un elicopter, puncte de vedere omenesti care contribuie la crearea senzatiei de imersiune in poveste, e de salutat. Acesta nu e un film semnat Roland Emmerich sau Michael Bay, e un film-dezastru (poanta neintentionata) ce transmite eficient toata confuzia pe care o presupune o avalansa a evenimentelor care ne depasesc. Daca ar fi pierit cealalta jumatate a distributiei de la inceput, ce film extraordinar am fi avut...
Marele Ecran prezinta: The Enemy (2011)
Astazi incheiem Luna Filmului Sarbesc, umbrela sub care am gazduit proiectiile ultimelor saptamani in micuta noastra cinemateca din Casa Artelor. Asa cum declaram inca de la inceput, gestul a fost gandit ca un exercitiu de cautare a unei formule in care sa functioneze Cinemateca. Am vrut sa vedem cat de mult timp ne solicita mentinerea unui program regulat de proiectii (una pe saptamana), cum ne adaptam la situatiile care intervin pe parcurs, cum si cu cine lucram si in special numarul de spectatori la care ajungem si pe care-i scoatem efectiv din casa. In ciuda faptului ca filmele sarbesti nu sunt printre cele mai populare (exceptandu-l pe Kusturica si fara a ma adresa cinefililor devoratori si publicului de festival) am atras in medie 20-25 de oameni la fiecare din proiectiile noastre, ceea ce ne incurajeaza. Chiar daca "Luna" se incheie va anuntam inca de pe acum ca pe viitor pregatim lucruri si mai interesante. Multmumim tuturor celor care au fost si sunt in continuare langa noi, ajutandu-ne, incurajandu-ne, corectandu-ne daca e cazul. Multumim in special Consulatului General al Serbiei la Timisoara si Vesnei Stepanov care a intermediat relatia dintre noi si, deasemenea, multumim Directiei Judetene pentru Cultura Timis care ne gazduieste pasiunea.
Filmul din aceasta seara este tot un thriller de Dejan Zecevic (autorul The Fourth Man, film vizionat in urma cu 3 saptamani) si poarte numele de Neprijatelj/Dusmanul, o coprod. Serbia - Bosnia - Croatia - Ungaria din 2011. In dezastrul de dupa incheierea razboiului din Balcani un comando de soldati insarcinat cu deminarea fostei zone de conflict gasesc zidit intr-o fabrica abandonata un personaj misterios si-l elibereaza. Barbatul nu cere nici mancare, nici apa, declara ca e “de-al lor” si ca a fost inchis de “dusman”. Curand lucruri ciudate incep sa se petreaca, grupul e izolat si fara posibilitate de comunicare iar filmul apuca o panta tensionanta de thriller psihologic. Atmosferic, ambiguu si bine slefuit, cu elemente de horror supranatural si un joc actoricesc stralucit, Dusmanul e o conversatie interesanta asupra sursei Raului (umana sau demonica). Indiferent de raspunsul agreat filmul lui Zecevic ofera stimulare intelectuala si fiori de suspans plusand prin locatiile de filmare si imaginea desaturata, puternic contrastanta, care evoca o alta lume, usor diferita, insa in care Razboiul dintre Bine si Rau se poarta cu aceleasi arme moderne: pusti, pistoale si mine antipersonal.
Va asteptam deseara de la 19 fix in Casa Artelor (Str. Augustin Pacha, nr 8) la doi pasi de P-ta Unirii. Intrare libera, locuri limitate (50).
vineri, 23 mai 2014
Xavier Dolan, la Cannes cu probabil cel mai bun film de până acum
Filmul lui Xavier
Dolan a fost unul dintre momentele pe care le-am vânat în mod special zilele astea. La doar 25 de ani, regizorul canadian are deja un stil de autor
foarte bine definit, exersat şi perfectat în filme ca Les amours imaginaires şi Laurence
Anyways, cu care a fost prezent la Cannes în secţiunea Un certain regard din
anii trecuţi. Mommy, ultimul lui
film, a intrat direct în competiţia pentru Palme. Nici nu e de mirare, pentru
că e probabil cel mai bun film al lui de până acum.
Cu un fler
fantastic în sondarea relaţiilor filiale sau amoroase, cu un chef nebun de a
face experimente estetice care învăluie filmul într-un aer exuberant absolut
irezistibil, Dolan e fără doar şi poate unul dintre cei mai interesanţi
regizori tineri ai momentului. În Mommy,
el revine la tema din filmul de debut regizat la doar 19 ani, J’ai tué ma mere, însă dintr-o perspectivă diferită. „Există
câteva paralele între filmul meu de debut şi Mommy, dar doar la suprafaţă”, explica regizorul la conferinţa de
presă. „Primul film oferă o privire prin ochii unui adolescent, iar celălalt e
focusat pe experienţa mamei. J’ai tué ma mere e despre o
criză pubertină, pe când Mommy e despre una existenţială”, clarifică el.
Povestea e
centrată pe viaţa unei mame văduve, colerice, cochete la limită vulgarului, şi
a fiului ei de 15 ani ce suferă de ADHD (deficit de atenţie şi tulburări
hiperkinetice). Tumultuos, debordant, carismatic şi imposibil în acelaşi timp, tânărul
Antoine-Olivier Pilon face primul lui rol mare aici. Iar Anne Dorval şi Suzanne
Clement, actriţe-fetiş deja pentru Dolan, completează perfect, fără nicio notă
falsă, spaţiul din jurul lui. „Ca de obicei, am vrut ca actorii să fie
adevăratul centru al filmului”, mărturiseşte regizorul. Însă în Mommy, ei nu îşi mai mărturisesc sentimentele cu
uşurinţa extrovertită din filmele precedente, ci explorează noi moduri de
expresie. Una dintre cele mai mari provocări ale filmului a fost ca spectatorii
să nu le „recunoască” pe cele două actriţe, să nu le asocieze cu arhetipuri create
anterior de Dolan, spunea regizorul la conferinţa de presă.
Mama şi fiul
joacă roluri care se completează reciproc şi sunt sudate de o dragoste feroce,
la limita maladivului, în acest film. În izbucnirile de furie ale
adolescentului le poţi vedea reflectate pe ale ei (la fel ca şi în limbajul
colorat şi în agresivitate), dar amplificate, interpretate pe tonuri diferite. Mommy e un film care prin tematică şi
perspectivă aminteşte de Gus van Sant, însă în acelaşi timp celebrează stilul
profund personal al lui Dolan. Estetica lui exuberantă, povestea cu întorsături
bizare, dialogurile nestăpânite, autentice. E un film care te cucereşte fără
drept de apel.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
The Epic of Everest (1924)
Aceste intertitluri aparțin filmului care a documentat legendara expediție pe Everest din 1924, a grupului de alpiniști britanici între care s-au remarcat (din păcate, tragic) Mallory și Irvine. The Epic of Everest a fost restaurat anul trecut folosind peliculele deținute de Arhiva Institutului Britanic de Film (BFI) și filmate de căpitanul John Noel, fotograful oficial al expediției.
E unul dintre primele materiale filmate cu locurile și populațiile izolate din Tibet și Nepal. Din acest punct de vedere are și valoare antropologică, nu doar istorică. Filmul datează din vremea când Everest nu era încă o industrie. În același spirit pur, de început, se cațără chiar în aceste zile către cel mai înalt punct de pe planetă, alpinistul timișorean Horia Colibășanu și coechipierul său slovac, Peter Hamor. Cu diferența că ei nu folosesc oxigen suplimentar sau șerpași.
Acum 90 de ani, Noel aducea un tribut temerarilor alpiniști dar și măreției muntelui. Se făcea pionierat și în cinematografie, ținând cont de condițiile extreme de altitudine și temperatură la care s-a filmat. După cum nota și ziarul Guardian, e mai mult un film de artă decât un documentar. Culorile fabuloase ale lumii de cleștar, senzația de solitudine și grandoare a întinderilor himalayene, apusul sângeriu -cu adevărat epic- deasupra vârfului, te trimit într-un spațiu oniric, ca din altă lume (la starea cvasi-hipnotică pe care ți-o dă contribuie și muzica lui Simon Fischer Turner, compusă la comanda BFI). The Epic of Everest este, mai bine spus, The Epic of Nature.
Ca un ecou al acestor senzații, vine și declarația lui Horia Colibășanu de zilele trecute:
"Urcam Everestul cu respectul care i se cuvine celui mai mare munte
din lume – curat, cu fortele noastre psihice si fizice, atata timp cat
ii vom putea duce pe piept toata greutatea".
Timișoreanul se află de peste 1 lună și jumătate în Himalaya, a urcat deja un optmiar (Shishapangma), iar acum se găsește mai sus de 7000 de metri pe Everest, de unde va începe asaltul final către vîrf, pe ruta nordică (simulare în 3D, devine mai interesantă după min. 6).
joi, 22 mai 2014
Maidanul ucrainean, adus de Sergei Loznitsa la Cannes
Se poate filma o revoluţie, în direct, cu camera fixă? Poate privitorul să
se simtă cu adevărat părtaş şi implicat în evenimente, câtă vreme are parte
doar de o vedere panoramică a unei secţiuni? Fără close-up-uri, fără mişcări ale
camerei care să imite mişcările haotice ale mulţimii. Sergei Loznitsa se
încăpăţânează să demonstreze că da. Documentarul lui despre protestele de
stradă din Kiev, urmărite din noiembrie 2013 până în ianuarie 2014, a fost
proiectat în afara competiţiei într-o sală mică la Cannes,
care s-a umplut până la refuz. Mulţi dintre jurnaliştii clasaţi pe treptele
inferioare ale ierarhiei culorilor la Cannes (unde badge-urile roz şi albe au prioritate la intrarea în sală, iar cele albastre şi galbene intră doar dacă mai sunt
locuri) au rămas afară.
Însă entuziasmul cu care s-au înghesuit spectatorii la Maidan a pălit pentru o parte dintre ei, la scurt timp după
începerea proiecţiei. Cu aer de work-in-progress şi alură de material filmat
brut, neşlefuit, Maidan nu oferă
prea multe pentru spectatorul obişnuit cu dramatizări artistice ale istorie, de
tip Discovery Channel. Cadrele par adesea mult prea lungi, la început nu e clar ce şi unde se
întâmplă sau cine participă, nu există o voce din off care să lămurească
lucrurile. Ci doar vreo 2-3 cadre cu text în care se dau explicaţii minimale.
Documentarul lui Loznitsa cere timp şi răbdare. El pare să urmeze fidel
dorinţa autorului de a nu interveni cu nimic pentru a trunchia realitatea sau
ficţionaliza evenimentele. Loznitsa îşi plasează pur şi simplu camera în
diverse puncte din celebra piaţă din Kiev, şi lasă mersul evenimentelor să
vorbească de la sine. Oferă o felie de realitate brută, prea puţin finisată de
foarfeca unui monteur. Iar filmul acumulează tensiune gradual. De la
manifestaţiile paşnice, la care participă oameni de toate vârstele, filmul
înregistrează lent tranziţia spre violenţă şi represiune sângeroasă.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
miercuri, 21 mai 2014
Festivalul de la Cannes: un fel de avanpremieră pentru Oscaruri?
În urmă cu câteva săptămâni citeam un articol cu rol de avanpremieră pentru
Festivalul de la Cannes, într-o publicaţie americană de mare tiraj. Autorul
începea acolo prezentarea Festivalului ca pe a unui eveniment premergător
pentru Oscaruri. Ca şi cum la Cannes s-ar lansa şi s-ar tria filme care
ulterior sunt selectate de Academica americană. Argumentaţia cronicarului se
baza pe exemplul Artistului de
Michel Hazanavicius, care, e drept, acum doi ani a luat premii importante la
ambele evenimente cinematografice. Dar, dincolo de acest caz izolat, afirmaţia
jurnalistului american mi s-a părut că denotă o aroganţă teribilă şi, în cele
din urmă, o lipsă de înţelegere a ideii ce stă la baza Festivalului de la
Cannes. A-l compara cu Oscarurile e impropriu nu numai pentru că la Cannes se
celebrează cu adevărat regizori valoroşi din întreaga lumea, spre deosebire de premiile
Oscar, unde există doar o secţiune mică adresată „filmelor de limbă străină”.
Ci şi pentru că ideea în sine a Festivalului de la Cannes este de a scoate la
iveală filme ce practică cinemaul de artă, ce stau departe de clişeele
Hollywood-ului.
Asta gândeam atunci, dar în a 5-a zi a Festivalului de la Cannes, pe când
îl zăream pe Sylvester Stallone cu trupa de actori din Expendables 3 defilând într-un tanc pe Croazetă pentru a-şi promova
noul film de mall, mă întrebam dacă nu cumva jurnalistul american avea un pic
de dreptate, până la urmă. Dacă nu Cannes-ul se aşază pe an ce trece tot mai
mult în trena Hollywood-ului. Anul acesta nu numai că l-am văzut pe sus-numitul
star de filme de acţiune de mâna a doua defilând pe Croazetă, dar Festivalul a
inclus şi proiecţia unei prostioare ludice de teapa lui How to Train Your Dragon 2
în program (deşi în afara competiţiilor, desigur). În plus, în competiţia
pentru Palme d’Or au intrat trei nume cu un portofoliu serios construit la
Hollywood (sau în apropierea sa): Bennett Miller, Tommy Lee Jones şi David
Cronenberg. Iar în cea pentru Un certain regard a intrat filmul de debut al lui
Ryan Gossling.
Însă adevărul e că preconcepţiile privind calitatea unui film pornind de la
ţara în care a fost făcut nu sunt niciodată sănătoase. Iar ideea asta mi-a fost
rapid confirmată după vizionarea filmului Foxcatcher.
Realizat de Bennett Miller după ce a câştigat Oscarul cu Moneyball (2011), filmul rămâne în sfera tematică a lumii sportive
americane, dar trece de la fotbal la wrestling. Sport prea puţin popular în
Europa, această formă de luptă corp la corp pare o sursă de inspiraţie improbabilă pentru un
film bun. Dar Miller extrage din ea o poveste extrem de captivantă, bazată pe
fapte reale, pornind de la relaţia dintre fraţii Mark şi David Schultz, pe de o
parte, şi miliardarul excentric John E. Du Pont, membru al uneia dintre cele
mai bogate familii americane, pe de alta. Filantrop, patriot grandoman, veşnic
căutător de trofee care să îi confirme prestigiul, acesta din urmă îi finanţează
pe cei doi fraţi pentru ca ei să întemeieze o echipă de wrestling ce va
reprezenta Statele Unite la campionatul mondial. Relaţia capătă o turnură sumbră, când Du Pont
începe să manipuleze o firească rivalitate care există între cei doi fraţi, iar
jocurile de putere devin la fel de intense ca luptele corp la corp. Şi se
încheie cu o crimă. Distribuţia destul de eclectică, pur hollywoodiană, a
filmului Foxcatcher (Channing Tatum,
Mark Ruffalo şi Steve Carell) se integrează surprinzător de bine în viziunea
întunecată oferită de camera lui Bennett Miller, iar dialogurile şi cursul
gradat al acţiunii ocolesc binevenit previzibilul şi clişeul.
Pe post de film-ramă (film despre film), ce propune o poză satirică
usturătoare la adresa Hollywood-ului, Maps
to the Stars de David Cronenberg face un portret a vieţii schizoide,
situate frecvent în afara moralităţii, care marchează lumea din culisele
filmelor ce ies pe bandă rulantă din uzina de vise californiană. Cu Julianne
Moore într-un rol riscant, de actriţă frustrată că nu mai are 20 de ani şi că
pierde competiţia cu proaspăt venitele pe platourile de filmare, şi cu Mia
Wasikowska reconfirmându-şi talentul de a schiţa cu zâmbetul pe buze un
personaj marcat când de dramă când de malefic, Maps to the Stars e un fel de Mulholand
Drive de David Lynch. Dar cu mai puţină atmosferă horror, mai multă satiră,
mai multe motive să râzi strâmb, şi mai multe staruri în distribuţie.
Nemaivorbind de dialogurile scrise isteţ, cu săgeţi permanente îndreptate spre
Hollywood („Mă gândesc să mă convertesc la scientologie. Ar fi un pas bun
pentru cariera mea de actor”, spune şoferul jucat de Robert Pattison la un
moment dat).
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)