joi, 20 iunie 2013

Promised Land. Un Gus Van Sant altfel

Promised Land (Tărâmul făgăduinţei, 2012), care a rulat şi prin Bucureşti pentru scurt timp după proiecţia din februarie de la Berlin, ar putea părea un accident mai puţin inspirat în bogata şi spectaculoasa filmografie a lui Gus Van Sant.

Impresia că americanul a obosit sau că şi-a pierdut suflul pluteşte în aer. Aparent, nici măcar scuza că a preluat proiectul din mers, deşi iniţial filmul trebuia să fie regizat de Matt Damon (care e scenarist, producător şi interpret principal), nu l-ar ajuta.

Însă toate astea mi se par doar piste false.

Nu am stat să caut dovezi, dar sunt aproape convins că Promised Land este exact aşa cum l-a dorit (şi) Gus Van Sant. Nu ca pe un exerciţiu radical de stil prin care să se pună (încă o dată) în valoare (nici nu mai are nevoie), ci ca un film cu o regie solidă (dar invizibilă), menită a servi în primul rând subiectul.

În acest caz, avem de-a face cu Steve Butler (Matt Damon) şi Sue Thomason (Frances McDormand), colegi la o corporaţie care îi trimite într-un mică localitate săracă din America rurală pentru a-i convinge pe localnici să-şi pună terenurile la dispoziţie pentru extracţiile de gaze de şist (premisa este extrem de actuală, fiind o temă hot şi în România).

Bineînţeles, lucrurile nu vor fi foarte simple: oamenii au idei împărţite, iar strategia de persuasiune a celor doi corporatişti îmbrăcaţi în haine obişnuite se izbeşte de propriile erori, de apariţia unui presupus ecologist şi de intersectarea cu alte personaje.


Gus Van Sant nu este la primul film care abordează o temă social-politică (anteriorul a fost Milk, în 2008), însă americanul este suficiet de versat pentru a ocoli tezismul şi demonstraţia facilă.

Promised Land este un film aşezat, simplu doar în aparenţă, cu orice tentaţie spre exces (în primul rând emoţional, dar şi auteurist) bine ţinută în frâu. Deşi porneşte de la o temă de interes civic, filmul se transformă treptat într-un fel de soft-thriller de idei, un antrenant film de suspans la foc mărunt (există chiar şi un important twist înspre final), o poveste a unei salvări personale, cu interpretări actoriceşti fără strălucire, dar şi fără greşeli sau accente nepotrivite.

Discursul anticoporatist şi proecologist este temperat şi menţinut tot timpul în cheie realistă, iar puterea implacabilă a marilor companii este mai degrabă sugerată, decât aruncată în faţă. Taberele nu sunt prezentate doar în alb sau în negru. Personajele au oarece profunzime, dialogurile sunt fireşti, iar America din fundal este una familiară.

Promised Land reprezintă problematizarea unei vechi dileme morale (care doar a căpătat forme noi) - a fi sau a nu fi victimă a banului? - şi, chiar dacă nu se ridică la rangul de film memorabil, merită privit cu atenţie.

Ionuţ Mareş


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu