luni, 19 ianuarie 2026

„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"

JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA

Jasmina Mitrici este o actriță cunoscută în peisajul teatrului independent. Poate mai puțin cunoscut este că recent a trecut și în scaunul regizoral, odată cu montarea piesei Zeul Măcelului” de Yasmina Reza la Casa cu Iederă din Timișoara. Cum faimosul text a stat și la baza unui film la fel de faimos, Carnage (cu Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster, John C. Reilly), am vrut și mai tare să văd piesa și apoi să vorbim despre procesul din spatele scenei (apropo, culise nu prea sunt la Casa cu Iederă, o clădire istorică din 1929 și spațiu cultural independent; piesa se joacă fix ca acasă la cineva, într-un spațiu foarte intim, pentru cel mult 30 de spectatori, ceea ce face ca totul să se simtă mult mai real). Interviu consemnat de Lucian Mircu.  




Marele Ecran: Cum e să lucrezi cu alți actori și, de data asta, să nu joci? Chiar, nu ai fost tentată?

Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.

Cu toate astea, trebuie să recunosc, a fost exact cum mi-am imaginat: surprinzător, incitant și cu recompense pe măsură. Am învățat și mai multe de la colegii mei: Alina Spiridon, Elena Nistor, Ioan Codrea și Ionuț Marian Pîrvulescu. Ei au contribuit enorm la rezultatul final. A fost un mare noroc să lucrez cu colegi și prieteni extrem de dragi, talentați și generoși, iar când a venit ziua premierei m-am bucurat să experimentez un nou gen de emoții. Cred că începe să îmi placă mai mult decât să joc.

Marele Ecran: Ai sărit în partea de regie direct cu un text important, celebru și datorită adaptării pentru cinema. Nu te-ai simțit intimidată de această celebritate?

Jasmina Mitrici: Ba bine că nu! Era lucrul la care mă gândeam zilnic, mai ales că există și puneri în scenă în România care sunt foarte reușite și, inevitabil, spectatorii compară. Citindu-l, mi-am dat seama în ce constă de fapt talentul Yasminei Reza: creează texte care te sprijină în procesul de ridicare a spectacolului. Nu prea poți da greș, indicațiile Yasminei sunt o busolă bine reglată. Tot ce trebuie să faci e să găsești distribuția perfectă.

După cum spuneam, am avut noroc. Nu m-a speriat atât de mult adaptarea lui Polanski, pentru că nu ai de ce să compari filmul cu teatrul. Sunt două mijloace de expresie diferite, cu posibilități diferite, însă mă temeam că nu voi putea pune actorii în evidență, lucrul cel mai important pentru mine.

Citisem „Zeul Măcelului prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.

Apoi temele din „Zeul Măcelului sunt ceva cu care m-am confruntat și încă mă confrunt. Până la urmă, tot ce facem în domeniul artistic vorbește despre noi înșine. E un text cu multe tenebre de explorat, care împletește excelent umorul cu dramaticul și te pune pe gânduri. Iar personajele sunt oameni vii, cu profil 3D, cu o evoluție ofertantă pentru orice actor.

 



Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?

Jasmina Mitrici: Textul are un comic inerent, trebuie doar să îl lași să se manifeste. Așa cum spuneam, actorii au fost cei care au adus savoarea pe care ai simțit-o. Pentru mine, fiind primul proiect de acest fel, a fost important să avem un produs finit cât mai curat, cinstit și să nu încercăm să reinventăm roata.

Textul este deja destul de bine delimitat și nu poți face tumbe prea mari cu el, însă inițial aveam o altă estetică propusă pentru el, una mai conceptuală. Dar când am trecut pragul Casei cu Iederă mi-am dat seama că nu mai stătea complet în picioare. Spațiul și-a impus și el propria viziune, așadar au rămas doar câteva elemente marcate de repetițiile de text și jocurile de ritm.

La bază stau relațiile dintre personaje, caracterul fiecăruia și dorințele și frustrările care îi țin blocați în acea cameră. Deși am avut câteva idei rigide legat de ceea ce voiam să transpară, până la final au rămas importante doar câteva elemente: nu există un singur personaj negativ, toți contribuie la... masacrul final și nu voiam un final nefericit sau suspendat (așa cum e în textul original, care nu vine cu soluții sau un deznodământ efectiv).

Relația părinte-copil și părinte-părinte mă interesează foarte mult. Am lucrat mult cu copii și părinți și am acumulat multă frustrare, pe lângă propriile dureri legate de istoricul familiei mele. Încep să mă gândesc cu groază la momentul în care voi fi eu în postura de părinte. Spectacolul a fost un soi de exorcizare pentru mine, nu doar dorința de a experimenta ceva nou.





Marele Ecran: După Zeul Măcelului” ai făcut și o continuare, înțeleg că în aceeași formulă, pe care ați și arătat-o la final de an.

Jasmina Mitrici: Așa era planul inițial, însă agendele personale nu s-au suprapus așa că au dus în partea a doua a trilogiei - sper să fie trilogie, e posibil să rămână momentan doar un diptic - la o nouă distribuție. Doar actrița Alina Spiridon a rămas din „Zeul Măcelului” și face legătura între cele două spectacole. S-au alăturat actorii Adrian Jivan, Bogdan Spiridon și Robert Copoț.

Mai sunt legate și de aceeași estetică. Am menținut decorul și tema violenței în relații. Dacă în „Zeul Măcelului” era vorba despre familie, în „Artă” avem trei prietenii aflate într-un moment decisiv. Un alt sore spot pentru mine. Cele două spectacole nu sunt conectate propriu-zis, ci le-am creat noi o punte artificială, deși legăturile sunt prezente într-un fel sau altul în text, astfel că cei care le văd probabil vor observa că fac parte din același univers.

Marele Ecran: Apropo de Casa de Iederă, dă din casă și provocările pe care le-ai, le-ați întâmpinat.

Jasmina Mitrici: A fost un drum cu peripeții. Multe. Atunci când nu ai o entitate care să poarte luptele tehnice pentru tine tot procesul este îngreunat. Pe deasupra, ești și presat de cronometru. În ambele spectacole actorii nu prea stau în culise, fiind mai tot timpul pe scenă. Eu sunt acolo, în penumbră, la fiecare spectacol.

De acolo, din intersecția dintre cele două planuri vezi efectiv un spectacol în spatele spectacolului: Ionuț care nu găsește ceva element de recuzită, Alina care în celălalt colț sparge un pahar, Elena și Codi se chinuie să curețe în „baie” dezastrul de pe ei, în timp util. Când un actor mai uită o replică, degeaba fac semne disperate să-l ajut, că e cu spatele. 

Chiar ne gândeam la o experiență pentru cei care au fost deja: să oferim la fiecare reprezentație unui spectator ocazia de a vedea show-ul din culise. Momentan am avut parte doar de „accidente fericite”, dar suntem încă la începutul drumului. Este timp pentru anecdote de spus la o felie de... clafoutis. (prăjitură franțuzească cu cireșe, n.n.)

Marele Ecran: Chiar mă gândeam dacă a mâncat vreun spectator din clafoutis. Era să gust recuzita când am intrat, recunosc.

Jasmina Mitrici: Alina oferă după fiecare spectacol bucațile rămase, deci am avut și spectatori care au trăit experiența 4D. Mă bucur pentru ei fiindcă Oana, soția lui Ionuț Pîrvulescu, face un clafoutis excelent. Poate e semn să mai vii o dată, la final de show, doar la clafoutis! 
 



Marele Ecran: Tu ai lucrat și în alte spații alternative. Te vezi montând ceva pe o scenă mare? Sau preocupările tale nu țin neapărat de un spațiu anume.

Jasmina Mitrici: După experiența asta zic să iau o pauză. Am vrut să experimentez, să văd cum e. Și momentan stau la cutie.

Dar, evident, mi-ar plăcea și o scenă mai mare, în sensul dotărilor. Mărimea rareori contează, hihi! Îți oferă mai multe posibilități tehnice. Totuși, îmi place mai mult provocarea unui spațiu neconvențional. În cazul nostru, Casa cu Iederă a fost o binecuvântare, ne-a oferit mai mult decât am putut spera.

E mai degrabă o problemă pentru partea de public, fiind mai greu de organizat un spațiu mic. Cred că, de obicei, spațiul este cerut de text. Odată decis textul, spațiul se subordonează. Doar că în zona independentă nu găsești mereu resursele pentru spațiul pe care l-ai dori. Aici mai avem de lucru la Timișoara. Cine știe, poate va fi cândva. Dar sunt un om foarte pragmatic și realist.

Marele Ecran: Apropo de căutări și experimente, de unde îți iei inspirație? Ma refer și la filme, că tot suntem pe Marele Ecran.

Jasmina Mitrici: Inspirație găsești oriunde. Chiar și în lumea asta uber-digitalizată. Eu mă uit înspre natură și arte vizuale. În materie de filme sunt o struțocămilă. Tot universul Kusturica rămâne în top pentru mine. Îl înțeleg din toate punctele de vedere și mi-aș dori să pot crea ceva în estetica asta.

Musicalurile sunt un soft spotRocky Horror Picture ShowAcross the Univers - probabil preferatul meu, The ProducersThe Phantom of the OperaJesus Christ Supertsar... oprește-mă!

Animațiile sunt mâncarea mea preferată: Sing 1 și 2, ambele demențiale, ZootopiaFerdinandShark TaleWALL-E, seria Love + death + RobotsMadagascar 1The Book of LifeEncanto. Desigur, Gibli Studios: My Neighbour Totoro. Mai pune și SoulCorpse BrideLucaKung Fu Panda, cum ziceam, oprește-mă!

Toate filmele din perioada 1990-2006 mi se par exact ca mașinile, cele mai bune: Little Miss SunshineChildren of menDead Poets SocietyAmerican BeautyGood Will HuntingAngels in AmericaLife is beautifulThe Truman ShowAmerican PsychoDonnie DarkoLord of the ringsBruce AlmightyPulp FictionThe Big LebowskiForrest Gump.

Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: BarflyWhen Harry met SallyInterstellarA promising young womanCaptain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!

Cel mai probabil, deși nu-mi place să recunosc, filmele franceze: Le DiscoursLa HaineThe ArtistJules et JimLa vie en rose, probabil cel mai bun biopic făcut vreodată.

De filme poloneze nu mai am curaj să mă apropii, vezi cazul Roza. Mi-au rupt sufletul, mintea și speranța. Iar de filme rusești vorbim după ce se încheie războiul. Bonus: mokumentarele cu Philomena Cunk. Sigur am omis multe titluri importante dar... mai vorbim noi.



„Zeul Măcelului” se va juca din nou la Casa cu Iederă în zilele de 6, 7, 8 februarie. Fotografiile din spectacol sunt realizate de Ana Maria Domokos.

Jasmina Mitrici este actriță, regizor și realizator de emisiune la West City Radio. A colaborat cu majoritatea instituțiilor teatrale din Timișoara, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” până la Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, dar și cu teatrele independente, teatrul Basca și alte asociații culturale. Din 2016 este membră a Teatrului Auăleu, iar din 2025 este vicepreședinte al Asociației Punct și Virgulă. Între teatru și radio face voiceover, scrie recenzii și cronici teatrale, deține un canal de Youtube, Glume si Legume, a apărut scurt în cateva filme (Ink Wash, un exemplu recent) și scurtmetraje și speră ca până în 2038 să câștige la Loto ca să-și deschidă un teatru. Sau măcar un restaurant.  


vineri, 9 ianuarie 2026

No Other choice

No Other Choice (de Park Chan-wook) a fost filmul preferat al anului trecut pentru cel care scrie sub numele Kinostetic. Acum dezvoltă argumentele pentru această decizie, în prima cronică găzduită pe Marele Ecran. Distribuit de Bad Unicorn, filmul tocmai a intrat în cinematografele noastre.



 
Dacă știam că pot atât de ușor să rezolv problema locului de muncă, probabil evitam multe nopți nedormite de la anxietate, stres și lacrimi. Ca tânăr aspirant la psihologie sau artă, nu m-am împăcat niciodată bine cu climatul joburilor „reale” de azi, așa că No Other Choice (N-am avut de ales) vine cu cel mai bun sfat pentru cei ca mine și m-a făcut să dezinstalez LinkedIn (oricum nu era pe domeniul meu). Păzea eJobs, BestJobs și alte aplicații! Park Chan-wook vă scoate de pe piață cum o să-mi elimin și eu concurența de acum încolo.
 
Într-o notă mai serioasă, regizorul sud-coreean vine cu multe întrebări (și un răspuns) legate de problemele sociale actuale - șomaj și competiție, masculinitate și familie, inegalitate și capitalism. Perechile astea sunt doar niște jucării pentru domnul Oldboy, ca să-și poată face magia: un fir narativ în stilul lui, care mă lasă mereu cu gura căscată, fie că vorbim de cadre sau de tranziții (SO FUCKING GOOD), fie de cum construiește mizanscena. Totodată, firul ăsta narativ este o scuză pentru a pune încet dar sigur bulgărele în mișcare (critica sistemului actual), până când, cărămidă cu cărămidă și glumă cu glumă, se ajunge surprinzător la un final foarte sumbru, trist, gol și destul de blue ballsy (intenționat, evident, dar mai avem până acolo).
 
Într-un fel, mă bat pe spate că am ales să fie acesta primul review pe anul ăsta și să nu-l înghesui între Crăciun și Revelion, pentru că, spre „norocul” meu/nostru, climatul politic actual face filmul și mai relevant - sau cel puțin aduce o notă de ironie (și paradox doomer) după operațiunea americană în Venezuela. 
 
 



Problemele pentru protagonistul Man-Su (Lee Byung-hun) vin odată ce americanii cumpără firma la care lucra și, în pur spirit neoliberal, dau afară majoritatea angajaților, printre care și pe el. Așa iese la iveală o criză economică și de masculinitate într-un capitalism dus atât de mult la absurd încât „eroul” decide să-și omoare concurența pentru un post. Logic!
 
N-am avut de ales e înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului și simultan spulberă mitul meritocrației. Nimeni nu ar fi fost mai pregătit pentru un post de conducere decât Man-su, cu experiența lui de 25 de ani și cu toate astea a fost dat afară din secunda unu. În același timp, tragedia principală a personajelor nu este una de viață și de moarte, gen să rămână pe străzi. Nu, tragedia vine din faptul că, în acest sistem, ajungi să te identifici cu singurul lucru pe care știi să-l faci și foarte ușor simți că ți-ai pierdut identitatea dacă acel „lucru” îți este luat. Mai specific, jobul.
 
Mreaja în care putem cădea ușor e că ne lăsăm definiți de poziție, de banii pe care îi facem și domeniul în care ne-am înhămat (Doamne ferește să-l schimbăm dacă nu ne mai place sau nu mai este necesar). Dacă ne sunt luate, suntem pierduți - blestemul clasic al capitalismului. În același timp, toată dinamica și critica economică se leagă foarte bine și de criza masculinității, de cum este văzută datoria (de provider a) bărbatului în familie și societate.
 


 
Filmul explorează cum s-au dat peste cap normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm. Mai mult, pare că regulile sunt scrise din start pentru a ne dezvolta imoral și individualist. Deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) la care ajungem într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.
 
Toate astea sunt spuse pe un ton intenționat cheesy și goofy, care scoate la suprafață absurdul acestei lumi și ricoșează perfect ca satiră a realității (noastre). Urmărim căderea morală a unui om care, stângaci, se chinuie să comită niște crime pentru a se pune din nou pe picioare.
 
Într-un mod fucked up, uneori ajungem să ținem cu el sau, mai bine zis, vrem ca la finalul zilei să aibă și el un job. Park Chan-wook știe exact ce face când îl portretizează cu empatie, fără să ne invite neapărat să fim de partea lui. Ba chiar pare că încearcă din răsputeri să-l împiedice pe protagonist să comită păcatul suprem, prin tot felul de mijloace – de la crizele de moralitate, la cât de neîndemânatic este Man-Su în execuția planului, și până la intervențiile „divine” în scenariu, menite să-i pună constant bețe-n roate prin tot felul de moduri trăsnite (șerpi, muzică sau alcool).




Filmul este un fulger într-o sticlă și funcționează pentru că lumea aceea este construită extrem de meticulos. Suntem conștienți că totul este exagerat sau că unele lucruri pică prea bine pe ritm dar, datorită construcției subtile în crescendo, filmul se menține pe linia fină dintre umor slapstick, critică și dramă.
 
În același timp, finalul prefigurează un viitor sumbru pe piața muncii (care ne privește pe toți). Această amenințare deschide o adevărată cutie a Pandorei, plină de probleme mult mai ample, de natură ideologică, politică, morală și economică, care ne pândesc în anii ce urmează.
 
Scenariul funcționează ceas, tonul tragicomic este on point, critica tăioasă, iar scenele de suspans sunt atât de bizare și inventive încât filmul devine un adevărat joy ride. La fel ca în predecesorul Decision to Leave, maestrul Park Chan-wook continuă să folosească crima ca gimmick sau cheie pentru a deschide uși spre discuții mai largi pe temele esențiale ale lumii moderne. Fie că vorbește despre (anti)capitalism sau despre romantism, rămâne mereu relevant. (articol de Kinostetic)






luni, 22 decembrie 2025

2025 pe Marele Ecran

Ne-am reunit din nou Marele Ecran & prietenii, cum e frumos în aceste zile. N-avem pretenții de top sau best of că, evident, nu am văzut tot. Chiar și așa, putem da mai departe o listă cu ce am rămas din 2025, lista cu cine ni s-a părut obraznic de bun sau și-a făcut treaba cuminte. Bineînțeles, nu toate titlurile sunt din 2025, dar toate au fost văzute anul acesta. Să fie de folos și inspirație!




FELIX

Filmul anului (pentru mine):

Felix Petrescu aka Waka_X (Makunouchi Bento) e colaborator și prieten vechi. O privire înapoi în arhive zice că asta ar fi (cel puțin) a zecea compilație de recomandări anuale featuring Felix. Apropo, sâmbăta trecută Makunouchi Bento a scos track nou pe compilația Psihodrom (de ascultat aici)



KINOSTETIC

Nu îmi plac topurile - mai ales când e vorba de artă, dar unele filme mi-au plăcut mai mult ca altele. Acum: orice listă cu recomandări de final de an care se respectă trebuie să înceapă cu: nu am văzut toate filmele pe care voiam să le văd și sigur ar mai fi fost măcar unul care și-ar fi găsit locul aici.

Pentru transparență, vorbesc despre un film din 2024 doar pentru că anul acesta și-a găsit loc la noi în cinema. Mai vorbesc și despre două filme la care am avut oportunități aproape unice de vizionare înainte de lansarea lor mondială.

In no particular order, here we go:


One Battle After Another Viva la révolution!

Începem fun și safe cu noul film al lui Paul Thomas Anderson. O “chemare la arme” light care pică perfect în climatul politic actual, american și mondial, dar și după o lungă secetă de good blockbusters. Filmul nu este perfect, nu livrează politic ceea ce promite în prima jumătate, dar „revoluția” pe care se bazează PTA este mai degrabă una legată de craft-ul în sine decât de ideologii politice.

E fun time, cu acțiune haotică ce din minutul 0 ține accelerația apăsată în blană până la final - lucru care, evident, este o sabie cu două tăișuri.


Dracula

Nu are rost să sumarizăm sau să explicăm filmul. Nu are rost să vorbești despre el sau să-l descompui. Dar, de amorul artei, Dracula este o mâncare tradițional românească bună - o shaorma cu de toate și un suc rece lângă. Are tot ce vrei și ce nu vrei. Este îndrăzneț, introspectiv, prea funny și apoi prea boring, prea lung și prea scurt.

It’s a mess, but on fire - a hot mess - cu mult cox și elitism, dar și cu multă caterincă mahalagioasă. 


Caught by the Tides (2024)

Cu un stil documentaristic concentrat pe om - și pe toate crizele intrapersonale - în relația lui cu o Chină care se modernizează rapid și agresiv. Orașul și țara sunt mereu un „personaj”. Sunetele de fundal nu sunt doar niște sunete, ci comentarii sociale sau un dialog al țării cu crizele personajului.

Ele modelează socialul, influențează relațiile interumane și arată capacitatea omului de a se adapta la impunerea modernității. Personajul principal, narativ, caută pe cineva, dar de fapt caută ceva din trecutul Chinei - identitate, memorie și timp. Practic, este o introspecție națională.


No Other Choice

Probabil filmul meu preferat din 2025. N-am avut de ales, fiind bine înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului, pe un ton intenționat cheesy și goofy. Filmul explorează cum normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm sunt date peste cap și cum deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) pe care ajungem să le luăm într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.


The Voice of Hind Rajab

Este clar cel mai important film al anului. Arată o realitate gravă și cumva mai puțin cunoscută: operațiunile de salvare și presiunea psihologică și emoțională la care chiar și cei mai pregătiți membri ai Crucii Roșii sunt supuși zilnic.

Recreează evenimente reale folosindu-se de înregistrările audio salvate de Crucea Roșie ale lui Hind - o fetiță palestiniană de 6 ani, blocată într-o mașină aflată sub asediul armatei israeliene. Un film greu de urmărit, dar care îți dă un wake-up call despre realitatea paralelă cu a noastră pe care unii oameni o trăiesc.

Kinostetic scrie efervescent și undercover aici. S-ar putea să îl mai găsiți la anul și pe Marele Ecran.



ANDREEA

Sirat, Parthenope, Triton, Nouvelle Vague,  Afternoons of Solitude, The Blue Trail, The Boy and The Heron, Interior zero, Drowning Dry (Surori), Il tiempo che ci vuole (Atât cât trebuie),  La Chimera, Red Boogie, Life of a Shock Force Worker, Sulla terra leggeri (Imponderabili). Sunt filme pe care le-am văzut în 2025 și care, din motive tare diferite, mi-au plăcut mult.

Andreea Medinschi a verificat recent numărul de bilete la cinematografele din Timișoara în ultimii trei ani și a ajuns pe la 500, cu tot cu invitații. Rezultă o medie incredibilă de un film la aproape două zile (bine, i s-a expandat mult lista în timpul festivalurilor). Probabil a văzut cele mai multe filme dintre noi, sigur la cinema. E motivul pentru care am și rugat-o să contribuie. Bine, și pentru că Studio e și pentru ea a doua casă.




RICHIE 

Pentru explorarea contemplativă și vizual hipnotică a memoriei și felul în care reușește să transforme peisajul rural într-un personaj activ, oricând gata să te ucidă.

Pentru frumusețea austeră, felul în care capturează melancolia trecerii timpului și izolarea omului în fața naturii sălbatice a Americii de la începutul secolului XX.

Bang Bang (2024)
Pentru Tim Blake Nelson în rolul unui boxer retras, obsedat de repararea greșelilor din trecut și plata datoriilor "morale".

Pentru că din cand în cand e nevoie de un thriller de spionaj rafinat, marca Steven Soderbergh, care să te impresioneze prin precizia aproape chirurgicală a dialogului și prin tensiunea constantă.

Pentru că e o distopie psihologică tulburătoare care te forțează să chestionezi moralitatea viitorului, oferind un studiu de caracter privind dorința de a fi părinte sub lupa controlului totalitar.




Pentru omagiul adus cinematografiei, lui Godard, și felul în care celebrează libertatea creativă și spiritul revoluționar al epocii de aur franceze.

Pentru Wagner Moura și viziunea originală, complexitatea și estetica 70-ista a unui neo-noir/thriller politic care surprinde momente din viață în vremea dictaturii braziliene.

Pentru reinterpretarea modernă și spectaculară a mitului clasic, care reușește să scoată în evidență tragedia monstrului printr-o estetică gotică superbă și o interpretare actoricească plină de compasiune, mă refer desigur la Mia Goth.

(Richard Marius Ilie)



LUCIAN

The Mastermind, un nou mic film mare de la Kelly Reichardt sau "jaful secolului" în stil naturalist

Sirat, pentru boxele alea uriașe, pentru Sergi Lopez dar și pentru colegii lui, actori neprofesioniști și, evident, pentru deșertăciunea umană

Kontinental '25 (de Radu Jude, cu care am discutat aici), pentru satiră din aia bună, care pică greu (no, îi a la Cluj). Din filmele românești de ficțiune ale anului, rețin și Dinți de lapte (de Mihai Mincan, interviu aici) care dezvăluie, prin ochi de copil, monstrul din comunism (important acum, mai ales că monstrul am fost și noi) 

Afternoons of Solitude, pentru că nu-ți poți desprinde ochii de la carnagiu, deși ai avea zece motive pe minut  

Loveable, pentru Helga Guren și miile de emoții pe care le evocă doar cu chipul ei (și pentru una din cele mai uplifting disco-periri ale anului de pe coloana sonoră), probabil la egalitate cu Sorry, Baby / Eva Victor

Under the Vulcano (2024), văzut în competiție la Ceau, Cinema! și a (e)rupt

Un simple accident, dacă nu pentru curajul lui Panahi de a filma din nou clandestin, cu riscul închisorii pentru el și ceilalți implicați, atunci măcar pentru cât de inventiv folosește umorul într-un context politic atroce

Die My Love, pentru jocul feroce al lui Jennifer Lawrence

The Smashing Machine - iată un film american despre sporturi de contact, care n-are nimic din - să zicem- Rocky, în schimb are multă "tandrețe de fan", cum observa Victor Morozov

Weapons și Bring her Back, pentru că-s abordări proaspete din zona horror

My Dear Theo, pentru altă față a războiului de lângă noi: o mamă în linia întâi

A want in her, pentru cea mai sfâșietoare/ memorabilă experiență de la Astra Film 2025, care te bagă în vertijul alcoolismului prin ochii relației mamă-fiică și pe ruinele unei familii

Riefenstahl, pentru reamintirea brutală că "Never again" e pentru unii un slogan provizoriu și asta doar pentru că istoria n-a ținut (deocamdată) cu ei.

Despre preferințele noastre în materie de documentar vorbește mai bine selecția din programul derulat în 2025 la Studio, cu premiere de la Mrs. Buică la Pocalul sau Triton. Cu această ocazie, ne-am îndeplinit visul de a o invita pe Dana Bunescu la Timișoara, un adevărat cadou. Altă întâlnire care a produs ecouri la Timișoara: invitația legendarului Karpo Godina la Ceau, Cineclub și, evident, descoperirea filmelor sale, de la scurte avangardiste filmate în zonă, la clasicul Red Boogie.




Seriale: The Rehearsal (sezonul 2) - cea mai revoluționară chestie de la TV sau un non-sens grandios, asta ține cred de cât de tare îl antipatizezi pe geniul comic Nathan Fielder.

The Chair CompanyDavid Lynch se întâlnește cu Larry David 

The Studio le-a ieșit lui Seth Rogen & Evan Goldberg. Hollywood-ul face mișto de el însuși, fiind când cringe, când super-amuzant. Plus Zoe Kravitz. 

Hype-nehype, Pluribus, măcar pentru plăcerea de a o vedea pe Rhea Seehorn și noul truc al creatorului Vince Gilligan: părăsește universul Breaking Bad, fără să iasă din Albuquerque.

Aș nota și câteva cărți citite anul ăsta: Andrei Gorzo (Ce am învățat de la Graham Greene), Werner Herzog (The future of Truth și jumătate din Every man for Himself and God against all), A fost ca-n filme (Liviu Tofan & Stejărel Olaru), autobiografia lui Al Pacino (Sonny Boy) și Andrei Ujică despre Andrei Ujică în volumul Meridian. Țin să menționez și A muri pentru o idee de Costică Brădățan (reeditată de Spandugino) care, chiar dacă ai zice că n-are treabă cu filmul, vorbește despre viața plină de primejdii a filosofilor folosind tehnici și metode de lucru din cinema (de exemplu, arta montajului), ca să nu mai vorbim de cinefilia și erudiția autorului dovedită în zeci de eseuri despre cinema. (Lucian Mircu)

În final, un ultim cuvânt /avertisment din partea sponsorilor:

                                                             (sursa: The New Yorker)

 

sâmbătă, 20 decembrie 2025

Top Binga 2025

 

A sosit topul tradițional și extravagant primit de la cititori, un mic cabinet al curiozităților care își deschide festiv-intempestiv sertarele înainte de Crăciun, eliberând tot felul de spirite:

 
    (un slide cu 5 planșe care compun Coroana Despinii)


 



Fundal sonor sugerat: Colindă 

Plus o fotografie de Adrian AD
 
Propuneri de Călin Lazea