miercuri, 6 februarie 2013

House of Cards (2013)

Post-television TV

Nu am nici o indoiala ca traim epoca de aur a serialelor TV: varietatea ofertei, cresterea vizibila a calitatii seriilor TV americane (cele britanice erau oricum o clasa peste) si simplificarea accesului (legal dar mai ales ilegal) la vizionarea lor au condus la un consum frenetic de asemenea pastile de distractie. Eliberat de restrictiile impuse de un orar fix si imputernicit de tehnologia moderna, consumatorul actual a ajuns intr-o pozitie privilegiata de a alege singur ce sa vada si cand sa vada. Astfel ca, daca acum 10-15 ani un roman obisnuit avea 3-4 seriale pe an pe care le urmarea cu predilectie seara la tv (X-Files, Friends, Familia Bundy, Seinfeld sau MASH) in ziua de azi oricine poate aluneca intr-o frenezie obsesiva devorand 10-15-20 de seriale in ritm de un sezon pe weekend. Bineinteles, cu conditia sa fi trecut ceva timp de la premiera lor, astfel incat sa fi avut ce aduna.

Recent insa, chiar si aceasta conditie a fost suspendata de intrarea pe piata productiei de seriale hi-quality a furnizorului american de continut media online Netflix. Intr-un singur weekend Netflix a pus la dispozitia abonatilor sai (peste 50 de milioane) un intreg sezon de 13 episoade dintr-o productie noua, proprie, pe care personal o asteptam de juma’ de an. House of Cards marcheaza si intrarea in productia TV a lui David Fincher (regizor + prod. ex.), care ingroasa astfel randul numelor mari de cineasti intrati pe usa televiziunii: Martin Scorsese (Boardwalk Empire), Frank Darabont (The Walking Dead), Jonathan Nolan (Person of Interest), Michael Mann (Luck), Neil Jordan (The Borgias), Steven Spielberg (Falling Skies). Unii dintre acestia au oferit doar impulsul creativ initial, pentru ca apoi sa paraseasca platoul in cautare de alte proiecte. Cativa insa au ramas atasati in calitate de producatori executivi, lucru care nu a putut decat sa fie in folosul serialului.

Revenind insa la House of Cards, e demn de stiut ca e vorba de o drama politico-mediatica, in genul lui The Newsroom conceput de Aaron Sorkin anul trecut, care chiar daca nu se ridica la acelasi nivel scriitoricesc (HoC e creat de Beau Willimon), se impune mai bine pe partea de stil (dark, realistic) si evolutie a personajelor. Pilonul principal e Kevin Spacy, excelent instalat in pielea unui congresman american ambitios si fara scrupule. Ca sa va faceti o idee, Spacy omoara cu mainile goale un caine in primul minut al pilotului. Nu e insa un sadic ci un tip foarte pragmatic: cainele era lovit de o masina, iar barbatului nu-i era jena sa-si murdareasca mainile. Vei avea ocazia sa observi genul asta de judecati lucide, rapide in fiecare episod din cele 13 deja existente.


Serialul isi propune sa ofere o imagine asupra felului in care se (poate) face politica la nivel inalt, cu manipulari, tradari, santaje si fortari de maini. Frank Underwood (Spacy) devine imediat simpatic in postura de congresman tradat de presedintele proaspat ales si care, pentru ca i s-a refuzat promovarea ca secretar de stat, e hotarat sa mineze administratia din interior pentru a-si atinge un plan si mai ambitios. Sotia lui, Claire (Robin Wright) e chiar si mai interesanta, dovedindu-se o pereche pe masura ambitiilor sotului ei. Cred ca e prima oara cand Robin Wright isi arata cu adevarat potentialul actoricesc, conturand o femeie puternica si cu la fel de putine scrupule ca sotul ei, insa care ascunde si o anume fragilitate sub amestecul de melancolie, clasa si politete agresiva in care se imbraca. Al treilea pilon de baza e Zoe Barnes (Kate Mara, sora ‘tatuatei cu dragon’ Rooney Mara) o tanara jurnalista/blogger ce initial lucreaza pentru Washington Herald dar care promoveaza instant in new media ca urmare a unui parteneriat lucrativ cu Frank, care o “hraneste” si totodata manipuleaza pentru propriile sale interese.

House of Cards e adictiv. Are un stil narativ inteligent si inchegat, in ciuda formatului episodic, si nu intrebuinteaza tiparul clasic al unei micropovesti sfarsita in fiecare seara pe pe muchie de cutit. Insa siretlicurile politice ale lui Frank anunta un anumit tel, lucru garantat sa-ti castige curiozitatea de a afla in ce fel va fi atins. Seria isi datoreaza paternitatea unei productii BBC din anii ‘90 updatata potrivit realitatilor americane. Un element tot astfel preluat este ocazionala adresare a spectatorului de catre Frank (Spacy) intr-o tentativa de a-l face partas la adevaratele sale intentii si de a-i explica cum merg lucrurile de fapt in politica. E un soi de complicitate care iti da si tie ca spectator o senzatie de implicare in jocul politic de pe ecran, chiar si prin simpla cunoastere a adevaratei fete a personajului principal. Un gimmick interesant care la inceput m-a surprins dar pe care am ajuns treptat sa-l astept cu nerabdare.

Sunt curios ce efecte va avea in viitor genul asta de initiativa. Din punct de vedere afacerist s-ar putea spune ca oferirea unui buchet de 13 episoade dintr-o data nu e o solutie prea desteapta, intrucat anuleaza efectul de buzz provocat de o comunitate atrasa saptamanal in fata ecranului. Dar daca milioanele de subscriberi Netflix vor dovedi in timp ca gestul a fost inspirat cine stie, poate ne vom trezi cu alti mari jucatori din piata (Google, Amazon, Apple) ca vor pompa 100 de milione de $ in propriul show pe care sa-l livreze direct online. Ramane de vazut.

Ps. Netflix nu considera Romania o piata interesanta asa ca trebuie sa ne descurcam prin metode alternative.

Trailer

4 comentarii:

  1. La Newsroom se vede mana lui Sorkin de la 1 km distanta. Nu e totusi la fel de bun ca The West Wing.
    House of Cards pare interesant. Acum vad ca toate serialele politice au sotie ambitioasa, ziarist/blogger care face compromisuri ca sa avanseze. I-am vazut si prin Boss sau Political Animals.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din The West Wing am vazut doar un sezon. N-am mai avut timp sa-l urmaresc. The Newsroom imi place ceva mai mult.. e mai incisiv, mai critic.
      Boss nu urmaresc iar din Political Animals am vazut doar pilotul (bunicel, Sigourney Weaver are clasa) insa am renuntat cand am auzit ca s-a anulat.

      Ștergere
    2. Eu nu stiu exact care-i situatia presei americane, dar avand in vedere cum merg lucrurile pe la noi, mi se pare ca Newsroom prea ne arunca in fata independenta si integritatea celor din redactia respectiva. Percep serialul asta ca pe o manevra de pr, un exercitiu de idealizare a presei. Poate sunt cam paranoic, dar din cauza asta nu-s asa de incantat de serial.

      Ștergere