marți, 8 mai 2012

Raport Timishort

INSIDE STORY

Pe unii probabil că i-am obosit deja cu Timishortul. Şi pe mine m-a obosit. Nu sunt la primul maraton de văzut filme. Dar tura asta, după 3 zile de festival, am fost praf. Imaginea mea despre ce înseamnă să fii în juriu era cam aşa: vin, mă uit la filme, bifez ce mi-a plăcut şi gata!

WRONG!

Acum, nu vă aşteptaţi să încep o lamentaţie. Să fii în juriu îţi oferă multe momente frumoase (dincolo de onoarea care ţi se face). Ajungi să schimbi idei şi să bei bere cu oameni interesanţi (m-am bucurat să revăd prieteni vechi, dar şi să cunosc oameni noi). Iei masa la Lloyd, în centrul oraşului. Apoi, secţiunea Videorama a fost proiectată exclusiv pentru noi, în afara programului, la cinema Timiş (pentru că toţi trei ne doream să vedem filmele la cinema şi nu într-un club). Nu ştiu dacă asta a fost neapărat bine, pentru că am fost singurei şi n-am simţit "emoţia aia împărtăşită care face să vibreze aerul din sala de cinema". Poate că prezenţa publicului ne-ar fi ajutat să judecăm mai bine unele filme.

Ah! Să vă prezint ceilalţi doi (con)juraţi: Irina Trocan are aproape 22 de ani şi o inteligenţă intimidantă (pentru vîrsta ei). E studentă la Scenaristică (UNATC), scrie pentru Film Menu şi e selecţioneră la NexT. Are o minte brici şi se exprimă foarte articulat, deşi uneori nu am putut urmări volutele ei de argumentaţie (sau, mai probabil, sunt eu ardelean). Vladan Petkovic, din Belgrad, scrie pentru publicaţii prestigioase şi e un fel de globetrotter prin festivaluri. M-a impresionat cînd a povestit despre interviul pe care i l-a luat lui Nicholas Refn.

Pe cît de diversă a fost selecţia lui Andrei Rus, pe atît au fost şi părerile noastre.  Ne-a luat 6 ore de discuţii şi negocieri (întinse pe două zile) ca să ajungem la un consens. Am mai fi negociat şi acum dacă organizatorii n-ar fi scos din joben două menţiuni speciale, în plus faţă de ce era prevăzut.

La Competiţia Naţională, din 8 filme, fiecare jurat avea două favorite. Diferite de ale celorlaţi. După vreo două ore, două caffe latte, două Paulaner şi un espresso+Cola, am rămas cu doar trei filme bătîndu-se pentru premiul cel mare. Aici ne-am blocat. Şi ne-am dat seama că nu vom ajunge niciunde. Aşa că am ales să premiem un cu totul alt film, care nici nu intrase iniţial în "finală" : Mătăsari aka "filmul cu zombie" (cum era poreclit de lumea din festival).

A fost un fel de decizie-manifest a juriului, prin care am dorit să subliniem importanţa de a avea şi cinematograf românesc de gen, care în acelaşi timp să fie solid şi din punct de vedere al realizării. Filmul lui Ilija Piperkoski e bine legat ca imagine, muzică şi interpretare, dar finalul e cumva grăbit/stîngaci şi, într-un fel, scade din valoarea a ceea ce se construise pînă acolo. În ciuda problemelor sale, a fost cea mai curajoasă şi originală abordare. Din acest motiv, pot să dorm împăcat noaptea (chiar dacă mă aştept să visez cu zombie). În legătura cu menţiunea specială n-am strîngeri de inimă. Aşteptînd zorile (de Mihai Sofronea) e cel mai complet, împlinit film din ce am văzut anul ăsta în Competiţia Naţională. E o părere subiectivă. Dar aşa cum zicea Vladan, "de asta au adus oameni în juriu şi nu computere".

M-am bucurat că Stremţ '89 (Anda Puşcaş şi Dragoş Dulea) a luat Premiul Publicului. Era păcat să plece fără vreo distincţie. E cel mai amuzant film despre revoluţie, fără să fie ofensator. Un fel de A fost sau n-a fost...revoluţie în Stremţ. Şi cred că a surprins în mic (Stremţ e un sat izolat) bulversare/manipularea/beţia/euforia care cuprinseseră toată ţara în acele zile. Chiar dacă aici cu accente comice clare. Succesul filmului vine din montajul alert (care îl face să pară de 3 minute, deşi are 14) şi de naturaleţea personajelor. Am avut de cîteva ori senzaţia că replicile lor sunt atît de bune încît sigur sunt scrise. Stremţ e un documentar care pare mockumentary. Am hăhăit întruna.

Despre  Videorama n-aş vrea să povestesc prea mult pentru că simt cum mă iau iar durerile de cap.  Nu ştiu dacă Mihai Grecu (autor de film experimental care trăieşte în Franţa de peste 10 ani, a avut două filme în competiţie) are dreptate cînd spune că filmele pe care le-am dat noi cîştigătoare sunt "shitty", dar e drept că puteau fi la fel de bine şi altele premiate. Mihai a cîştigat (cu Glucose) Premiul Publicului, dar în semn de protest nu a venit să şi-l ridice. Personal, mi-au plăcut şi Combustion (Renaud Hallee) sau Hermeneutics (Alexei Dimitriev), Breakfast on the Grass (Mihkel Reha), The Pushcarts leave Eternity  Street (Ken Jacobs), chiar şi o bună parte din Vom deveni petrol (filmul lui Grecu).

Am acordat o menţiune lui WARdisease/RĂZboala (de Marie Magescas) pentru că produce o reacţie fizică puternică, în concordanţă strînsă cu subiectul. Adică îşi face treaba eficient, şi pe lîngă componenta activistă evidentă, are şi un mesaj subliminal amplificat prin sincronizarea cu muzică. Ca de exemplu marşul coregrafiat pe ritm al unor veterani de război în cîrje. Mi-a amintit de secvenţele atroce pe care Alex din Portocala Mecanică era obligat să le vadă, pentru a fi "vindecat" de înclinaţia către violenţă.

După lupte seculare juriul nostru a mai acordat o menţiune şi filmului Ultimul Portret (David Varela). Motivaţia: "pentru că e scopul filmului experimental de scurtmetraj să arate că povestea e mai puţin importantă decît felul în care e spusă". Privitor la cîştigătorul secţiunii Videorama, o spun cu inima împăcată: Shadow Movie (Reka Szabo) e o realizare curată, merituoasă şi care îţi invită neuronii la dans pe toată durata celor 10 minute.

Nu ştiu dacă  interesează pe cineva ce se întîmplă în culisele unui juriu de festival, dar pot să vă spun că nu-i chiar o plimbare în parc. Asta dacă îţi tratezi misiunea cu seriozitate şi bună credinţă. Uneori presupune negocieri la sînge, trocuri, compromisuri, deci politică. Vă mărturisesc că, de exemplu, juriul nostru a mai cerut să revedem un film doar ca să ne edificăm asupra lui. Am anumite rezerve asupra includerii unor filme în Videorama (de exemplu, Salon 216B de Anna Florea a fost mişto, dar prea narativ pentru un experimental).
Apoi, mai e un aspect pe care l-am semnalat şi organizatorilor şi au promis să-l repare la anul: 90 de minute de film experimental e prea mult ca să-ţi mai păstrezi simţul critic şi luciditatea pînă la capăt. Unii chiar ar putea crede că am ales -în mod arbitrar- filmele care au deschis programul fiecărei sesiuni, pentru că la celelalte n-am mai fost în stare să ne uităm. N-a fost aşa, dar mărturisesc că m-am surprins uitîndu-mă la ceas în mai multe rînduri.

Despre problemele acestea, dar şi despre filme, au scris şi  Edith Lazăr , Lucian Maier şi Mihnea Columbeanu (Pitbull).


2 comentarii:

  1. Fain insight in culisele Timishort :) Si subscriu la ideea ca Asteptand zorilor e un film absolut extraordinar - actorii, regia, scenariul, TOT! M-a lasat paf, mai ales finalul. Totul e bine gandit, bine dozat. Abia astept sa vad ce mai pregateste Mihai Sofronea.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.