vineri, 12 martie 2010
Pat Garrett & Billy the Kid (1973)
M-am hotarat sa revin la scopul initial al acestui blog, acela de a aduce la suprafata cateva filme de care probabil n-ati auzit dar poate ati vrea sa le vedeti. Profitand asadar de scurta mea incursiune in lumea western, incheiata asnoapte, voi aduce in atentie unul din clasicele lui Sam Peckimpah, autor de filme despre vestul salbatic prin anii '60 si '70. Pat Garrett & Billy the Kid e unul dintre ultimele filme western ale lui Peckinpah, o poveste cu iz de praf de pusca si aroma de whiskey despre sfarsitul a doi faimosi pistolari. Ca sa fiu sincer si chiar deconspirativ, filmul se putea foarte bine numi The Assassination of Billy the Kid by the formerly outlaw and friend Pat Garrett.. iar cu asta am cam spus despre ce e vorba. Dar nu am de ce sa regret spoilerul pentru ca ati fi aflat oricum in debutul filmului, la fel ca in ecranizarea sfarsitului lui Jesse James.
Peckinpah este vazut in cinema-ul western ca un modernist, un regizor inovator care a introdus in filmele sale elemente dure ca violenta fizica sau de limbaj, nuditate sau sex. Dupa ce am vazut cateva Sergio Leone (Once Upon a time in West si The Good, The Bad and The Ugly) clasicele Gunfight at OK Coral si The Magnificent Seven plus briliantul Butch Cassidy and the Sundance Kid (cu un Paul Newman formidabil) - filme din care lipsesc sangele sau pielea de femeie - sa vad un film din '73 cu o atat de realista si chiar explicita prezentare a actiunii, insa fara a fi ostentativa, era ceva reconfortant de-a binelea.
Filmul are doua nume cunoscute pe generic: un James Coburn inca de atunci batran, in rolul pistolarului reconvertit in seriful Pat Garrett si un Kris Kristoferson tanar ca un june prim ce-l intrupeaza pe faimosul Billy the Kid, bandit si prieten cu Pat in vremea cand acesta n-avea vise de pensionar si nu era pe statul de plata al vacarilor din New Mexico. Construit ciclic, din momentul asasinarii lui Pat de catre fostii stapani si pana la asasinarea lui Billy de catre Pat, filmul lui Peckinpah curge lent, ca nisipul intr-o clepsidra, amandoi protagonistii fiind constienti ca se indreapta spre o culme dar incercand s-o amane cat mai mult in virtutea unei amintiri despre prietenie si onoare nelegiuita. De la inceput pana la final se simte o oarecare ezitare intre vorba si fapta, amandoi fiind mai priceputi in a-si degusta viciile decat in a-si solutiona conflictul.
Dar motivul principal pentru care vorbesc de filmul asta e muzica, si in felul asta ma adresez fanilor Bob Dylan. Coloana sonora ii apartine si in plus el detine un rol secundar in film, al cutitarului Alias, un ratacitor care se ataseaza de banda lui Billy ajungand martor la ultimele zile ale acestuia. Muzica e excelenta, la fiecare 5 minute ai parte de un nou cantec al lui Dylan, piese de referinta intre care Knockin on Heavens Door, compusa special pentru acest film si cea care l-a convins pe regizor sa-i de-a frau liber lui Dylan. Nu stiu daca poate fi considerat un must see dar e altfel..
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
N-am mai vazut un western din copilarie, imi placeau mult atunci dar, din pacate, nu erau asa multe posibilitati ca in ziua de azi. Sper sa am timp in weekend de The Missouri Breaks cu Jack Nicholson si Marlon Brando, din '76
RăspundețiȘtergere1. complet intamplator ascult bob dylan in momentul de fata.
RăspundețiȘtergere2. PeckiNpah
3. Straw Dogs ai vazut? Mie nu mi-a placut deloc, crezi ca imi va placea atunci acesta?
Nu l-am vazut dar cred ca nu-ti va placea nici asta :) Desi, cu Bob dylan te impaci..poate poate..
RăspundețiȘtergererecomand Bad Day at Black Rock, un altfel de western de prin anii 50
RăspundețiȘtergere