duminică, 11 august 2013

O voce puternică a filmului american independent

În iunie 2010, publicam un articol în revista timişoreană Orizont, prin bunăvoinţa profesorului Mircea Mihăieş, de la care am învăţat cum se citeşte marea literatură a unor autori ca Joyce sau Faulkner.

Textul era despre un tânăr cineast american cu părinţi iranieni, care realizase până atunci în SUA trei lungmetraje şi un scurtmetraj (în acesta din urmă, Werner Herzog îşi împrumută vocea unei.... pungi de plastic), toate independente şi apreciate în diverse circuite festivaliere.

Fusese, dacă nu singurul, atunci unul dintre puţinele comentarii de pe la noi despre un regizor aproape necunoscut, dar considerat de unele voci avizate din SUA drept o descoperire certă a acelei cinematografii americane văzută ca alternativă la Hollywood.

Nominalizat la Leul de Aur

În 2012, regizorul Ramin Bahrani şi-a lansat un alt patrulea lungmetraj, inclus în competiţia oficială a Festivalului de la Veneţia. Căutând interviuri legate de noul său film, am descoperit că reputatul critic Roger Ebert, care a părăsit recent această lume, legase o strânsă prietenie cu tânărul cineast, pe ale cărui filme le susţinuse cu tărie. De fapt, ultimul interviu al criticului, apărut postum, a fost chiar cu Bahrani, care publică pe rogerebert.com o emoţionantă scrisoare adresată susţinătorului său.

At Any Price reprezintă intrarea într-o nouă etapă pentru Ramin Bahrani, dar şi consolidarea unor principii călăuzitoare (printre care şi refuzul ostentativ de a ceda tentaţiei Hollywodului). În primul rând, el foloseşte pentru prima dată actori cunoscuţi: experimentatul Dennis Quaid şi tânărul star în ascensiune Zac Efron. Până la acest film, nu apelase decât la actori neprofesionişti.


Universul urban al marginalilor, săracilor, imigranţilor din primele filme este înlocuit cu lumea rurală, dar ultratehnologizată, a fermierilor înstăriţi din statul Iowa, călăuziţi de principiile "expand or die" şi "get big or get out.". Filmul surprinde un moment decisiv din viaţa unei familii, departe de modelul promovat de cinematografia mainstream.

Moştenitor al unei impresionante ferme de porumb transmisă din generaţie în generaţie, Henry Whipple (Dennis Quaid) - în afară de propriile terenuri, el se ocupă şi de vânzarea de seminţe modificate genetic - încearcă să-şi ţină fiul aproape şi să-l pregătească pentru a deveni viitorul proprietar. Numai că tânărul Dean (Zac Efron) pare a avea alt plan, acela de a părăsi ferma familiei şi de a deveni pilot profesionist de curse.

Asta după ce un al doilea fiu rătăcitor, mai mare, abandonase de ceva timp siguranţa căminului familial pentru a escalada munţii Americii de Sud. Numai că intenţia tatălui nu decurge aşa cum şi-ar dori, la fel cum nici visul fiului cel mic nu este atât de uşor de îndeplinit, în ciuda susţinerii din partea mamei (Kim Dickens) şi a iubitei (Maika Monroe).

Visul american

Ceea ce nu se schimbă însă la Bahrani este gustul pentru naraţiuni bine scrise, păstrate în convenţia unui realism lipsit de glamour, şi instinctul de a ocoli stridenţele de stil. Iar principala constantă o reprezintă înclinaţia de a pune mereu sub semnul întrebării visul american, fără a face apel la abordarea acidă, satirică, a unor cineaşti ca Todd Solondz sau Paul Thomas Anderson, dar nici la senzaţionalismul din filme independente recente precum Martha Marcy May Marlene (2011, r. Sean Durkin) sau Compliance (2012, r. Craig Zobel).

Bahrani nu emite judecăţi morale tranşante despre personajele sale, dar, pe baza unei construcţii narative clasice, le creează premisele pentru evoluţii interioare puternice, deşi nu obligatoriu definitive. America din At Any Price nu a înlocuit doar seminţele naturale, tradiţionale, cu unele modificate genetic. Relaţiile între oameni cedează la rândul lor locul unor legături tributare ipocriziei, falsităţii, minciunii. Complicităţii de sânge, conformismului şi unui oarecare determinism. Lumea construită de Bahrani ascunde un păcat mortal, un schelet în dulap gata oricând să iasă la suprafaţă.

Daca doriti sa "aflaţi mai multe", dupa pauza am postat portretul pe care i-l făceam acum trei ani lui Bahrani, în varianta care a apărut în Orizont şi care este uşor scurtată faţă de cea originală.



Ramin Bahrani, noua descoperire a filmului american independent

Are 35 de ani, s-a născut într-un orăşel din Carolina de Nord din părinţi iranieni, a regizat trei filme de lungmetraj şi este considerat de unii critici noua stea a cinematografiei americane independente. Ramin Bahrani a crescut între două culturi, două limbi şi două stiluri de viaţă. Deşi diverse, reperele sale culturale sunt solide şi universale, iar acest lucru se observă atât prin inteligenţa şi seninătatea discursului, cât şi prin stilul de a scrie scenarii şi de a realiza filme. „M-am format ca artist – desenând şi pictând. În adolescenţă m-a interesat literatura. Tatăl meu avea în casă autori ca Dostoievski, Camus, Kafka şi poeţi iranieni ca Rumi, Khayyam şi Hafez, pe care am început să-i citesc şi care mi-au plăcut. Asta m-a făcut să-mi doresc să scriu povestiri şi ştiţi clişeul – filmul este combinaţia tuturor acestor lucruri. A început astfel să mă intereseze filmul, am început să fac scurtmetraje şi acum pare prea târziu să mă schimb...”, mărturiseşte Bahrani într-un interviu.

El este deopotrivă un regizor profund american, prin personajele şi locurile din filmele sale, dar şi european, prin stilul pe care şi l-a dezvoltat, puternic influenţat de cineaştii italieni, în special de neorealiştii Vittorio De Sica (Umberto D) şi Roberto Rossellini (Francesco d’Assisi). Bahrani îşi explică ataşamentul faţă de regizorii italieni prezenţi în număr atât de mare în topul preferinţelor sale  prin faptul că filmele lor au de-a face cu realitatea, pe care, la fel ca tânărul cineast însuşi, o transgresează, ajungând la adevărurile esenţiale ale vieţii.


Bazându-se pe principiul că „filmele sunt făcute de oameni, nu de bani”, tânărul cineast conştientizează că numai prin producţii independente, lipsite de constrângeri financiare, îşi poate exprima sincer şi liber viziunea asupra lumii în care trăieşte („Un film independent este unul făcut de cineva care nu s-a cenzurat din motive economice sau pentru succes”).

Spectatorul este foarte important pentru Bahrani, însă nu în sensul comun de consumator de divertisment care sporeşte încasările producătorilor, ci ca partener egal de dialog, invitat să gândească, să „citească” imaginile, să-şi folosescă imaginaţia, dar şi să se emoţioneze. „Consider că voi, ca spectatori, aveţi imaginaţie, inteligenţă, că vreţi să vedeţi ceva, că nu doriţi să vi se spună ce să gândiţi şi cred în continuare că acest lucru este adevărat indiferent de ce mi-ar spune alţii”, afirmă cu tărie Bahrani. O profesiune de credinţă ce ar trebui să fie în mintea fiecărui scenarist şi regizor înainte de a începe un film. Bahrani ştie, asemeni marilor cineaşti şi bazându-se pe principiul „show, don’t tell”, valabil şi în scris, că tăcerile şi gesturile simple ale personajelor emoţionează mai mult decât inflaţia de cuvinte mari, că un cadru bine construit cu chipul unui actor perfect ales poate fi în sine suficient de expresiv pentru a ajunge direct în inima şi în mintea spectatorului.

Asemeni bătrânului din Umberto D care este alungat în stradă şi începe să cerşească sau a tatălui şi fiului din Hoţii de biciclete, personajele din filmele lui Bahrani câştigă imediat empatia privitorului. În ciuda condiţiei lor de marginali, personajele sale au o doză suficientă de seninătate şi un fel special de înţelepciune şi împăcare cu destinul, care le fac iremediabil optimiste şi încrezătoare. Ele ies din orice schemă prestabilită şi trăiesc într-o lume în care împărţirea maniheistă între personaje pozitive şi negative îşi pierde relevanţa.
  
Deşi nu-i place să fie introdus în categoriile cu care operează criticii (s-a vorbit în ceea ce-l priveşte chiar de neo-neorealism), influenţa neorealiştilor italieni este indiscutabilă, în special în Chop Shop. Scenariul acestui film din 2007 a fost scris de însuşi Bahrani, în colaborare cu autoarea iraniano-franţuzoaică Bahareh Azimi, în timp ce operator a fost Michael Simmonds, partenerul de proiecte al regizorului. Simplu spus, Chop Shop este povestea lui Alejandro (Ale), un „latino” de 12 ani, şi a surorii sale de 16, Isamar, care trăiesc şi muncesc, singuri fiind, într-un cartier mizer cu garaje unde se repară maşini. Visul lor este să-şi cumpere o rulotă la care să vândă cafea, mâncare, sucuri. Să-şi câştige libertatea de a lucra pentru ei înşişi.


Alegerea locului de filmare reprezintă, ca pentru mulţi regizori, un lucru esenţial, pentru că determină felul de a fi al personajelor. Imaginea clasică pe care spectatorul obişnuit o are în minte despre New York (unde Bahrani a studiat teoria filmului, la Columbia University) din producţiile americane realizate de-a lungul timpului este ori cea consacrată de Woody Allen (Manhattanul intelectualilor şi al culturii), cu toate variantele sale, ori una de genul celei oferite, mai recent, de aseptica (deja) serie Sex and the City. Bahrani propune însă cu totul altceva.

Înainte de a începe propriu-zis filmările, el a petrecut mai mult de un an printre oamenii din ceea ce local este cunoscut drept Iron Triangle, cartierul Willets Point din Queens, o zonă industrială plină de ateliere pentru reparaţii de maşini sau de locuri de procesare a deşeurilor. Aşa cum însuşi Bahrani mărturiseşte, F. Scott Fitzegerald face referire la zonă în Marele Gatsby, numind-o „the Valley of Ashes” (încă o dovadă a referinţelor livreşti din creaţia iraniano-americanului).

 Pentru a spori autenticitatea, Bahrani apelează numai la actori neprofesionişti (cineastul consideră însă că singura diferenţă dintre un actor profesionist şi unul neprofesionist este că primul a mai jucat o dată), iar personajele poartă numele reale ale interpreţilor (idee inspirată, poate, din Cassavetes, care a practicat-o în filmul său de debut, Umbre). Universul în care Alejandro (al cărui interpret a fost ales din mii de puşti) şi Isamar îşi duc existenţa este apăsător şi lipsit de prea mari speranţe, însă legătura puternică dintre ei şi adevărul relaţiei lor, în care iubirea nu se declamă, ci se simte în cele mai mărunte gesturi, imprimă o notă optimistă (chiar fără a face apel la trucurile uneori melodramatice folosite de neorealişti).
         
Criticii au spus că, prin alegerea ca personaje a unor imigranţi, Bahrani vorbeşte despre marginali, despre cei de la periferia societăţii (americane). El respinge ferm această aserţiune şi susţine că, de fapt, majoritatea oamenilor de pe glob sunt asemeni personajelor sale: săraci şi luptând din greu să-şi câştige existenţa, singura problemă fiind că filmele de „mainstream” nu aleg astfel de personaje. Bahrani susţine atât în interviuri cât şi prin filme că America arată şi în felul în care o portretizează el: lumea a treia situată chiar în inima celei mai dezvoltate societăţi. Tocmai din acest motiv interesul său artistic nu se îndreaptă spre ceva neobişnuit, ci surprinde, în viziunea sa, un aspect comun al Americii contemporane. („Mulţi spun că personajele mele sunt marginali, imigranţi sau cu o condiţie social-economică precară. Totuşi, eu cred că ele reprezintă majoritatea. Cei mai mulţi dintre noi nu trăim asemenea personajelor lui Woody Allen”).

Deşi într-un interviu din 2008 a mărturisit că nu are televizor, că abia răsfoieşte reviste şi că nu vizionează  prea multe filme recente (fiind în schimb un devorator de filme „vechi”), Bahrani este atent la ceea ce se întâmplă în lume. Reacţia sa este însă una eminamente artistică. De altfel, întreaga sa operă de până acum îmbină realismul cu poezia (imaginilor), duritatea vieţii cu optimismul personajelor care o trăiesc.

Ideea din primul său lungmetraj, Man Push Cart (2005), care spune povestea lui Ahmad, un fost star rock în Pakistan ajuns vânzător ambulant de cafea într-o rulotă pe care o trage singur pe străzile Manhattanului, i-a venit după ce administraţia americană a invadat Afganistanul. („Eram la Paris când Bush a început să bombardeze Afganistanul şi m-am întrebat: 'ce afgani cunosc în afara Iranului?' Erau vânzătorii ambulanţi cu rulote (n. r. – „push cart vendors”) din New York. Apoi m-am gândit la Mitul lui Sisif al lui Albert Camus. Imaginea unui om care îşi trage după el rulota pe străzile din New York mi s-a părut a fi o versiune modernă a acelui mit. M-am întors la New York în 2002 şi am început să lucrez la film”).

Cu greu găseşti o imagine mai dezolantă decât cea a unui tânăr imigrant ajuns din vedetă şi artist în ţara sa natală un necunoscut în America „tuturor posibilităţilor” şi care, pe deasupra, a rămas fără soţie (decedată) şi abia îşi vede fiul (aflat în grija socrilor). Ahmad nu este un învins, ci îşi asumă condiţia şi este dispus să o ia de la capăt, chiar şi atunci când i se fură rulota cumpărată după luni întregi de muncă.
  
În Goodbye Solo (2008), al treilea şi cel mai recent lungmetraj, Bahrani părăseşte New Yorkul şi se întoarce în oraşul natal, Winston-Salem din Carolina de Nord, pentru a spune o emoţionantă poveste despre încercarea unui şofer de taxi senegalez de a-l convinge pe unul dintre clienţii săi, bătrânul William (interpretat de actorul Red West, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Elvis Presley), să renunţe la ideea sinuciderii.


William şi Solo sunt ca doi poli: primul este tăcut, introvertit, secretos, măcinat de regrete după o viaţă aparent ratată şi dorindu-şi moartea, în timp ce al doilea este expansiv, volubil, optimist, plin de viaţă. Între cei doi se construieşte însă o relaţie de prietenie, neexprimată prin cuvinte, dar sugerată prin privirile din momentele finale ale filmului, când spectatorul îşi dă seama că tocmai a asistat la acea întâlnire unică între doi oameni.

Cel mai recent film al lui Bahrani este un scurtmetraj din 2009 de aproape 20 de minute care are un personaj aparte: o pungă de plastic ce împrumută vocea regizorului Werner Herzog. Filmul, intitulat, cum altfel, Plastic Bag, este atât o critică indirectă a societăţii de consum, cât şi povestea, spusă cu umor şi inteligenţă, „existenţei” unei pungi care călătoreşte (ajutată de vânt, evident), regretă despărţirea de cea care i-a dat viaţă şi un rost (femeia care a luat-o din magazin), se bucură de libertate, se îndrăgosteşte, pentru ca, în final, găurită şi ajunsă pe fundul oceanului, să nu-şi dorească decât să scape de insuportabila nemurire.

Curajul alegerii subiectelor şi a personajelor, prospeţimea stilului, inapetenţa  pentru compromisuri, formaţia culturală şi intelectuală şi concepţia solidă asupra cinematografiei fac din Ramin Bahrani unul dintre cei mai talentaţi şi promiţători tineri regizori ai lumii, a cărui operă poate schimba scepticismul celor care consideră că cinematografia şi-a spus ultimul cuvânt odată cu dispariţia marilor autori şi cu „explozia” noilor tehnologii şi forme de a face film.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu