vineri, 9 august 2013

Un film vizionar

Tot ceea ce, de la neorealismul de după cel de-al Doilea Război Mondial şi până la minimalismul zilelor noastre, a fost salutat ca realizări incontestabile ale limbajului cinematografic se află, in nuce, într-un film francez din 1935.

Un film al celui mai mare regizor din Hexagon din prima jumătate a secolului trecut. O operă cu adevărat vizionară care, deşi nu este plasată de specialişti printre marile pelicule ale autorului său, este inclusă totuşi printre sursele de inspiraţie ale neorealismului. Un film neorealist avant la lettre, care se ţine bine pe picioare şi astăzi.

Nu trebuie să uităm, suntem în 1935. Iar filmul de care vă spun foloseşte decoruri (rurale) naturale. Sunet în priză directă, o raritate la acel moment. Actori necunoscuţi şi localnici. Personaje – oameni simpli, săraci, dintr-o comunitate de imigranţi.

Dialoguri şi interpretări naturaliste, lipsite de emfază. Situaţii şi psihologii credibile. Pasiuni şi umor.

Panoramări lungi şi spectaculoase, care nu caută, ci dezvăluie deopotrivă personaje şi peisaje.

Un subiect melodramatic, tratat însă cât mai puţin melodramatic. Fiecare moment al filmului pare a beneficia de atenţie egală cu oricare altul. Este o abordare realistă, pornită de la premisa că aparatul de filmat nu face decât să observe ”întâmplător”, în loc să anticipeze sau să determine acţiuni. 

N-o mai lungesc: filmul este Toni, de Jean Renoir. Iar criticul Jonathan Rosenbaum face pe site-ul său o remarcabilă analiză.



   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu