marți, 15 ianuarie 2013

Gangster Squad (2013) - Retrogangsterism

Un film cu gangsteri e un film cu gangsteri. A cere mai mult de la ceva ce se presupune că ştiai de la început că (nu) este relevă cel puţin naivitate. Ca o mâncare familiară bine făcută – nici rafinată, dar nici junk -, filmul cu gangsteri trebuie să aibă acele componente fără de care fanii genului, dar şi cinefilii dedaţi uneori plăcerilor lumeşti, vinovate sau nu, s-ar simţi trădaţi.

Iar Gangster Squad are (aproape) tot ce-i trebuie din această perspectivă: băieţii buni împotriva băieţilor răi, aceştia din urmă avându-l ca lider pe cel mai versat şi mai câş dintre ei (interpretat de Sean Penn, care pare a ţinti în ultimii ani cele mai trăsnite personaje); lupte neîntrerupte şi cu cât mai mult pac-pac între cele două tabere, simboluri ale binelui şi, respectiv, răului; iubita băiatului rău care ajunge în patul celui mai carismatic dintre băieţii buni (jucat, oricât ar părea de surprinzător, de Ryan Gosling; însă nu toţi regizorii sunt aşa de originali ca Nicolas Winding Refn, care l-a făcut pe relativ pirpiriul Ryan să arate terifiant şi cool în acelaşi timp, în lăudatul Drive); familiile băieţilor buni ca ţinte pentru adversari; victime inevitabile în rândurile ambilor beligeranţi; trădări; confruntarea finală între şeful taberei "albe" şi şeful taberei "negre", finalizată cu victoria ştiţi voi a cui.


Pe acest schelet exersat şi consolidat în timp, fiecare echipă de scenarişti şi regizori brodează propria variantă de film cu gangsteri. Însă de cele mai multe ori nu e suficient să ştii care sunt ingredientele necesare pentru a reuşi o mâncare lăudabilă, după consumarea căreia clientul să spună un "săru’ mâna pentru masă" din toată inima. Pentru a ieşi din banal şi a realiza un film care să intre în rândul clasicelor genului ai nevoie de imaginaţie şi talent, oricum în cantităţi mai mari decât par a fi înzestraţi regizorul Ruben Fleischer şi scenaristul Will Beall. S-ar cere curajul de a inova al unui Jamie Oliver al cinematografiei, care să ştie, de pildă, ce să adauge sau să scoată astfel încât produsul final, pe care îl credeai familiar, să te surprindă totuşi plăcut.

Realizatorii lui Gangster Squad (un film cu acţiunea în Los Angelesul anilor ’50, bazat pe fapte reale, aşa cum ne informează genericul de început) nu par însă decât a testa în ce fel noile tehnologii, care îţi pot arăta în detaliu fiecare picătură de sânge şi traseul în slow motion al unui glonţ bine ţintit, merg aplicate unui presupus film de gen clasic - un fel de retrogangsterism fără substanţă.


Dacă, la nivelul tehnicii, realizatorii se vor complet inovatori sau cel puţin parte din avangardă, conservatorismul abordării şi corectitudinea politică nu-şi găsesc justificări, trăgând în jos întregul proiect, oricât de atrăgător s-ar vrea acesta. Este inexplicabil cum un film în care sângele acoperă toţi pereţii este atât de pudic încât nu numai că evită să conţină măcar o (clasică) scenă de sex, dar tipa cea mai mişto are în pat, în dimineaţa de după noaptea petrecută cu băiatul bun şi frumos, cearşaful tras în continuare până aproape de gât (deşi, pentru unii, spatele gol al frumoasei Emma Stone ar putea fi o sursă suficientă de reverii deocheate).

În plus, până şi bad guy-ul lui James Cagney din White Heat (un film, hăt, din 1949), un adevărat clasic al genului, ştia unde să miroasă trădarea şi să se răzbune cum trebuie, în timp ce villain-ul interpretat de Sean Penn nu pare în stare decât să doboare la pământ un poliţist în uniformă înconjurat deja de malacii săi (e drept, Sean Penn scoate maximul dintr-un personaj insuficient construit).


Apoi, de ce membrii echipei de poliţai puşi pe fapte măreţe (aşa cum este vânarea mafiotului suprem) trebuie să reprezinte, în miniatuară, aproape toată gama de tipologii masculine americane: eternul latino-american bine intenţionat şi integrabil (interpretat de eternul Michael Peña), băiatul de culoare ambiţios şi cumsecade, playboy-ul sentimental (Ryan Gosling), familistul mânat de simţul onoarei şi priceput în a folosi pumnii la nevoie (Josh Brolin, liderul trupei), cowboy-ul pistolar (un fel de Clint Eastwood mai puţin carismatic), geniul tehnicii, indispensabil în orice misiune, şi comisarul-şef (Nick Nolte) care, împotriva curentului, salvează (pentru a câta oară?) prestigiul Americii?

Lunga întrebare de mai sus e, evident, retorică, însă cu un plus de inventivitate, dar fără astfel de degete băgate în ochi, Gangster Squad ar fi putut rămâne în mintea spectatorului şi dincolo de seara în care este văzut.

Ionuţ Mareş

4 comentarii:

  1. Eu unul am vazut acest film mai mult ca pe o incercare subtila de a parodia filmele clasice hollywoodiene cu gangsteri si nu de a le reinventa. Sau credeti ca un regizor american ca Ruben Fleischer nu ar fi capabil de asemenea subtiltiati?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am văzut celelalte două lungmetraje de gen realizate de Ruben Fleischer, aşa că nu pot să mă pronunţ asupra capacităţilor sale în general (poate îmi spuneţi dvs dacă acelea sunt sau nu parodii la filmele cu zombie, de pildă). Nu pot decât să mă opresc asupra lui Gangster Squad şi spun că, da, vâzându-l, mă îndoiesc de capacitatea regizorului de a fi atât de subtil, mai ales că n-a trecut încă de faza unor scăpări regizorale de începător, asupra cărora n-am mai insistat în cronică. Acum, bineînţeles, e greu să reinventezi un gen (deşi Refn a arătat cu Drive că se poate) şi tendinţa generală e spre parodiere, cel puţin la nivel declarativ. Însă, sincer, n-am identificat niciun semnal care să-mi spună că ar fi un demers de felul celui de care spuneţi. Există, bineînţeles, trimiteri spre acest gen clasic (pe unele din ele le-am menţionat în cronică), dar mi se pare că atât regizorul cât şi scenaristul se iau foarte în serios...

      Ștergere
  2. Tocmai fiindca am vazut Zombieland pot afirma ca nu e nici o incercare de parodiere in Gangster Squad. Totul e prea serios tratat si probabil ca din acest motiv rateaza.. Filmul nu e nici o reconstructie ca la carte a filmelor noir sau cu gangsteri din anii 30-50 (lipseste "misterul", desi contine ingredientele binecunoscute: eroi duri, villaini detestabili, moralitate ambigua, replici glont si proverbiala femeia fatala), nici o productie originala 100% care sa se dezbrace de vechile haine si nici o subtila parodiere intrucat ii lipseste sarea si piperul, respectiv umorul.
    E un film nu foarte rau dar care putea fi mult mai bun daca nu bajbaia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ultima ta propozitie rezuma perfect orice comentariu despre film. Mersi si ca ai adaugat ceea ce au am scap sa mentionez, faptul ca filmului ii lipseste umorul (oricat s-ar fi straduit ei sa creeze un efect de acest fel din vocea lui Ryan Gosling si tipul sau de personaj), pentru ca glumele cu Navidad si altele asemanatoare nu mi se par demne de retinut. Daca baietii buni sunt cum sunt, mi-as fi dorit ca macar personajul lui Sean Penn sa fie mai bine construit: mai cinic, mai cu fler - un pic de razbunare fata de fata frumoasa si tradatoare n-ar fi stricat, de pildă.

      Ștergere