sâmbătă, 19 iulie 2014
Eu și Tu și Bertolucci
IO E TE LA CEAU, CINEMA!
Un clasic în viață, Bernardo Bertolucci (Ultimul Tango la Paris aka "go get the butter!") e prezent în programul Ceau, Cinema! cu ultimul său film, analizat de prietenul Ionuț Mareș în Ziarul Metropolis.
Revenit la regie după o pauză de 10 ani, Bernardo Bertolucci propune prin noul său film, Eu şi tu (Io e te, 2012), o incursiune intimistă şi cu rol cathartic într-un moment decisiv din vieţile a doi tineri.
Un adolescent cu tentaţii de izolare refuză să meargă într-o excursie de o săptămână la schi cu şcoala şi, făcându-şi provizii, se ascunde în subsolul blocului, departe de ochii mamei. Singurul său scop este să fie singur. Numai că planul îi este dat peste cap atunci când în noua „casă”, dotată cu instalaţie sanitară şi mobilă veche (de la o fostă aristocrată), ajunge şi sora sa vitregă ceva mai mare (au acelaşi tată). O tânără care, aşa cum se va vedea, are o serioasă problemă cu drogurile şi o viaţă aparent de hoinăreală.
Deşi, iniţial, pare hotărât să o dea afară cu orice preţ pe invadatoarea Olivia (Tea Falco), Lorenzo (jucat de debutantul Jacopo Olmo Antinori) ajunge în cele din urmă să-i accepte şederea (fata apelează şi la şantaj), atras de ciudăţeniile şi problemele ei şi împins de primele impulsuri sexuale (mai degrabă curiozităţi faţă de necunoscutul feminin).
Regizor al unor filme precum Ultimul tangou la Paris (1972), un clasic a cărui sexualitate a stârnit controverse la vremea lui, şi nu mai puţin scandalosul ”Visătorii” (2003), Bernardo Bertolucci pare a se juca în noul său lungmetraj cu aşteptările spectatorilor, posibil setaţi să descopere o nouă poveste obraznică (Pe la începutul filmului, Lorenzo o întreabă pe mamă ce s-ar întâmpla dacă ei doi ar rămâne singurii supravieţuitori de pe Pământ).
Numai că, deşi păstrează un oarecare mister, cineastul italian, în vârstă de 73 de ani şi imobilizat în scaun cu rotile, renunţă la dorinţa de a mai scandaliza sau, cel puţin, de a mai testa limitele publicului (el a scris scenariul, împreună cu alte trei persoane, pornind de la o carte). Însă autorul ”Conformistului” (1970) nu şi-a pierdut instinctele de mare cineast. Ştie cum să scoată tot ce e mai bun din actori, cum să obţină naturaleţe, cum să stârnească o emoţie reţinută sau cum să conducă naraţiunea spre un final optimist credibil (cel puţin pentru moment).
Io e te este marcat de o puternică undă de nostalgie după perioada tumultoasă a tinereţii şi după un timp suspendat. Filmul degajă un paseism senin şi zglobiu. O dorinţă de evadare din prezent. O revenire la cunoaşterea nemediată a celuilalt, la o lume în care lectura înlocuieşte televizorul, iar confortul relativ este preferat luxului.
În ciuda atmosferei claustrofobice cauzate de spaţiul limitat (filmul se derulează în cea mai mare parte în subsol), progresia vizual-narativă nu plictiseşte în niciun moment. Diversitatea unghiurilor de filmare este suficient de bogată pentru a menţine mereu vie curiozitatea. Iar camera captează cu voluptate, dar fără patetism, inexprimabilul tinereţii.
Lejeritatea, optimismul temperat şi lipsa totală de preţiozitate a acestui film nu puteau purta decât amprenta unui cineast clasicizat care nu mai are ce să demontreze, ci doar să-şi reia plăcerea de a face cinema. Iar această bucurie se vede din plin (cronică de Ionuț Mareș).
Un film oferit de Asociația Culturală Macondo.
Un clasic în viață, Bernardo Bertolucci (Ultimul Tango la Paris aka "go get the butter!") e prezent în programul Ceau, Cinema! cu ultimul său film, analizat de prietenul Ionuț Mareș în Ziarul Metropolis.
Revenit la regie după o pauză de 10 ani, Bernardo Bertolucci propune prin noul său film, Eu şi tu (Io e te, 2012), o incursiune intimistă şi cu rol cathartic într-un moment decisiv din vieţile a doi tineri.
Un adolescent cu tentaţii de izolare refuză să meargă într-o excursie de o săptămână la schi cu şcoala şi, făcându-şi provizii, se ascunde în subsolul blocului, departe de ochii mamei. Singurul său scop este să fie singur. Numai că planul îi este dat peste cap atunci când în noua „casă”, dotată cu instalaţie sanitară şi mobilă veche (de la o fostă aristocrată), ajunge şi sora sa vitregă ceva mai mare (au acelaşi tată). O tânără care, aşa cum se va vedea, are o serioasă problemă cu drogurile şi o viaţă aparent de hoinăreală.
Deşi, iniţial, pare hotărât să o dea afară cu orice preţ pe invadatoarea Olivia (Tea Falco), Lorenzo (jucat de debutantul Jacopo Olmo Antinori) ajunge în cele din urmă să-i accepte şederea (fata apelează şi la şantaj), atras de ciudăţeniile şi problemele ei şi împins de primele impulsuri sexuale (mai degrabă curiozităţi faţă de necunoscutul feminin).
Regizor al unor filme precum Ultimul tangou la Paris (1972), un clasic a cărui sexualitate a stârnit controverse la vremea lui, şi nu mai puţin scandalosul ”Visătorii” (2003), Bernardo Bertolucci pare a se juca în noul său lungmetraj cu aşteptările spectatorilor, posibil setaţi să descopere o nouă poveste obraznică (Pe la începutul filmului, Lorenzo o întreabă pe mamă ce s-ar întâmpla dacă ei doi ar rămâne singurii supravieţuitori de pe Pământ).
Numai că, deşi păstrează un oarecare mister, cineastul italian, în vârstă de 73 de ani şi imobilizat în scaun cu rotile, renunţă la dorinţa de a mai scandaliza sau, cel puţin, de a mai testa limitele publicului (el a scris scenariul, împreună cu alte trei persoane, pornind de la o carte). Însă autorul ”Conformistului” (1970) nu şi-a pierdut instinctele de mare cineast. Ştie cum să scoată tot ce e mai bun din actori, cum să obţină naturaleţe, cum să stârnească o emoţie reţinută sau cum să conducă naraţiunea spre un final optimist credibil (cel puţin pentru moment).
Io e te este marcat de o puternică undă de nostalgie după perioada tumultoasă a tinereţii şi după un timp suspendat. Filmul degajă un paseism senin şi zglobiu. O dorinţă de evadare din prezent. O revenire la cunoaşterea nemediată a celuilalt, la o lume în care lectura înlocuieşte televizorul, iar confortul relativ este preferat luxului.
În ciuda atmosferei claustrofobice cauzate de spaţiul limitat (filmul se derulează în cea mai mare parte în subsol), progresia vizual-narativă nu plictiseşte în niciun moment. Diversitatea unghiurilor de filmare este suficient de bogată pentru a menţine mereu vie curiozitatea. Iar camera captează cu voluptate, dar fără patetism, inexprimabilul tinereţii.
Lejeritatea, optimismul temperat şi lipsa totală de preţiozitate a acestui film nu puteau purta decât amprenta unui cineast clasicizat care nu mai are ce să demontreze, ci doar să-şi reia plăcerea de a face cinema. Iar această bucurie se vede din plin (cronică de Ionuț Mareș).
Un film oferit de Asociația Culturală Macondo.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.