vineri, 8 iulie 2011

When You're Strange (2009)

When you're strange everyone will remember your name

rating: Colectabil

If the doors of perception were cleansed 
every thing would appear to man as it is, infinite.
W. Blake

Sunt exact 40 de ani de cand Jim Morrison murea inexplicabil intr-o cada din Paris, dupa o decada traita la limitele perceptiei, intre muzica si poezie, intre alcool si LSD, intre rai si iad, dar in deplina conformitate cu crezul sau “submission is suicide”. Daca-i asculti vocea cu care a facut din The Doors simbolul unei generatii si drapelul contra-culturii anilor ‘60 e destul de greu sa nu te frapeze ironia versului “when you’re strange, no one remembers your name”. Jim a fost exact acel personaj controversat/artist ciudat de care acum, la 40 de ani de la disparitia sa, toata lumea isi aminteste. 'When You're Strange' a fost in cazul lui mai degraba biletul iesirii din anonimat.

Fiu al unui ofiter de marina americana Jim era mult peste ce-ar presupune un american obisnuit. La 16 ani citea despre Nietzsche, Rimbaud si era fascinat de poezia lui William Blake. Suflet de artist tanjea dupa libertate de expresie si non-conformism. Student la film in cadrul UCLA Jim il intalneste pe Ray Manzarek cu care imparte o afinitate pentru blues si cinema. Dupa ce filmul de scoala ii aduce o nota slaba Jim abandoneaza studiile si se muta la NY. Impreuna cu Ray (clape) pune in ‘65 bazele unei trupe, ii coopteaza pe John Densmore (tobe) si Robby Krieger (chitara) si prin crapaturile lasate in stabilimentul conservator american de cutremurul contracultural, alaturi de halucinogene, rock ‘n’ roll, flower-power, miscarea pentru drepturi umane si revolutia sexuala, au patruns si The Doors. Sau mai corect, au spart usile perceptiei pana-n partea cealalta.


Jim era un suflet de poet. N-avea habar de muzica, talentul sau preponderent se manifesta in a scrie versuri, in a da dublu sens cuvintelor, in a fi subversiv si explicit in acelasi timp. Nu mai cantase niciodata inainte de The Doors, nu se pricepea sa citeasca notele, n-avea incredere in vocea sa si era deosebit de timid. In primul concert a cantat cu spatele la public, ca la repetitii. Doi ani mai tarziu devenea primul rockstar arestat pe scena in timpul unui concert. In 54 de luni cat a fost impreuna cu The Doors omul Jim Morrison a suferit nu una ci doua metamorfoze. Intai a devenit un idol al tinerei generatii, transformandu-se in acel solist carismatic pe care publicul il adora, gestionandu-si cu pricepere faima si arzand de-a dreptul pe scena, pentru ca apoi sa cada in mod cliseic victima propriului sau succes, alcolului sau drogurilor, depresiei si celorlalti demoni ai sai.


Documentarul lui Tom DiCillo face lumina in istoria The Doors si-l "reabiliteaza" (ghilimele intrucat n-o face deloc flatant) pe Jim aratand lucrurile asa cum au fost si fara infloriturile oliverstoniene din filmul The Doors.. Un lucru inedit pentru care e musai sa-l vedeti sunt intercut-urile cu portiuni din filmul experimental al lui Jim Morrison, HWY: An American Pastoral, despre un autostopist intr-o calatorie cu masina prin desertul Mojave. Evident cu Jim la volan. Documentarul mai contine si multe filmari de arhiva din viata trupei, din concerte si culise, ofera un insight in viata personala a artistului, accentuand inclinatia sa spre poezie si frustrarile resimtite in show-biz, slabiciunile sale, imprevizibilitatea sa si felul in care The Doors s-au prabusit de la sine din cauza dependentei exclusive de solist. Nu exista interviuri cu membrii trupei sau cu cei care l-au cunoscut, fiind doar o suita cronologica de momente esentiale din istoria The Doors. Faptele vorbesc de la sine. Iar ca fapt divers: vocea naratorului apartine lui Johnny Depp.

Trailer

Un comentariu:

  1. Foarte interesanta prezentarea ta, o sa caut si eu filmul. Jim a fost mereu un personaj controversat, iar muzica The Doors este cu adevarat deosebita.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.