duminică, 28 aprilie 2013

Anchetă asupra unui film mai presus de orice prejudecată

Este greu de imaginat astăzi că, în oricare din societăţile democratice, un film ar face cozi la cinematografe şi ar putea stârni furia poliţiei, care l-ar considera o insultă şi ar cere interzicerea sa.

Însă a existat un astfel de moment în istoria recentă a Italiei: în 1970, cineastul Elio Petri lansa Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială, laureat cu Marele Premiu al Juriului la Cannes şi, în anul următor, cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film de limbă străină.  Denunţare sub formă de pamflet a forţei discreţionare a poliţiei sau, extrapolând, parabolă despre degenerarea puterii, Anchetă..., cel mai cunoscut şi apreciat film al regizorului italian, a fost proiectat totuşi fără obstacole, iar încercarea de blocare din partea poliţiei ofensate a eşuat în justiţie.

Elio Petri (1929-1982), un cineast cu convingeri comuniste în tinereţe, estompate însă semnificativ odată cu înnăbuşirea Revoluţiei de la Budapesta de către sovietici în 1956, a fost preocupat de-a lungul relativ scurtei sale cariere (cancerul l-a răpus la vârsta de doar 53 de ani şi după 11 lungmetraje) de problemele sociale, politice şi civile ale perioadei: lipsa valorilor morale în societatea modernă consumeristă; alienarea indivizilor într-o lume materialistă; corupţia, făţărnicia şi imoralitatea puterii; natura şi funcţionarea statului, cu instituţiile sale de aplicare a legii.

Elio Petri
Cinemaul italian, ieşit de sub influenţa fără precedent a neorealismului, intra în anii ’60-’70 sub stăpânirea filmelor de gen şi a celor cu un puternic substrat politic, datorită polarizării şi tulburărilor prin care trecea societatea. Din categoria regizorilor care s-au ocupat de filme „de angajament civil şi politic”, Petri „se distinge aproape imediat datorită unui cinema care transformă în spectacol conflictele sociale şi temele civile” (Paolo Russo) abordate în aşa-numita „trilogie a nevrozei” (Gino Moliterno), unde grotescul este la el acasă - Anchetă asupra unui cetăţean mai presupus de orice bănuială (1970), Clasa muncitoare merge în Paradis (1971, Palme d’Or la Cannes) şi Proprietatea nu e furt (1974). 

Contextul în care a apărut Anchetă... a jucat în favoarea filmului. Erau ani când nu doar în Italia, dar în multe locuri din lume aveau loc proteste şi demonstraţii „în care ciocnirile între mulţimi şi forţele de ordine au provocat controverse privind comportamentul poliţiei” (Larry Portis).

Iată ce spune însuşi Elio Petri despre filmul său: "Am vrut să fac un film despre poliţie. Pe parcursul celor 25 de ani care au urmat căderii fascimului, poliţia Republicii Italiene s-a făcut vinovată de comiterea a zeci şi zeci de execuţii sumare pe străzi şi autostrăzi – crime asupra oamenilor din clasa muncitoare vinovaţi doar pentru că luptau împotriva mizeriei şi injustiţiei – şi niciun poliţist nu a plătit vreodată pentru aceste crime (...) Totuşi, am fost mai interesat în expunerea mecanismelor care garantează impunitatea servitorilor puterii".


Şeful secţiei omucideri din cadrul poliţiei (jucat de Gian Maria Volonte, la unul din cele mai reuşite roluri)  tocmai e transferat la conducerea departamentului politic. Înainte de a sărbători alături de colegi avansarea, îşi ucide amanta şi lasă dinadins urme în apartamentul femeii. Pe parcursul anchetei, în care şi el însuşi se implică, înmulţeşte dovezile care îl încriminează şi, spre final, chiar se autodenunţă. Numai că autodenunţul nu poate fi acceptat de superiorii săi, pentru că ar pune în pericol existenţa însăşi a sistemului poliţienesc.

Finalul puternic al filmului, când "cortina" cade peste secvenţa în care şefii poliţiei parcurg parcă un ritual al mafiei, consfinţeşte ideea pe care o urmăreşte constant de-a lungul celor aproape două ore ale sale: graniţa dintre omul legii şi criminal îşi pierde relevanţa, iar puterea poliţienească, nu doar că nu are scrupule în a comite abuzuri, dar simte plăcere în această stare de impunitate.


Beneficiind de muzica dinamică, impunătoare şi pe alocuri ameninţătoare a lui Ennio Morricone şi de interpretarea solidă a lui Gian Maria Volonte, Anchetă... este un film radical nu doar prin subiect, cât şi prin stil, care nu face nicio concesie comercialului. Elio Petri, care a scris scenariul alături de Ugo Pirro, apelează la tăieturi de montaj scurte, la mişcări neîntrerupte ale aparatului de filmat şi la tehnici expresioniste, în special prin insistenţa pe prim-planuri cu protagonistul, chipul lui Gian Maria Volonta exprimând alternativ satisfacţie, cinism, grandomanie sau ridicol.

Petri a fost criticat constant pentru "expresionismul stilistic pronunţat" care se transformă deseori în "simplă caricatură" (Gino Moliterno). Regizorul a răspuns spunând că acuzaţia dă dovadă de elitism intelectual, adăugând: „Cinemaul snob, intelectual cere adevăruri spuse doar pe jumătate. Însă, din nefericire, realitatea este caricatură şi consider că cinemaul ar trebui să evidenţieze asta, chiar dacă presupune să recurgă la forme foarte populare; nu trebuie să se teamă de alunecarea în kitsch”.


În ciuda grotescului şi caricaturizării asumate care învăluie multe secvenţe, Petri oferă o lucidă radiografie a mecanismului de funcţionare a puterii responsabile cu aplicarea legii în statul modern. Arhiva cu dosarele politice este de inspiraţie kafkiană, interogatoriile din „beciurile” poliţiei amintesc de abuzurile serviciilor de securitate ale regimurilor totalitare, desfăşurarea anchetei urmează traseul consacrat de filmele poliţiste, iar jocurile erotice dintre comisar şi amantă iau forma unei relaţii victimă-agresor, în care rolurile se inversează regulat.

La Elio Petri, obsesia puterii devine o boală incurabilă, care invadează toate zonele vieţii celor care o deţin, de la spaţiul public sau de lucru, la profunda intimitate.

Ionuţ Mareş

Surse bibliografie şi webografice aleatorii:
Paolo Russo, "Istoria cinematografului italian", IBU Publishing, 2011
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Cinema.... un secol şi ceva", Curtea Veche, 2002
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Lumea filmului. Dicţionar de cineaşti", Curtea Veche, 2005
www.britannica.com (mai multe aici)
Gino Moliterno, "Investigation of a Citizen Above Suspicion", sensesofcinema.com
Larry Portis, "The director who must (not?) be forgotten: Elio Petri and the legacy of Italian political cinema", filmint.nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu