joi, 9 septembrie 2010
Frozen (2010)
Daca planuiti sa mergeti iarna asta la ski poate n-ar trebui sa vedeti Frozen. Ar fi ceva asemanator cu vizionarea Blair Witch Project inainte de a pleca-n Padurea Baciu pentru a petrece noaptea de zanziene. Bine, poate nu chiar atat de extrem, dar pe-aproape. In fine, eu cand l-am vazut mi-am amintit de Muntele Mic si acea plimbare cu telescaunul pe care am facut-o singur si care a durat vreo 40 de minute. A inseamnat sa urc vreo 3,5 km cu diferenta de nivel de 800 de metri printr-un peisaj ce varia de la ceata cenusie si apocaliptica la cel mai albastru si senin cer vazut vreodata in varful unui munte. Dar, singur, alea 40 de minute mi-au trecut tot felul de idei prin cap, in timp ce-mi inghetau mucii, manusile, picioarele si ma intrebam ce mama naibii as face daca se opreste generatorul si raman suspendat la 10 m deasupra pamantului si la minus 15 grade in toiul iernii. Raspunsul poate fi chiar in acest film al lui Adam Green, un mic indie care desi nu e foarte grozav a starnit vorbe de bine si circula pe la festivalurile horror.
In Frozen, trei persoane, un tip cumsecade impreuna cu iubita si cel mai bun prieten, urca la ski cu telescaunul. Lacomi ca toti pasionatii de sporturi extreme isi zic la finalul zilei, inainte de inchidere, ca s-ar mai da o tura si-l spaguiesc pe mecanic sa-i lase sa urce din nou in varf. Evident ca ceva merge prost, mecanicii se schimba, uita ca mai sunt oameni pe telescaun si opresc instalatia. Premiza pentru inca o ora de film din categoria thriller tensionant cu niste oameni aflati la inaltime. Tensionant in ideea ca abia astepti sa se termine. Esti ferm convins ca cineva o sa fie ranit, cineva o sa moara si cineva o sa supravietuiasca. Sau poate nu. Poate o sa moara toti. Ori poate niciunul si vor fi salvati in extremis. Oricum sunt lucruri de invatat din filmul asta si anume: sa nu-ti pierzi manusa, sa nu faci pe eroul si intotdeauna sa-ti iei telefonul la tine. Iar cel mai important lucru ar fi: sa nu sari dracu de sus ca-ti rupi picioarele si te manca lupii sub ochii tovarasilor tai si vor fi marcati pe viata daca scapa. Nu, nu e spoiler intrutotul. In fine filmul nu exceleaza la capitolul interpretare dar macar lupii nu sunt CGI.
Nu stiu care-i scopul acestui film. Probabil se adreseaza schiorilor blatisti care nu platesc telescaunul aratandu-le ce patesc 'hotii', habar n-am. Ce ma roade insa e faptul ca putea fi mai bun daca era lipsit de cliseul asta al fetei nepricepute care strica vacanta unor vechi prieteni pentru a justifica un conflcit ulerior, sentimentul de vinovatie etc.. O fi fost un pic de panica si-n mintea regizorului de a fost necesar sa recurga la tertipurile cunoscute ale intrigii de supravietuire in loc sa-si permita o completa iesire din cutie cu ceva profund radical. Poate in sequelul Frosty...
Trailer
miercuri, 8 septembrie 2010
The Big Boc Theory
SERIALE DE FAMIGLIE BUNA
Daca de la 1 octombrie guvernul va taxa download-ul de pe torenti, tu ce-ai face?
In eventualitatea in care un asemenea scenariu absurd ar deveni realitate (ma tem insa ca nimic nu le sta in cale acestor "masters of disasters" de Buftea) ar fi aglomeratie mare la conducta cu filme gratis. Multi s-ar ingramadi sa-si faca ultimele provizii, mai ceva ca la supermarketuri atunci cand s-a marit TVA-ul. Ar fi coada la torenti ca la ghiseele pentru incasarea (amendarea) drepturilor de autor. Bineinteles ca unii ar veni cu peturi de 5 giga, altii cu cisternele de multi terra. Bataia mare va fi pe seriale, pentru ca in situatii de criza trebuie sa iei, nu-i asa, en gros. (Ce va mai place sa va impingeti la Dexter! / Dati dom'le cate un episod s-ajunga la toata lumea!). Si aici vin si eu cu cateva recomandari.
The Sopranos ar trebui să fie în capul oricărei liste (nici nu iau in considerare numarul impresionant de premii incasate intre 2000 si 2007). Boss-ul din New Jersey, monumentalul-si-totusi-umanul Tony Soprano (James Gandolfini) are probleme în ambele sale familii. La capătul celor 6 sezoane care au schimbat istoria televiziunii aflăm de ce delincvenţii/sociopatii care merg la psiholog devin criminali mai abili. Deşi, dacă-l crezi pe Tony, totul se reduce la formula corleonescă „de a pune mîncare pe masă”.
The Sopranos e împănat cu referinţe din mitologia filmelor cu gangsteri (citate din The Godfather sau Goodfellas) pe care o actualizează cu mult şarm şi umor. În acelaşi timp oferă meditaţii filosofice asupra vieţii: "Mamele noastre sunt ca un autobuz care ne conduc la destinaţie. În loc să mergem pe drumul nostru, noi încercăm toată viaţa să urcăm înapoi." Ca un fin cunoscator al operei lui Freud, creatorul serialului, David Chase, exploreaza frecvent lumea viselor lui Tony. Asa cum se intampla si pentru alte categorii profesionale, subconstientul ii ofera lui Tony solutii la problemele de la job (lucreaza in administrarea gunoaielor -"waste management").
Una din calitatile esentiale ale serialului este ca nu s-a izolat intr-o bula de plastic de exterior. A ramas conectat (connected, sic!) la evenimentele din lumea reala (9/11, dezastrul administratiei Bush, tavalugul internetului etc). In acelasi timp, a ramas fidel universului mafiei italo-americane fara s-o romanteze. Cautarea autenticitatii se vede in primul rand din distributie. Actori amatori -Tony Sirico, fost delicvent, Steven Van Zandt, tobosar in trupa lui Bruce Springsteen- alaturi de figuri celebre in roluri secundare (Steve Buscemi, Sidney Pollack, Lauren Bacall, Ben Kingsley, Joe Pantoliano si, nu in ultimul rand, Lorraine Bracco, intr-un rol cu totul diferit fata de ce a facut in Goodfellas, unde era sotia gangsterului Ray Liotta.
Daca stai destul timp pe langa familia Sopranos inveti un intreg lexicon: gumaz (amanta), salsici (carnati), bon anima! (odihneasca-se in pace) sau gugutz (un fel de gagauta). Mai mult, ai senzatia ca ai putea si tu, spectatorul, sa scrii/regizezi un episod din Sopranos asa cum au facut-o actorii Michael Imperioli si Steve Buscemi. Fără îndoială, Chase a creat cea mai influentă serie a începutului de mileniu, aşa cum a fost Seinfeld pentru anii ’90. Mai important, a format o serie de scenarişti şi actori care n-aveau de gînd să se oprească aici.
Scenaristul Terence Winter a creat Boardwalk Empire (2009) cu o distribuţie eclatantă (acelasi Buscemi, Michael Pitt) şi episoade regizate de însuşi Scorsese. Winter ramane in lumea Mafiei, dar cu o intoarcere in timp de cateva decenii, pana in perioada prohibitiei, dominata de figuri ca Lucky Luciano si Al Capone.
Matthew Weiner a creat Mad Men, serialul cu care mi-am batut toti cunoscutii la cap in ultimul an. Adevarat ca sunt atras si din motive profesionale de lumea publicitatii din anii '60, dar Mad Men e una din rarele ocazii cand critica si publicul sunt 100% de acord. Daca si Obama s-a declarat captivat, ce mai doriti...Am vazut si episodul 1 din sezonul 4 (care tocmai a inceput la americani) si o spun cu mana pe inima ca este cel mai demn urmaş al „familiei” Sopranos în termeni de atmosferă şi textură a personajelor (ba chiar ar putea sa isi depaseasca parintele). Mad Men tocmai a cîştigat a treia oară consecutiv trofeul Emmy pentru cea mai bună dramă. Iar Edie Falco (ex-Carmela Soprano) a luat prEmmyul pentru rol principal feminin în serialul de comedie Nurse Jackie.
To be continued...
Daca de la 1 octombrie guvernul va taxa download-ul de pe torenti, tu ce-ai face?
In eventualitatea in care un asemenea scenariu absurd ar deveni realitate (ma tem insa ca nimic nu le sta in cale acestor "masters of disasters" de Buftea) ar fi aglomeratie mare la conducta cu filme gratis. Multi s-ar ingramadi sa-si faca ultimele provizii, mai ceva ca la supermarketuri atunci cand s-a marit TVA-ul. Ar fi coada la torenti ca la ghiseele pentru incasarea (amendarea) drepturilor de autor. Bineinteles ca unii ar veni cu peturi de 5 giga, altii cu cisternele de multi terra. Bataia mare va fi pe seriale, pentru ca in situatii de criza trebuie sa iei, nu-i asa, en gros. (Ce va mai place sa va impingeti la Dexter! / Dati dom'le cate un episod s-ajunga la toata lumea!). Si aici vin si eu cu cateva recomandari.
The Sopranos ar trebui să fie în capul oricărei liste (nici nu iau in considerare numarul impresionant de premii incasate intre 2000 si 2007). Boss-ul din New Jersey, monumentalul-si-totusi-umanul Tony Soprano (James Gandolfini) are probleme în ambele sale familii. La capătul celor 6 sezoane care au schimbat istoria televiziunii aflăm de ce delincvenţii/sociopatii care merg la psiholog devin criminali mai abili. Deşi, dacă-l crezi pe Tony, totul se reduce la formula corleonescă „de a pune mîncare pe masă”.The Sopranos e împănat cu referinţe din mitologia filmelor cu gangsteri (citate din The Godfather sau Goodfellas) pe care o actualizează cu mult şarm şi umor. În acelaşi timp oferă meditaţii filosofice asupra vieţii: "Mamele noastre sunt ca un autobuz care ne conduc la destinaţie. În loc să mergem pe drumul nostru, noi încercăm toată viaţa să urcăm înapoi." Ca un fin cunoscator al operei lui Freud, creatorul serialului, David Chase, exploreaza frecvent lumea viselor lui Tony. Asa cum se intampla si pentru alte categorii profesionale, subconstientul ii ofera lui Tony solutii la problemele de la job (lucreaza in administrarea gunoaielor -"waste management").
Una din calitatile esentiale ale serialului este ca nu s-a izolat intr-o bula de plastic de exterior. A ramas conectat (connected, sic!) la evenimentele din lumea reala (9/11, dezastrul administratiei Bush, tavalugul internetului etc). In acelasi timp, a ramas fidel universului mafiei italo-americane fara s-o romanteze. Cautarea autenticitatii se vede in primul rand din distributie. Actori amatori -Tony Sirico, fost delicvent, Steven Van Zandt, tobosar in trupa lui Bruce Springsteen- alaturi de figuri celebre in roluri secundare (Steve Buscemi, Sidney Pollack, Lauren Bacall, Ben Kingsley, Joe Pantoliano si, nu in ultimul rand, Lorraine Bracco, intr-un rol cu totul diferit fata de ce a facut in Goodfellas, unde era sotia gangsterului Ray Liotta.
Daca stai destul timp pe langa familia Sopranos inveti un intreg lexicon: gumaz (amanta), salsici (carnati), bon anima! (odihneasca-se in pace) sau gugutz (un fel de gagauta). Mai mult, ai senzatia ca ai putea si tu, spectatorul, sa scrii/regizezi un episod din Sopranos asa cum au facut-o actorii Michael Imperioli si Steve Buscemi. Fără îndoială, Chase a creat cea mai influentă serie a începutului de mileniu, aşa cum a fost Seinfeld pentru anii ’90. Mai important, a format o serie de scenarişti şi actori care n-aveau de gînd să se oprească aici.
Scenaristul Terence Winter a creat Boardwalk Empire (2009) cu o distribuţie eclatantă (acelasi Buscemi, Michael Pitt) şi episoade regizate de însuşi Scorsese. Winter ramane in lumea Mafiei, dar cu o intoarcere in timp de cateva decenii, pana in perioada prohibitiei, dominata de figuri ca Lucky Luciano si Al Capone.
Matthew Weiner a creat Mad Men, serialul cu care mi-am batut toti cunoscutii la cap in ultimul an. Adevarat ca sunt atras si din motive profesionale de lumea publicitatii din anii '60, dar Mad Men e una din rarele ocazii cand critica si publicul sunt 100% de acord. Daca si Obama s-a declarat captivat, ce mai doriti...Am vazut si episodul 1 din sezonul 4 (care tocmai a inceput la americani) si o spun cu mana pe inima ca este cel mai demn urmaş al „familiei” Sopranos în termeni de atmosferă şi textură a personajelor (ba chiar ar putea sa isi depaseasca parintele). Mad Men tocmai a cîştigat a treia oară consecutiv trofeul Emmy pentru cea mai bună dramă. Iar Edie Falco (ex-Carmela Soprano) a luat prEmmyul pentru rol principal feminin în serialul de comedie Nurse Jackie.
To be continued...
luni, 6 septembrie 2010
Guest Post: Machete (2010)
* pentru ca ne place sa ne tinem cititorii aproape l-am invitat pe tovarasul nostru Ovi Sîrb sa va povesteasca despre ultimul film al lui Rodriguez, in calitate de fan declarat al regizorului mexican.
"Machete nu scrie recenzii de film."
rating: Collectable
Ridicolul e o artă, iar Robert Rodriguez e artistul suprem. A dovedit-o în trecut, începând cu From Dusk Till Dawn, continuând cu Once Upon A Time in Mexico şi culminând cu Planet Terror. Machete e cireaşa de pe mort, fiind un film care nu se ia foarte tare în serios, oferind totul, de la violenţă în exces la gadgeturi ridicole (video-staţii de poliţie, laptopuri şucare), de la maşini tunate la gagici goale (inclusiv, atenţie, Lindsay Lohan şi Jessica Alba!), de la maţe la Steven Seagal.
Nu o dată, pe parcursul filmului, m-am gândit că tot ce a lipsit din The Expendables s-a regăsit în Machete: replici "one-liner" cu adevărat de râs (vezi "Machete don't text"), muzică "de deşert", pe Danny Trejo, Steven Seagal şi Robert de Niro. Plus femei. Dacă Expendables a fost un mare şi lung (şi mişto, să nu uităm) festival al cârnaţilor, Machete ne aduce pe ecran, în câteva momente de respiro, picioare, funduri şi sâni (moment în care va trebui sã repet: Lindsay Lohan şi Jessica alba afişează multă piele).
Povestea filmului e aceeaşi din trailerul fals din 2007: Machete (Danny Trejo), un mexican uriaş, e angajat să asasineze un senator, dar este trădat de însuşi angajatorul lui. Machete caută, apoi, răzbunare. Machete nu trimite SMS-uri. De aici, povestea merge ca majoritatea filmelor lui Rodriguez: eroul omoară tot ce-i stă în cale, cu foarte mult stil şi într-un mod care dă perfect, vizual vorbind, pe ecran, însă e mânat de dreptate şi sentimente.
Atmosfera filmului e cea de Grindhouse, lucru normal, ţinând cont de faptul că Machete e, în esenţă, un spin-off al producţiei duble din 2007. Coloristica, muzica şi actorii duc filmul spre "badass" (habar n-am cum aş putea traduce cuvântul ăsta în română, păstrând însă şi sonoritatea şi însemnătatea lui), în timp ce momentele în care imaginea tremurã uşor atunci când se trage cu arma, momentele în care scena e "tăiată" poate doar cu o jumătate de secundă prea devreme şi micile artefacte artificiale de pe peliculã formează nişte mici imperfecţiuni genial gândite, a căror sincronizare şi poziţionare e perfectã. Rodriguez e un regizor inconfundabil.
Ca cinefil, fan al filmelor de autor în general şi al filmelor lui Rodriguez în particular, nu am putut decât să mă bucur ca un copil care şi-a descoperit motocicleta sub pomul de Crăciun la vestea cã Machete vine şi în cinematografele româneşti. De la mine primeşte nota 10 din 10, pentru că mi-a dat exact ceea ce mi-a promis, nici mai mult, nici mai puţin. Dacã mai apar şi cele două sequeluri (anunţate, mai în glumã, mai în serios, la sfârşitul filmului) voi fi un om fericit.
Ovidiu Sîrb
sâmbătă, 4 septembrie 2010
The Killer Inside Me (2010)
Cand am vazut The Assassination of Jesse James de catre 'lasul' jucat de Cassey Affleck mi-am pus in minte sa fiu cu ochii pe fratele mai mic al lui Ben, intrucat avea o stofa de calitate. Apoi a venit sublimul Gone Baby Gone in care din nou stofa mezinului Affleck a iesit in fata, de data asta sub mana sigura a fratelui cel mare, care-l indruma inspirat din fotoliul de regizor. Fara nicio legatura cu ele mi-am permis o intoarcere in timp spre experimentalul Gerry al lui Gus van Sant si din nou l-am gasit pe Cassey Affleck facand pereche cu Matt Damon intr-o plimbare tacuta si.. mortala. Dar The Killer Inside Me ma face sa uit toate celelalte roluri anterioare si sa-l asociez de acum incolo pe molatecul Cassey cu tanarul ajutor de serif Lou Ford care bate cu sadism femeile iubite.
Filmul lui Winterbottom porneste de la ideea ca chiar si intr-un oras mic nimeni nu e ceea ce pare si dezvaluie gradual un personaj infiorator. Ajutorul de serif jucat de Cassey Affleck e un tanar de 29 de ani cu voce moale, aproape sugrumata, extrem de politicos si de un calm aproape agasant, la care se adauga si privirea aia de catelus bolnav insa caruia din cand in cand ii mai scapa cate un ranjet sfidator ce divulga latura sa ascunsa, de psihopat sadic. Tipul are o problema cu femeile - le bate. Iar cele care-i ies in cale nu-s nici ele mai normale, incepand cu maica-sa, trecand prin patul iubitei (Kate Hudson) si ajungand pana in iatacul amantei (Jessica Alba), toate formeaza un sir de masochiste bune de incasat palmele si pumnii aparatorului legii. Filmul e brutal fara sa fie excesiv de sangeros, iar scenele violente sunt furnizoare de fiori neplacuti atat prin lungimea lor cat si prin lipsa de emotii sau luciditatea personajului Ford. In plus, povestea e spusa la persoana I, din perspectiva lui Ford, devenind o 'confesiune' a unei minti periculos de lucide.
Jocul lui Cassey e impresionant si vine ca un soc inca din primele scene, cand, trimis fiind sa evacueze o prostituata (J. Alba) constata ca violenta fizica poate fi extrem de stimulanta sexual. Cei doi incep o relatie 'bolnavicioasa' de sado-masochism pana cand baiatului ii vine ideea s-o foloseasca ca momeala si tap ispasitor intr-o vendeta personala si, una-doua, o rupe-n bataie. Din acel moment incepe un mic thriller psihologic in care banuiesti ca Ford o s-o incurce, practic iti si doresti asta, dar latul nu se grabeste deloc sa-i prinda gatul. Iar el manifesta acelasi calm enervant si patologic totodata, continua sarada omului nevinovat si ucide din nou in mod brutal.
Filmul reprezinta ecranizarea unei carti de Jim Thompson si la nivel de redare fidela a atmosferei anilor '60 Winterbottom face o treaba minunata. Distributia e remarcabila, Cassey e cameleonic, Jessica Alba e bataioasa si delicata in acelasi timp (si sa nu uitam, goala) iar Kate Hudson e aproape de nerecunoscut in rolul de country girl. Alaturi de firul principal al povestii exista si un plot secundar, dezvaluit gradat, picatura cu picatura, in forma unor scene din copilaria lui Ford. Ele se vor esentiale pentru intelegerea sechelelor sinistrului personaj dar nu fac decat sa adanceasca confuzia. Cred ca s-a insistat prea mult pe crearea acestui personaj marcant in detrimentul unei naratiuni mai logice. Iar finalul mi s-a parut prea poetic si nerealist, in contrapunct cu toata munca depusa de personaj pentru a fi "criminal" de autentic. Oricum merita cel putin o vizionare, iar unele scene sunt de colectie.
Trailer
Ce mai faci?
Ai votat la Filminute? Ce-i asta? Doar cel mai misto festival de filme de-un minut. International! Si nici nu trebuie sa te deplasezi ca sa le vezi. Sunt disponibile online. Le vezi si le votezi. Cateva sunt chiar romanesti. Mie mi-a placut Echoes, Dark Valley, A new prayer si Duel in the sunset.. Anul trecut doua filminute romanesti au luat mentiuni speciale, intre care si Ce mai faci? a lui Gabriel Achim. Zic ca-i foarte reusit...
vineri, 3 septembrie 2010
Stiri paralele cu filmul
Prima: Guvernul Boc a realizat ca nu poate in veci fi nominalizat la categoria "cel mai bun guvern" si acum face tot posibilul sa castige categoria "cel mai catastrofal guvern". Vrea sa taxeze download-ul de filme de pe torrente. Nu stiu daca e o gluma, dar nimic nu mi se mai pare imposibil pentru acesti maestri in (d)efecte speciale din jungla carpatica.A doua: timisoreanul (ca sa nu zicem freidorf-eanul) Johhny Weissmuller aka Tarzan este omagiat din nou in cadrul Zilelor Cartierului Freidorf. Daca nu stiti cine e Johnny Weissmuller cautati filmul lui Florin Iepan: The One, The Only, The Real Tarzan. Sau urmariti acest strigat.
joi, 2 septembrie 2010
The Other Guys (2010)
Am avut putine asteptari de la filmul asta si poate din acest motiv mi-a si placut atat. Nu ma hazardez cand spun ca e, cred, cel mai amuzant film pe care l-am vazut anul asta. The Other Guys e o comedie neaosa americana, cu multe fete cunoscute (Samuel L. Jackson, Dwayne Johnson, Will Ferrell, Mark Wahlberg, Michael Keaton, Steve Coogan si Eva Mendes) scenariu absurd si tacanit si cateva scene si replici ce-si vor gasi usor locul pe youtube pentru ca sunt pur si simplu de o franchete dezarmanta. Politistii de rezerva e un fel de replica la Expendables a lui Stallone, cu diferenta ca baietii astia nu opereaza sub radar si la adapostul intunericului ci in miezul zilei, cu sirene si lumini si in vazul tuturor. Ei nu ocolesc legea, ci o aplica, oarecum :)). Daca eroii de sacrificiu ai lui Sly erau niste tipi faimosi ce se luau mult prea in serios incercand sa para totodata cool, 'rezervele' lui Adam McKay sunt niste tipi cool ce incearca sa fie cat mai neseriosi si sa iasa din anonimat.
Jackson si Dwayne 'The Rock' aka cuplul de politisti Highsmith si Danson din NYPD ies repede din schema, de la inaltime chiar, avand doar rolul de a deschide povestea si a lasa cateva replici memorabile in haosul unei scene de urmarire furibunde: "You have the right to remain silent... but I want to hear you scream!" si "Did someone call 9-1-holy shit!" amandoua reamintindu-mi de ce s-a potrivit atat de bine el Jackson in Shaft. Odata cu moartea celor mai de succes politisti din departament se deschide portita pentru crearea unui nou duo care sa 'lupte cu faradalegea': Ferrell si Wahlberg. Doar ca ei sunt cei mai nepotriviti pentru asta. Baietii astia sunt intr-o perfecta contradictie: primu e atat de legat de slujba de birou incat l-ai lua drept las pe cand al doilea e caz tipic de hiperactivitate, dornic de actiune dar tras pe dreapta de capitan din motive irelevante. Care capitan e nimeni altul decat un Michael Keaton cu o slabiciune pentru muzica TLC, puscand cate un vers de tip "guys, don't go chasing waterfalls" la fiecare scena mai lunga. Britanicul Coogan e ceva miliardar care incearca sa traga o teapa mare orasului si, inconsecinta, bad guy-ul oarecum manierat si non-violent pe care tre sa-l prinda 'rezervele'.
Filmul e mult peste media comediilor din ultimii ani. E drept ca aduce aceeasi vulgaritate si gustul pentru referinte culturale pop dar ceea ce functioneaza e relatia dintre cei doi trasniti. Cred ca regizorul a scos din ei untul artistic, amandoi jucand rolurile good cop-bad cop-crazy cop pe rand si cu extrem de multa convingere. Atacurile verbale dintre ei, teoretizarile absurde, bancurile - unele ridicol de stupide cateodata dar resuind sa-mi starneasca zambete - sunt in acelasi timp neasteptate si par proaspete. Tragand linie, cred ca merita testat, s-ar putea sa binedispuna.. pe cei ce gusta si umorul asta mai facil, hollywoodian.
Trailer
marți, 31 august 2010
Publi+cinema
Unul dintre creatorii esentiali ai vocabularului cinematografic, Federico Fellini, se recunostea cucerit/amuzat de lumea advertising-ului. Clipurile pe care le-a regizat pentru Campari si Barilla nu se ridica la inaltimea artei sale cinematice (astazi par niste glumite pline de candoare) desi, ceva din inconfundabilul univers fellinian, se regaseste chiar si aici.
Pentru Barilla a facut o treaba mai memorabila cuplul Alessandro Barico (scenariu) si Wim Wenders (regie).
Se poate si invers. Michel Gondry a fost mai intai un genial creator de reclame si abia dupa aceea de cinema (La Sciences de Reves).
Echivalentul lui Gondry la noi este Radu Muntean, prolific si multipremiat regizor de spoturi. Posibil ca posteritatea sa il retina mai degraba pentru crearea lui Dorel decat a lui Boogie. A! si pentru o tona de expresii intrate in folclorul urban.
Intalnirea suprema dintre un cineast si lumea publicitatii este spotul regizat de Ridley Scott (The Duelists, Gladiator), adesea elogiat drept "cel mai bun spot facut vreodata" (un fel de Citizen Kane al reclamelor). Daca tinem cont ca numai dupa o difuzare (si unica, in pauza Super Bowl din 22 ianuarie 1984) a reusit sa copleseasca audienta, atunci isi cam merita aura legendara.
TO BE CONTINUED...
Picatura frantuzeasca
Si nu doar una ci tocmai cinci picaturi parfumate de la vestitele case de design francez, Chanel si Dior. Ideea mi-a venit dupa ce am aflat ca proaspatul spot publicitar pentru parfumul Chanel Blue a fost realizat chiar de Martin Scorsese si, intrucat, cunosteam trendul asta de a oferi marilor regizori sansa de a-si lasa numele pe niste reclame deosebite (Wong Kar Wai e unul din ei, realizand spoturi pentru Dior, Lancome, Lacoste, SoftBank si pt Philips) am mai cercetat un pic gasind niste combinatii geniale regizor-actor-dezigner.
Chanel Bleu, in regia lui Martin Scorsese si cu Gaspar Ulliel in rol principal.
Chanel No 5 in regia lui Jean Pierre Jeunet (Amelie) si cu aceeasi fermecatoare Audrey Tautou
Ultimele trei spoturi sunt ceva mai mult decat atat, fac parte dintr-o campanie publicitara foarte elaborata a casei Dior, aproape ca un film, rezultand o trilogie in 3 capitole colorate de chipul frumoasei Marion Cotillard:
- Lady Noir, regizat de Olivier Dahan (La vie en Rose),
- Lady Rouge - videoclip pe muzica Franz Ferdinand - si
- Lady Blue, 15 minute sub bagheta directoriala a lui David Lynch. Part I si Part II. Enjoy.
luni, 30 august 2010
The thin line
La un moment dat, in primavara, Boris mi-a povestit cu entuziasm de proiectul cinematografic in care a ajuns oarecum pe neasteptate: The Crossing, filmul de absolvire al lui Cristian Ples (UNATC). Urma sa joace rolul unui soldat din al doilea razboi mondial. Nu era prima data cand juca film (Cocosul Decapitat, Calatoria lui Gruber), dar era prima data cand juca in limba romana. Actor la Teatrul German, Boris Gaza s-a declarat incantat de experienta la filmari ("mi-a iesit cam tot ce am vrut sa fac") si de produsul final, asa ca mi-a starnit si mai tare curiozitatea.
Alaltaieri am primit scurtmetrajul, chiar daca mixajul de sunet nu era suta la suta finalizat. De dragul prieteniei cu Boris am vrut sa-l vad cu obiectivitate si sa-i ofer parerea mea sincera. Deci, parerea mea: am simtit imediat chimia dintre cei doi protagonisti, doi soldati de la transmisiuni pierduti de plutonul lor in no man's land, candva in 1944, dupa "intoarcerea armelor". Toma Cuzin alias sergentul Marin (Schimb Valutar, Francesca) a fost responsabil cu cuvintele. Taciturnul Grigore (Boris) l-a completat printr-un limbaj corporal expresiv si bine controlat (felul in care s-a pregatit pentru rol merita o discutie separata).
Nu stiu ce filtre sau obiective s-au folosit la filmare, dar imaginea e superba (Ronella Popescu). La unele replici as mai fi lucrat, dar altfel scenariul lui Victor Dragomir e solid. Tanarul regizor Cristian Ples paseste cu siguranta (si cu oarecare poezie) pe granita foarte subtire dintre viata si moarte. Jongleaza abil cu cele doua planuri, ale caror limite sunt neclare pana in final. De aici simt ca orice cuvant in plus ar putea sa scada din tensiunea filmului, asa ca va invitam la vizionare si apoi la reactii.
The Crossing from Atelier 1 on Vimeo.
Multumiri lui Cristian Ples care a acceptat sa ii difuzam lucrarea si lui Boris Gaza pentru restul
Later edit: daca doriti sa vizionati filmul, contactati-ne!
The Crossing from Atelier 1 on Vimeo.
Multumiri lui Cristian Ples care a acceptat sa ii difuzam lucrarea si lui Boris Gaza pentru restul
Later edit: daca doriti sa vizionati filmul, contactati-ne!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)