duminică, 8 februarie 2009

Bush/Nixon

Cel mai slab preşedinte din istorie

În istoria recentă, doi candidaţi luptă pentru titlul „the worst president in history”*: Richard Nixon şi Bush Jr. Amîndoi au fost aleşi de două ori de poporul american. Amîndoi au apărut pe marele ecran în 2008.

Oliver Stone s-a ocupat de W. (nu e prima oară cînd zugrăveşte un personaj controversat, în Looking For Fidel l-a periat puţin pe Fidel Castro). Regizorul nu e cunoscut doar pentru Natural Born Killers şi Alexander, ci şi pentru vederile sale stîngiste (acum face un documentar despre Chavez). Deci, ce aduce nou în W. în afară de celebrele gafe şi bîlbe ale texanului din Bushington? Vine cu teoria că deciziile Juniorului sunt determinate de relaţia oedipiană cu taică-său. Inclusiv atacul preventiv asupra Irakului (care continuă de fapt ce începuse Bush al bătrîn în 1991). George W. Bush/ Josh Brolin vrea cu orice preţ să iasă de sub umbra tatălui biologic, aşa că invocă autoritatea unui Tată mai puternic care „l-a trimis să conducă ţara”. Cînd este întrebat dacă l-a consultat pe Bush Senior în legătură cu atacarea Irakului, Junior zice: „There is a higher Father that I appeal to”. Şi aşa se instalează o administraţie sectară la Casa Albă.

Deşi se autocaracterizează ca un "jucător de instinct", un jucător de Texas Hold’em, Mr. Dubluve apare mai degrabă ca o marionetă jucată pe degete de subalternii săi abili. Memorabilă secvenţa din timpul şedinţei la nivel înalt cînd perfidul Dick Cheney (Richard Dreyfuss) explică motivul „real (politik)” al invaziei americane din Irak: „Ştiţi ce văd eu, domnule preşedinte? Peste 25 de ani, rezervele americane se vor epuiza. Şi avem două oceane care ne blochează accesul la resursele lumii. Credeţi că vom avea aliaţi atunci? Avem 5% din populaţia planetei şi folosim 25% din energia ei. Credeţi că Rusia şi China ne vor ajuta, când şi ele vor avea nevoie de resurse? 80% din rezervele viitoare de energie sunt aici (arată spre planiglobul din spatele lui) în Eurasia, unde e toată miza. Petrol. Gaz. Apă. Numai Irakul singur deţine 10% din rezervele lumii. 60 din 80 de câmpuri petroliere sunt încă în dezvoltare. Avem baze în peste 120 de ţări. Dacă includem Irakul suntem în punctul fertil de unde a izvorît civilizaţia. Tigru, Eufrat, tărîmul biblic. Curăţăm mlaştina. Reconstruim ţara. Exploatăm resursele la maxim. Şi cîştigăm o putere care va dura cât trăim. Dacă ne ţinem de plan.” Colin Powell, singurul personaj aparent pozitiv din toată povestea asta, îl întreabă pe Vice care e strategia de ieşire din Irak? Dick dixit: Nu există ieşire. Rămînem.

Din cînd în cînd, marioneta îşi ridică cizmele de pe masa de consiliu şi ţine o scurtă predică, încredinţat de rolul său mesianic în lume (îl las pe Richie să vorbească despre performanţa lui Josh Brolin; pe mine nu m-a dat peste cap aşa cum a făcut-o în No Country For Old Men). În final, Bush pare o vicimă a propriei naivităţi, el şi încă vreo cîteva miliarde de oameni. Nici măcar nu ştie ce l-a lovit - asta pare să fie semnificaţia inserturilor din baseball.

Pe scurt, Oliver Stone a făcut un film la mişto. De apreciat că l-a scos în timpul mandatului lui George W. Bush (fiind prima cronică live despre viaţa unui preşedinte încă în funcţiune). Este o revanşă pentru alegătorii lui Obama ş.a. împotriva atitudinii de cowboy imperialist de tipul „nobody will fuck with us” ce a locuit Casa Albă timp de opt ani.

O altă revanşă, una mai veche, constituie subiectul docudramei lui Ron Howard: Frost/Nixon, la polul opus faţă de W. din punct de vedere al calibrului personajelor şi a tensiunii cinematografice. La început a fost piesa de teatru omonimă, jucată în 2006 la Gielgud Theatre în Londra şi primită cu entuziasm de publicul britanic. Howard a preluat actorii principali şi scenariul scris de Peter Morgan pe baza seriei de interviuri luate lui Richard Nixon/Frank Langella de către omul de televiziune britanic, David Frost/Michael Sheen. Ambele personaje se aflau în dizgraţiile publicului. După ce l-am văzut pe Langella scufundîndu-se în sufletul trist al lui Nixon, nu mai sunt aşa de sigur că Rourke va lua Oscarul. Michael Sheen repetă figura bună făcută în The Queen, unde l-a jucat pe alunecosul Tony Blair.


Interviul din 1977 trebuia să fie „procesul care nu i s-a intentat niciodată lui Nixon” după scandalul Watergate. Miza era uriaşă pentru ambii protagonişti: reabilitarea. Dar unul singur putea să cîştige la sfîrşitul interviului. Aşa trebuie citit şi titlul filmului: Frost sau Nixon? Aceasta e întrebarea: care pe care? Nu degeaba întîlnirea e prezentată în termenii unui meci de box intelectual: patru runde, lovituri sub centură, eschive, aruncarea prosopului. Echipele care susţin din umbră fiecare jucător -tipii care masează boxerii cînd sună gongul între reprize- amplifică la maxim tensiunea întîlnirii. Fiecare jucător îşi pregăteşte partida, încearcă să anticipeze mutările adversarului, îi caută punctele vulnerabile. Fiecare urmăreşte KO-ul victorios. Richard Nixon a.k.a. Tricky Dick dansează bine în ring aproape tot meciul dar ajunge un moment de slăbiciune înregistrat de cameră, ca să fie obligat să-şi recunoască înfrîngerea în viaţa politică. Marele defect al televiziunii e revelat aici: poate să reducă o viaţă întreagă la un singur cadru. Cum zicea Reston Jr., membru în echipa lui Frost: "Restul proiectului şi eşecurile sale (ale interviului) nu vor fi doar uitate, vor înceta să existe."

Momentul-cheie al ambelor filme apare cînd preşedinţii sunt forţaţi să-şi admită greşelile. Spre deosebire de Nixon, Bush Jr. refuză să-şi confrunte eşecurile. Întrebat de un jurnalist cum crede că va apărea în istorie, W. zice: "În istorie toţi vom fi morţi".













* date clare despre mandatele lui W. şi locul său în purgatoriul preşedinţilor găsiţi în revista Rolling Stone din 21 aprilie 2006. Adică aici:
http://www.rollingstone.com/news/profile/story/9961300/the_worst_president_in_history

Lucian Mircu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu