luni, 3 iunie 2013

Un strop de frivolitate

Puţine imagini sunt mai deplorabile decât cea a unui presupus iubitor de filme fără simţul umorului. Nu vorbesc aici de cei care, de pildă, nu gustă comicul de dialog şi gesticulaţie al unui Woody Allen sau al unei Julie Delpy. În astfel de cazuri ar putea fi invocată domnia gustului personal (care are, şi ea, propriile limite).

Mă refer la cinefilii care se iau prea în serios şi privesc filme cu o morgă de înţelepţi transfiguraţi (orice o fi însemnând asta). Unul din clipurile de anul trecut de la TIFF vorbea despre un tânăr care a murit de la prea multe filme văzute şi care era deplâns de apropiaţi. Mă tăvălesc de râs de fiecare dată când îl văd. Nu pentru că m-aş putea regăsi în personaj... (deşi?). Ci pentru că mă alint să cred că îmi place plac umorul de înaltă clasă (şi, dacă tot nu m-aţi întrebat, aici nu intră, în opinia mea, insuportabilul The Big Lebowski) şi, mai ales, ironia, cu sau fără auto în faţă.

Un test similar pentru cinefili este simpaticul volum Anticiclopedia filmului. Dicţionar comic şi studii de haz. Titlul ar trebui să spună tot despre această carte apărută, hăt, prin 2009 în celebra colecţie Râsul lumii de la Humanitas, coordonată de Radu Paraschivescu.


Mă ambiţionez totuşi să spun şi de ce Marele Ecran recomandă volumul scris de universitarul Emmanuel Prelle şi jurnalistul Emmanuel Vincenot şi tradus din franceză de Maria Petrescu.

Bine, mi-ar fi plăcut doar să transcriu cât mai multe poante faine din carte, dar mă cam tem de chestia cu drepturile de autor (însă nu atât de mult încât să nu dau, totuşi, câteva exemple ce ar trebui să vă distreze – asta dacă nu au făcut-o deja când aţi citit cartea imediat după apariţie, adică înaintea mea cu mult timp).
Cele nici 100 de pagini se citesc între două staţii mai mari de tren – încă un motiv de a pune mâna pe carte (încă se mai găseşte prin librării).

Şi, pentru că suntem pe un site unde ne dăm cu părerea despre cinema, aş începe cu definiţia pe care cei doi francezi o dau criticului de film sau, extrapolez eu, cinefilului (nu e nevoie să vă regăsiţi în ea, dar, vă rog, să nu fiţi ipocriţi!): Criticul de film: Iubitor de libertate, criticul de film preferă să vorbească despre un film fără să-l fi văzut, ca să nu se lase influenţat. Atunci când totuşi hotărăşte să ia drumul sălilor întunecoase, începe aventura: i se întâmplă adeseori să adoarmă la câte un film de artă, ca să se trezească mai târziu pe plaja de la Cannes, cu o starletă lângă el.

Poate aţi auzit de unul, Orson Welles. Un tip corpolent, cu o voce puternică şi privire şmecheră, care s-a ocupat cu actoria şi, de vreo câteva ori, cu regia. Dacă nu îl ştiaţi, atunci puteţi afla mai multe din această Anticiclopedie: Matahală grăsulie şi specialist în filme neterminate. În 1985, Welles turnează Revoluţia franceză (din motive economice, filmările au loc pe Coasta de Fildeş). Ghinion: firma producătoare dă faliment. Aflând cele întâmplate, cei 70 000 de figuranţi îl mănâncă pe nefericitul regizor, care îşi căutase zadarnic scăparea în dosul unei critici elogioase apărute în Cahiers du cinema.

Orson Welles
Cei doi francezi se joacă aşa tot volumul. Reinterpretează mari filme; imaginează cum se desfăşoară o zi din viaţa filmului american sau din viaţa filmului indian; ne spun cum stă treaba cu finanţarea şi profiturile în cinema, cu revistele de profil, cu tehnicienii, cu regizorii şi actorii, cu filmele de dezbatere şi cu multe alte trăsnăi la care nici nu v-aţi gândit (cum ar fi povestea bărbatului care a vrut să fie maimuţă la Hollywood).

Cea mai savuroasă şi consistentă parte este glosarul, răspândit în mai multe locuri din carte. Poate nu ştiaţi, de exemplu, cum să recunoaşteţi un film suedez. Ne luminează autorii: Un film suedez se recunoaşte după următoarele trei caracteristici: Este alb-negru, doar că fără alb; Un jucător de şah observă Moartea pe fereastră; O mască de clovn trist simbolizează boala Morţii. Notă: Filmele suedeze în care nu apare Moartea sunt cenzurate de Institutul Suedez de Film.

Ne trezim deseori vorbind despre aşa numitele filme-cult. Câţi dintre noi nu am folosit măcar o dată termenul? Însă ştim oare ce e ăla? Filmul cult este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: nimeni nu l-a văzut, însă toată lumea vorbeşte despre el - aflăm, definitiv, din Anticiclopedie.

Trebuie să mărturisesc: Am folosit strategia pe care o întâlneşti la comediile hollywoodiene scremute – multe din cele mai tari poante sunt oferite în trailer, aşa că, la vizionare, rămâi cu buza uşor umflată.

Exagerez – cartea are o sumedenie de glume demne de a intra în folclorul cinefililor. Dar are şi destule poante mai puţin inspirate sau ancorate puternic într-o actualitate franceză nu atât de cunoscută străinilor.

O să închei cu un Ştiaţi că ce m-a pus serios pe gânduri: Ştiaţi că, dacă n-ar exista cinematograful: ...lumea ar arăta cu totul altfel? ... hotelurile de la Cannes ar fi ieftine? (nota mea - Adina şi Lucian ar putea confirma) ...John Wayne ar fi un simplu văcar, iar Chiara Mastroianni nici măcar nu s-ar fi născut? ...n-ar exista criminali în serie pe străzile New York-ului? ... îndrăgostiţii habar n-ar avea că trebuie să se sărute? 
 
Ionuţ Mareş

4 comentarii:

  1. Pare foarte faina! Mersi de recomandare :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu placere. Merita. I-am dat si eu ocol mai mult timp prin librarii, dar am tot ezitat sa o iau, pana cand am primit-o recent cadou si, apoi, m-a cucerit :)

      Ștergere
  2. Suna super haios. Numai si pentru prezentare si trebuie citita. Multam pentru recomandare!

    RăspundețiȘtergere