luni, 4 noiembrie 2013

La cald: Ender's Game (2013)

‘This is not a game’

rating: Colectabil pentru fani

Calitatea de cinefil inrait si, totodata, cea de devorator de literatura SF aduc cu sine un noian de sentimente amestecate. Cu regularitate, satisfactia oferita de lecturarea unui roman stiintifico-fantastic popular si influent e umbrita la scurt timp de teama ca cineva la un moment dat va pune mana pe el si-l va "sacrifica" pentru marele ecran, eviscerandu-l de tot ceea ce avea mai profund si mai insemnat in el. In acelasi timp insa, ca iubitor de filme, nu pot ignora dorinta viscerala de a repeta experienta intr-un mediu total diferit. Pentru acest unic motiv, chiar daca sunt incredintat ca niciun film nu va reda vreodata absolut fidel cuprinsul unui roman (din chestiuni ce tin de mijloace literare vs mijloace filmice) nu incetez sa sper ca cel putin noua experienta va fi agreabila si, pe cat posibil, lipsita de frustrari.

In privinta Jocului lui Ender, unul din pilonii esentiali ai universului SF si probabil cel mai reusit si mai popular roman al lui Orson S. Card (premiile Hugo si Nebula), rezultatul e cel putin demn de atentie avand in vedere ca sarcina lui Gavin Hood (regizor-scenarist) a fost de a adapta o carte considerata inclusiv de autor nefilmabila si protejata vreme de 20 de ani de mainile hraparete ale Hollywoodului. Motivele tin mai putin de posibilitatile tehnice de a imagina o lume a viitorului ci de modul in care e construit romanul - narat de personajul principal sub forma unui monolog interior plin de reflectii personale si deductii logice - si de faptul ca eroul e un pusti supradotat de 6 ani urmarit de-a lungul unei maturizari fortate pe durata a cativa ani.

Filmul reuseste insa imbinarea unor idei inteligente (poate nu foarte evidente) ca singuratatea liderelui, manipularea mintilor tinere, tactica violentei disproportionale, moralitatea xenocidului cu formatul tipic spectacolelor de vara hollywoodiene dar asta tot cu obisnuitele sacrificii de intriga si de constructie a personajelor. Intregul context socio-politic al lumii in care se desfasoara actiunea la fel ca o parte importanta din psihologia copilului Ender s-au pierdut undeva pe drumul “tranzitiei” carte-film. In acelasi timp, nevoia de a inghesui o serie de momente definitorii in evolutia povestii si a personajului principal in cele 2 ore de film dau impresia de simplificare, creand totodata iluzia unei urgente in desfasurare (desi, cumva, justificata de actul final). Nu in ultimul rand, una din problemele cele mai spinoase a fost construirea suspansului intr-o poveste al carei twist final era cunoscut de toata lumea mai putin de protagonistul filmului (“This is not a game”).

Pentru profani trebuie spus ca Ender’s Game e drama unui pusti genial caruia i se fura copilaria si i se da in schimp o cariera de comandant militar stralucit si de salvator al umanitatii. Scapata ca prin ureche de la extinctie in urma unui first contact cu o rasa insectoida in expansiune (Formics), omenirea - prin bratul ei militar-fascistoid - isi pune toate sperantele intr-un “ales” selectat/inginerit genetic (chestie despre care filmul pastreaza tacerea) pentru a conduce Flota Internationala intr-o lovitura preventiva menita a distruge definitiv dusmanul. Andrew Wiggin zis Ender e un tert (al treilea copil dintr-o familie, facut cu dispensa de la stat) care prezinta exact amestecul dorit de sociopat si empat capabil sa-ti inteleaga adversarul si sa-l distruga complet si fara mila. Filmul acopera perioada de instructie a lui Ender in jocuri de razboi si tactici spatiale la Scoala de Lupta si mai tarziu la Scoala de Comanda in asteptarea zilei Z.


O parte importanta din plot ni se dezvaluie intr-o expozitiune succinta compusa din imagini de arhiva (tip “never forget”) dublate de naratiunea lui Ender (talentatul pusti Asa Butterfield) carora li se adauga segmente intercalate cu discutii ale unor supraveghetori militari pentru a lasa impresia ca totul e un vast program in plina desfasurare. Desi apar in film, figurile parintilor sunt complet dispensabile, rolul paternal fiind preluat repede de Col. Graff (Harrison Ford) si Major Anderson (Viola Davis). Rupandu-l de radacini si izolandu-l social, cei doi isi vor asuma educatia intensiv militara a pustiului: unul in calitate de factor de presiune si motivant iar celalalt ca evaluator al performantelor si starii psihice.


Nu e o surpriza ca partea cea mai reusita a filmului (si a romanului, dealtfel) si asupra careia s-a insistat cel mai mult (evident, asta fiind si dorinta fandomului) o reprezinta Scoala de Lupta. Un atu din punct de vedere al designului, a iluziei de miscare in gravitatie 0 si al eficientei cu care se transmit chestiuni de baza cum ar fi aptitudinile strategice ale lui Ender, spiritul de lider si sentimentul de echipa care se cristalizeaza intre ceilalti pusti, lucruri care in carte au necesitat destul de mult timp. Din pacate personajele suport nu trec dincolo de simple nume atasate unor tipologii, nici macar Petra Arkanian (Hailee Steinfeld) cu care Ender petrece cel mai mult timp. Un lucru totusi semnificativ e ca nu se cade in pacatul de a romanta inutil o relatie de camaraderie juvenila.

Am fost surprins placut de atentia acordata lui Bonzo Madrid, rivalul si principalul obstacol in afirmarea lui Ender, unul din factorii psihologici esentiali in formarea sa ca militar (cel putin in roman). Moises Arias, actorul care-l joaca pe Bonzo a avut, in lipsa unei staturi intimidante, exact nivelul potrivit de intensitate si nebunie pentru a o suplini. Un alt lucru bun a fost mentinerea (desi riguros pieptanat) subplotului referitor la “jocul” video cu uriasul si castelul naruit (in realitate o fereastra de comunicare inspre si dinspre subconstientul lui Ender), absolut necesar pentru evocarea unui unghi de vedere superior moral si pastrarea codei mantuitoare a eroului exterminator/vorbitor in numele mortilor.

Aspectele unde filmul ca ecranizare se impiedica sunt cele care tin de familia lui Ender. Astfel, personajul Peter a suferit o crasa eroare de casting, aparand mai degraba ca un frate bataus cu viitor in rugby decat ca fermecatorul psihopat, lucid, genial si abil cunoscator al politicii vremilor. Sora Valentine a iesit ceva mai putin sifonata din procesul de adaptare, Abigail Breslin punctand bine gingasia si afectiunea sorei mai mari dar nefiind suficient utilizata. Evident filmul s-a dispensat de firul care-i arata pe cei doi frati Wiggin - la fel de inteligenti - implicati in propriile lor jocuri de culise.

Ca sa rezum, Ender’s Game e suficient de ambitios in intentii pentru a se ridica peste eticheta de ‘film de aventuri spatiale pentru copii’ cu actori familiari si efecte vizuale impresionante, reusind sa comenteze, deloc subtil, lucruri serioase ca ideologia violentei excesive si anticipative ca metoda de descurajare a inamicului, ambiguitatea morala a capetelor decizionale, pervertirea inocentei prin minciuna si propunand marelui public ideea rarisima a omului ca colonist, invadator, exterminator.

Ca iubitor al romanului inca din adolescenta (eram in liceu cand l-am citit prima oara) recunosc ca ecranizarea e un compromis intre dorinta de a introduce publicului nefamiliar un univers nou, usor simplificat si dat pe repede-inainte, si aceea de a multumi fanii cartii bifand reperele si lasandu-i pe ei sa incarcce profunzimea experientei din memoria afectiva. In perspectiva ca se va pune problema unui "sequel", singura solutie viabila in opinia mea ar fi Umbra lui Ender, intrucat va da ocazia umplerii golurilor lasate creionand pertinent tovarasii lui Ender (indeosebi Bean si Petra), reveland contextul politic amintit in treacat (rolurile Strategului si Hegemonului de ex) si oferind astfel un companion agreabil primului film. Stim cu totii ca daca acesta ar fi fost un film de Peter Jackson devenea o trilogie.

Trailer

5 comentarii:

  1. Am citit ca filmul e un compromis intre Joc si Umbra. Cum nu-l pot vedea pana in weekend nu ma pronunt.. Cred co vor trece la Vorbitor. Ramane sa vedem. Pentru ca atunci cand vor ajunge la Xenocid....

    RăspundețiȘtergere
  2. Finalul distruge tot filmul.
    Un Ender cu aspect de tzatza care se cearta cu ceilalti ca un isteric cand afla ca a fost realitatea e total diferit fata de ceea ce am asteptat eu de la acest film.

    Inca o data se adevereste ca sabloanele filmului american distrug orice poveste exceptionala.

    Imi pare rau ca am dat 15 lei pe el. Sincer.
    De mult nu am fost asa de dezamagit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din roman:

      "Ender prinse pieptul uniformei lui Mazer si-l trase în jos, astfel încât chipurile lor aproape se atinsera.
      ―Eu n-am vrut sa-i ucid! N-am vrut sa ucid pe nimeni! Nu sunt un criminal! Voi nu ma voiati pe mine, ticalosilor, îl voiati pe Peter, dar m-ati împins s-o fac, m-ati pacalit! Plângea. Îsi pierduse stapânirea de sine."

      Poate ca un copil isteric la 11 ani e mai credibil ca unul de 14-15... insa scena nu a fost un cliseu hollywoodian.

      Problema e ca scena de "joc virtual" pare atat de realista si de convingatoare incat dezvaluirea ulterioara isi pierde potenta. Tuturor ne-a parut reala, de ce nu le-a parut si pustilor... Si cum ar fi aratat daca ERA reala? In singurul loc in care grozavia CGI a daunat suspansului..

      Ștergere
    2. Tu tii cu ei, nu se pune :D

      Ștergere
  3. Superficial. Spectaculos vizual dar prost. Cineva care n-a citit cartea nu poate intelege nimic. Personajul Ender n-are profunzime. Nu poti intelege prin ce le este el superior celorlalti. De ce a ajuns el la comanda. Pentru ca l-a omorat pe Bonzo? Un Bonzo rizibil - un pitic. Si pe care lovitura il face sa dea cu capul intr-un prag. Nu-l ucide, cu sange rece Ender, ca-n carte. Peter straluceste prin absenta. Actorii sunt prosti. Nici macar Ford... Iar scenariul? Un amic imi spunea "Imi pare ca filmul are scopul de a starni nostalgie pentru cei care au citit cartea". Eu spun ca este Hollywood...

    RăspundețiȘtergere