vineri, 21 octombrie 2016

Jack Reacher: Never Go Back (2016)

Am intrat la avampremiera IMAX Jack Reacher: Never Go Back cu foarte putin interes si zero asteptari si am iesit convins ca ceea ce am vazut n-a fost prea rau. Daca m-ai fi intrebat imediat dupa cum a fost experienta vizionarii ultimului film cu Tom Cruise probabil as fi scapat un “ok, dar nu l-as revedea”, insemnand un film de actiune decent cu unul din ultimele staruri ale cinema-ului american incercand sa arate ca, la apusul carierei si intre doua misiuni imposibile, isi mai poate incorda muschii de actor/vedeta si ridica de la sol o noua franciza. Un somn bun a fost de ajuns sa-mi amintesc cat de mult m-a satisfacut primul Jack Reacher si ca, in realitate, aprecierea initiala i se potrivea mai bine filmului din 2012. Continuarea nu e decat o mediocra ecranizare a uneia din cartile lui Lee Child (apropo, sunt 21 de volume) si un exemplu nefericit de cinema pop(corn) de calitate indoielnica.


Motivele sunt mai multe (personaje insuficient creionate, regie neinspirata, imagine si muzica banale) insa cel mai evident e scenariul slab. Nu-ti trebuie prea multa stiinta ca sa realizezi asta. Un scenariu bun are replici misto pe care le sorbi si le retii. Vezi la Tarantino sau Sorkin. Chiar si la Christopher McQuarrie, scenarist si regizor al primului Jack Reacher, un film care in pofida celor 130 de minute a parut suplu, compact si cu o cursivitate narativa exemplara. Never Go Back are dialoguri greoaie si multiple faze in care tensiunea unei scene e sparta de o replica tampita care te scoate din poveste. In plus uita de existenta filmului anterior si-si pune eroul in situatii neverosimile, chiar absurde (Reacher elimina doi inamici intr-un avion si nimeni nu sesizeaza nimic, ca intr-un film optzecist).


Intriga nu e nici ea prea originala si are de-a face cu dezincriminarea unei colege (Cobie Smulders) acuzata pe nedrept de tradare si descoperirea unei conspiratii din sanul armatei americane. Suna bine pe hartie si s-ar fi potrivit excelent intr-un episod JAG sau un thriller procedural, dar pentru ca vorbim de un film de actiune multe din proceduri implica scoaterea adevarului cu pumnii din cei care vor sa-l acopere. Intre caftelile nu foarte inventive, Tom Cruise este un individ chinuit de trecut (o fiica despre care e aproape sigur ca nu-i apartine) si de atractia declarata dar greu observabila pentru partenera lui, chimia dintre cei doi protagonisti necesitand un spectrometru atomic pentru a fi identificata.


Implicarea lui Edward Zwick (The Last Samurai, Glory) la regia acestui film se poate sa fi fost o decizie desteapta daca se urmarea extinderea cadrului de desfasurare: locatii multiple, personaje mai multe, subploturi supriza… Suspectez mai mult o datorie amicala sau un parteneriat de afaceri intrucat filmul ramane neasteptat de mic pentru Tom, parand mai degraba un vehicul pentru Jason Statham sau Liam Neeson in care acesta a coborat, ezitant, din fotoliul de producator. E atat de mic incat nu si-au permis nici o urmarire cu masini… iar asta nu se poate ierta. In concluzie, Jack Reacher 2 nu merita efortul dvs. Mai degraba revedeti primul film sau asteptati lansarea John Wick: Chapter 2. Asta sigur va va rasplati rabdarea.


PS. Filmele “facute” expres pentru IMAX le poti numara pe degete (Interstellar, The Dark Knight, Mission Impossible: Ghost Protocol, Captain America: Civil War, Sully). Ele contin secvente concepute si filmate cu camere IMAX pentru a folosi la maxim capacitatea de imersiune a uriasului ecran. Nu exista nimic in Never Go Back care sa justifice prezenta lui pe un ecran IMAX: nici cadre ce-ti iau ochii, nici efecte speciale spectaculoase. In loc sa fie imersiv, filmul devine opresiv. Astfel ca, desi apreciez un ecran cat mai mare posibil pentru un film, de multe ori cel standard e suficient ca sa recunosti un film slab.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu