sâmbătă, 21 ianuarie 2012
Machine Gun Preacher (2011)
rating: brainwash
Aproape în toate filmele inspirate din poveşti reale ultimul cadru e rezervat fotografiei cu tipul adevărat. Aţi văzut treaba asta de o sută de ori, de exemplu în Into the Wild, 127 hours sau, mai recent, The Rum Diary. Realizatorii ştiu că trebuie să răspundă curiozităţii senzaţonaliste a spectatorului de a vedea cum arată omul din spatele poveştii.
Pe genericul de final la Machine Gun Preacher curg imagini cu adevăratul Sam Childers, misionarul cu arma în mînă care a creat un adăpost pentru copii în Sudanul de Sud. Sam e diferit de varianta lui cinematografică mai frumoasă aka Gerard Butler. E un tip sobru, cu mustaţă groasă, ai zice că e exact prototipul de redneck, WASP, îndrăgostit de arme, deci genul de care ar face mişto Borat în reportajele sale. De fapt arată ca un biker rebel pe care l-aţi vedea în reclamele la Harley Davidson.
E recunoscut că legendara motocicletă are cei mai hardcore fani, oameni care îşi tatuează benevol logo-ul companiei din Wisconsin. Nu ştiu cît de îndrăgostit a fost Sam-cel-real de Harley, dar Sam-cel-din-film este foarte loial comunităţii brandului. Harley joacă un rol şi în poveste. Atunci cînd fostul delincvent se desparte de iubita sa pe două roţi pentru a pune mîncare pe masă, ne dăm seama că a fost convertit definitiv (sau "born again" în limbajul religios).
În prima oră a filmului poartă numai tricouri branduite. Acum, noi care am văzut The greatest movie ever sold nu putem să nu ne gîndim că în spate există un contract în care a fost stipulat foarte clar în cîte cadre să apară tricourile precum şi numărul de secunde în care trebuie să se vadă logo-ul tatuat pe umărul gros şi lucrat la sală al starului Butler (aici şi producător).
Dar, atîta vreme cît o parte din banii aceia servesc cauzei orfanilor Africii de Est, sunt dispus să accept plasarea insistentă a produsului. La fel, nici pe Sam Childers nu-l interesează cum îşi atinge obiectivul (de a salva cît mai mulţi copii) dar ştie sigur că asta e misiunea lui ("primită prin vocea Domnului") şi ai face bine să nu-i stai în cale. Ăsta e modul lui de a-şi ispăşi păcatele tinereţii. E "o oaie nu poate să lupte cu lupii", "fight evil with evil" etc care construieşte biserici, salvează vieţi în timp ce termină alte vieţi...Nu e tocmai creştineasca întoarcere a obrazului.
Începi să-l cam înţelegi pe om cînd vezi o claie de corpuri carbonizate de copii. Sau cînd vezi un copil care aleargă după un cîine şi în secunda următoare e sfîrtecat de o mină antipersoană. Sunt multe momente din astea atroce, greu de înghiţit, cu copii siliţi să ucidă ca să-şi salveze viaţa. Nu trebuie să fii părinte ca să te atingă. Am auzit multe smiorcăieli în public, printre care parcă şi a mea.
Actorul Boris Gaza (tătic şi el) împreună cu care am fost la cinema, a recunoscut că "l-a lovit". Între actori, el l-a remarcat pe africanul ce l-a jucat pe Deng, militarul aliat lui Childers. I s-a părut atît de natural şi de prezent, încărcat de o istorie similară cu cea de pe ecran, încît nu-şi dă seama dacă tipul e profesionist sau doar amator. După o căutare pe wiki am aflat că ivorianul Souleymane Sy Savane a studiat actoria în New York şi a fost apreciat în Goodbye Solo. Între secundari eu l-am remarcat pe Michael Shannon as Donnie, prietenul junkie al lui Sam. Shannon şi-a construit o reputaţie din roluri secundare cu care a furat scene întregi (vezi nebunul din Revolutionary Road). Aici rolul e prea restrîns şi convenţional ca să-i permită spaţiu de manevră (o să-l vedem pe larg în Take Shelter).
Ceea ce m-a deranjat e ambiguitatea morală a personajului, un arhanghel înarmat (organizaţia lui Childers se cheamă Angels of Africa), un fel de Sfîntu Gheorghe modern care luptă "cu Biblia într-o mînă şi cu AK47 în cealaltă". Uneori chiar în detrimentul propriei familii. Childers se dovedeşte la fel de fanatic în implicarea pentru salvarea copiilor, pe cît era de rebel ca biker şi dealer de droguri. Nebunia asta e cu două tăişuri. Construieşte un orfelinat în inima teritoriului controlat de miliţiile odiosului Joseph Kony care a comandat răpirea, abuzarea şi uciderea a sute de mii de copii. Şi uneori, cum remarcă cineva în film, nu se mai deosebeşte de acesta, lăsînd detractorilor posibilitatea de a spune că e un american nebun care a venit să se joace de-a pac-pac cu "plijmasterii" din Africa.
Pe unii ar putea să-i deranjeze activismul făţiş al peliculei. Chiar dacă în scenele care ar trebui să ne mişte violenţa e subtil dozată (spre meritul regizorului Marc Forster), n-ai cum să nu simţi că Machine Gun Preacher te manipulează, ca orice film militant. Măcar e pentru o misiune nobilă, încă în derulare...
Verdict: Cinematografic nu e o victorie, deşi te răscoleşte cu cîte o scenă dură cam odată la 10 minute. Cred însă că e o lovitură de imagine pentru organizaţia lui Childers, care e posibil să nu mai aibă aşa probleme cu strîngerea de fonduri precum problemele ilustrate în film. În acelaşi timp, s-ar putea să-i crească problemele cu Kony, care a pus deja bani pe capul său.
trailer
vineri, 20 ianuarie 2012
Keanu Reeves vs. Filmul Digital
Un documentar care se anunta foarte interesant e Side by Side produs de Keanu Reeves ce urmeaza a fi lansat la Berlinalele de anul acesta. Proiectul examineaza industria de film aflata in plin proces de tranzitie catre cinema-ul digital. In prezent din ce in ce mai multi regizori incep sa foloseasca camere digitatele (RED Epic de exemplu), tot mai multe sali isi instaleaza proiectoare digitale, asa incat vechea scuza cu "n-a sosit rola de film" va deveni o amintire, premierele ajungand cel mai probabil via filesharing. Filmul lui Reeves (regizat de Christopher Kenneally) va oferi raspunsuri chiar de la cei aflati in fruntea ofensivei digitale: regizori (George Lucas, Christopher Nolan, Martin Scorsese, James Cameron si Steven Soderbergh), directori de imagine, monteuri, producatori, proiectionisti etc si s-ar putea sa ne lamureasca asupra avantajelor si dezavantajelor acestei evolutii digitale.
Ci(ne)MILITURI: O poveste din Queens
Cinemilitura 0.6
rating: Brainwash
Se intreaba cineva de unde vine Shia LaBeouf si ce-a facut de-a ajuns in Transformers? Ori cum arata Robert Downey Jr inainte de Iron Man? Cu alte cuvinte, ce hram purtau cei doi actori din generatii diferite inainte de a capata statul cult de action hero? In vreme ce abilitatile actoricesti ale lui Downey ne sunt tuturor de mult timp familiare, Shia e mai degraba o necunoscuta in ecuatia filmica, dezlegata de fani prin 2007 odata cu succesul lui D.J. Caruso, Disturbia. Un an mai devreme insa Shia lua prim-planul intr-o drama a maturizarii petrecuta intr-un cartier din NY (Queens) pe durata catorva luni fierbinti de vara.
Filmul acesta e rodul autobiografic al lui Dito Montiel, autor de roman si apoi regizor al propriului film. Din nou, un alt scriitor care pune mana pe obiectivul de filmat. Povestea se petrece in doua perioade temporale, una in prezent, cu Dito (Robert Downey Jr.) afland de problemele de sanatate ale tatalui sau si intorcandu-se acasa dupa 15 ani, si una in anii ‘80 cand Dito (Shia LaBeouf) si tovarasii sai dadeau piept cu lumea violenta a drogurilor si crimei. Plotul e redat alternativ, fie direct prin ochii tanarului Dito, fie retrospectiv, prin gandurile sale la maturitate. Totul converge spre un moment definitoriu in viata sa, cand intr-o singura zi isi pierde doi prieteni si realizeaza ca exista doua iesiri din viata: puscaria si cimitirul. Profund afectat alege o a treia cale si fuge, lasandu-si familia, prietenii si iubita.
Departe de a fi o melodrama americana obisnuita filmul se recomanda prin interpretari excelente din partea lui Shia LaBeouf, Channing Tatum (tovarasul si “fratele mai mare” al lui Dito), Chazz Palminteri (in rolul tatalui intransigent) si, desigur, Robert Downey Jr, care, desi apare rar, ofera acea densitate emotionala unui personaj ce trebuie sa dea ochii cu trecutul. O ‘poveste din Queens’ ce aminteste de Scorsese sau Spike Lee...
A Guide to Recognizing Your Saints
joi, 19 ianuarie 2012
The Darkest Hour
rating: eroare
Am fost întrebat în repetate rînduri ce caut la filme proaste. Cu ocazia The Darkest Hour am început să mă întreb şi eu. A fost într-adevăr o oră întunecată pentru cinema. Dacă ar exista o agenţie de rating şi pentru filme, cu siguranţă l-ar fi retrogradat pe loc la categoria B, sau chiar B-.
Pe scurt, doi progamatori americani ajung la Moscova chiar în timpul unei invazii extraterestre. Ceea ce e nou la această invazie e că intruşii sunt invizibili (cel puţin în prima parte). În rest sunt foarte vizibile toate clişeele genului: grupul de victime care sunt decimate pe rînd ca într-un slasher (aici dispar carbonizate într-o jerbă de scîntei şi resturi de tenişi), cîteva gagici ataşate grupului pentru a adăuga niţică tensiune sexuală, tipul nesuferit care bineînţeles o încasează printre primii şi cîteva personaje exotice care ar trebui să fie amuzante. Numai că nu sunt (amuzantă e poate doar mitraliera aia cu microunde).
Scenariul e subţire iar replicile sunt cînd plate, cînd bombastice. Ca în scena cu luptătorii ruşi care refuză să părăsească oraşul cu ultimul convoi de salvare, declarînd că rămîn în oraşul ocupat de invadatori în numele unui patriotism moscovit de tipul "aici m-am născut, aici mor" (patriotism explicabil dacă ne gîndim că filmul e produs de Timur Bekmanbetov, autorul succesului Night Watch). Sinceră mi s-a părut expresia de frustrare "Asta e Rusia"(în traducere, nimic nu merge), o expresie comună ţărilor ortodoxe, ex-comuniste (am auzit-o şi în Belgrad).
Cetăţeanul rus care insistă cu declaraţii de genul ăsta chiar avea potenţial de umor. Dar se pare că realizatorii filmului au vrut să dezintegreze orice urmă de culoare şi energie pozitivă, exact ca alienşii care se dovedesc pînă la urmă a fi nişte mineri din cosmos. Ei au venit în capitalele noastre nu pentru a bate studenţi, ci pentru a extrage cupru şi alte minereuri din astea care se găsesc fireşte în centrul Moscovei.
Şi tot centrul Moscovei e cam singurul lucru de interes (turistic) din film. Dacă îşi propunea să fie un fel de documentar de călătorie cu ochelari 3D, tot ar fi avut o calitate. Doar că 3D-ul e ca şi cum n-ar fi, cu o singură excepţie cînd m-am surprins că-mi mişc capul "să văd" după o maşină, exact ca Emile Hirsch. Starul american e motivul care m-a atras în sală pentru că l-am iubit în Into the wild. După doi ani de pauză voluntară, nu cred că e cea mai bună revenire posibilă pentru actorul de 26 de ani. Din păcate, nici personajul său nu reuşeşte să scurtcircuiteze platitudinea generală.
Singurul personaj amuzant e pomenit frecvent în traducerea românească cu ocazia fiecărei înjurături mai deochiate: Sfîntul Sisoe! Se pare că şi Sisoe e invizibil, pentru că nu apare în film, deşi toată lumea îl strigă. Din cîte înţeleg, misiunea acestui sfînt e să preia asupra sa toate înjurăturile din filmele americane. M-am decis să-i fac dreptate, odată pentru totdeauna, şi să aflu ce-i cu el.
Sfîntul Sisoe a fost ucenicul Sfîntului Antonie. Un ascet plin de smerenie, Sisoe a stat timp de 72 de ani în pustia Egiptului pînă la moartea sa în anul 429. În calendarul ortodox e sărbătorit pe 6 iulie, în aceeaşi zi cu Sfînta Lucia (iată, nu ştiam, dar onomastica mea e în aceeaşi zi cu Sfîntul Sisoe, atît de pomenit de traducătorii noştri de film, începînd cu întîistătătoarea Irina Margareta Nistor).
Revenind la această coproducţie (apropo, se simte o atmosferă, inexplicabilă din punct de vedere geopolitic, de prietenie ruso-americană), mă îndoiesc că va mulţumi vreun fan de horror SF. Nu te face să tremuri în fotoliu, nici să rîzi. Nu prea ai de ce să strigi "Sfinte Sisoe!". Eventual să-l rogi să te scoată din sală şi prin nu ştiu ce miracol să îţi primeşti banii înapoi.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Din dragoste...
Dacă un demnitar PDL a îndemnat românii cu chef de proteste să vadă Moartea domnului Lăzărescu, eu vă îndemn să vedeţi Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (regia Adrian Sitaru), din aceeaşi zonă a "problemelor de sănătate". Cel mai aşteptat film românesc din 2011 ajunge în sfîrşit şi în oraşele unde nu a rulat sau a rulat prea puţin. Mîine (19 ianuarie) îl găsiţi pe dvd, împreună cu Gazeta Sporturilor. Este una din puţinele ocazii din an în care persoanele de sex feminin vor cere la chioşc un ziar sportiv, cot la cot cu bărbaţii. Sau cel puţin aşa mi-aş/v-aş dori.
Trailer
duminică, 15 ianuarie 2012
The Greatest Movie Ever Sold (2011)
rating: Brainwash
La noapte se decerneaza niste premii oarecare in Statele Unite (Golden Globes, pentru neinitiati) asa ca am hotarat ca e momentul potrivit sa va recomandam uu documentar foarte interesant si potrivit pentru momentul de avant pe care-l traieste marketingul integrat in industria americana de film: product placement-ul. Exact! The Greatest Movie Ever Sold e un documentar despre product placement facut de acelasi Morgan Spurlock care acum cativa ani isi sacrifica sanatatea pentru a ne demonstra efectele unei diete exclusiv bazate pe produsele McDonalds (vorbesc de documentarul din 2004, Super Size Me). In ultimii ani tipul s-a dedicat unui proiect riscant, acela de a face un film despre Sfantul Graal al marketingului -co-promovarea- pe care sa-l finanteze doar din banii sponsorilor care urmau sa fie prezentati in documentar.
Filozofia e simpla si noua nu ne spune lucruri noi. Product placement-ul e o industrie de multe milioane de $ care urmareste doua finalitati: asigurarea bugetului pentru un anume film si crearea de noi identitati pentru branduri. Un parteneriat de afaceri care functioneaza pe ideea expusa transant de Bret Ratner intr-un interviu cu Morgan: “if there’s a car in the movie why not be a car that a brand is helping reach your budget.” Cu alte cuvinte linia dintre arta si comert se subtiaza tot mai mult iar regizorii trebuie sa faca compromisuri. Tarantino, spre exemplu, se plangea ca brandurile nu se prea inghesuie sa apara in filmele sale... Ma intreb de ce?!
Intregul concept al documentarului e acela de a functiona ca un metafilm, documentandu-se pe sine: procesul nasterii sale si tot ceea ce presupune atragerea sponsorilor intr-o asemenea aventura. Morgan incepe intai si-ntai cu pitch-uirea ideii la cele mai prestigioase companii de marketing. Cum era de asteptat este refuzat asa ca apeleaza la un amic din domeniu. Acesta il consiliaza sa-si stabileasca propriul brand, pentru ca mecanismul functioneaza in ambele directii, si apoi sa verifice ce fel de clienti i se potrivesc si pe aia sa-i abordeze. Apoi nu ramane decat sa acopere bugetul de 1,5 mil $ si sa-si respecte obligatiile fata de sponsori, adica sa-i "integreze" (nu fara simtul umorului) in film.
Ideea pentru care militeaza Morgan e aceea de transparenta a precesului dar o consecinta, probabil neprevazuta, e transformarea sa pe parcurs intr-un “vanzator”. O mana intinsa si stransa creeaza suportul moral pentru viitoare obligatii de colaborare. In acelasi timp, insasi dorinta lui de a duce la capat proiectul il constrange sa faca acele compromisuri pe care unii dintre noi poate nu le-am face, si anume sa ne asociem cu branduri cu care inainte nu aveam nici o tangenta. In demersul sau Morgan Spurlock cauta consiliere in cele mai diverse domenii, discutand astfel cu oameni din marketing, showbiz, film (JJ Abrams, Tarantino), sau cu afaceristi, activisti politici si filozofi ca Trump, Ralph Nader si Noam Chomsky. Interviurile sunt, bineinteles, prezente in film.
Desi documentarul asta e plin de publicitate deloc mascata e macar onest si foarte amuzant. E imposibil sa impiedici o industrie cu o atat de mare expunere sa faca reclama. Problema e cand “plasamentul” e prea vizibil si astfel se rupe filmul, intregul demers devenind ridicol. Intrebarea care rasare in asemenea momente e urmatoare: se pierde sau nu integritatea? De recomandat in special bloggerilor :). Ei au parte de aceleasi dileme.
Trailersâmbătă, 14 ianuarie 2012
Ecranizare de vis: Hyperion Cantos
Ma intreaba Cristina cum as vedea eu filmul perfect daca as fi, sa zicem, in masura sa aleg tot ce implica productia lui. Pai asta-i o intrebare imposibila date fiind nenumaratele placeri vinovate pe care mi le-am cultivat si puzderia de dorinte cinefile pe care le trec in fiecare an in pomelnic. Ca sa intelegeti mai bine dilema va impartasesc o taina: eu chiar m-am rugat sa nu mor pana vad continuarile Matrix. La fel cu LOTR. Dar asta era acum 10 ani. In prezent ma rog sa nu pierim cu totii pana vine Hobbit-ul.
Prin urmare am avut destul de furca cu identificarea acelui film perfect care m-ar face sa aproapemor de fericire ca a fost realizat. A trebuit sa ma hotarasc pana la urma in directia celui mai recent SF care mi-a infierbantat imaginatia, seria epica a lui Dan Simmons, Hyperion Cantos. Si asta doar pentru ca Fundatia lui Asimov, acum filmabila, nu incape intr-un singur film ci probabil intr-o trilogie, sau poate, in doua. Hyperion Cantos are "doar" 4 volume, iar primele doua (Hyperion si The Fall of Hyperion) fiind destul de unitare, ar putea incapea intr-un film cu 2 parti, asa cum e moda mai nou...
Ar fi insa o munca destul de grea sa adaptezi cele 1000 de pagini de space opera/cyberpunk asa ca nu ma gadesc la alt scenarist decat Simmons. Variante alternative probabil David S. Goyer sau Damon Lindelof. Primul regizor venit in minte a fost Alex Proyas (Dark City, I, Robot) iar motivele sunt simple: omul a abordat si SF-ul futurist si cel dark gotic. Apoi e familiar cu naratiunea detectivistica si multistratificata. Iar romanele lui Simmons au structura de poveste in poveste (Decameronul sau The Canterbury Tales sunt opere de referinta) in care un grup de pelerini fac un drum la capatul Hegemoniei, pe Hyperion, pentru a vizita niste ruine enigmatice numite Criptele Timpului. Cei sapte pelerini isi povestesc succesiv motivatia vizitei iar fiecare poveste ofera un unghi de atac al misterului si o perspectiva asupra umanitatii in secolul 27.
Se identifica insa un element recurent in toate povestile si anume personajul Shrike, o creatura groaznica cu rol de judecator/tortionar care-i viziteaza in vise si le arata iadul tragandu-i in teapa cu propriul trup. Shrike e cea mai bestiala idee din intregul roman intrucat identitatea, rolul si existenta sa sunt un mister. Asa cum ii sta bine unui roman SF, Hyperion imbina politica, religia, fictiunea speculativa cu elemente savuroase din space-opera si cyberpunk (matrici, AI-uri, lupte stelare) rezultand o intriga foarte complexa si 7 personaje destul de echilibrat dezvoltate. Si mai are si o nota poetica, unul din eroi fiind o reincarnare/clona a lui John Keats iar toata polologhia poarta semnul unei justitii divine. Asa ca oricare regizor s-ar apuca de asta ar avea mainile pline.
O mana de ajutor i-as da lui Proyas punandu-i un producator de talia lui Ridley Scott sau James Cameron. Imaginea ar fi pe mainile lui Dariusz Wolski (Dark City, Prometheus) iar muzica mi-ar placea sa fie din gama John Williams, Clint Mansell sau Trent Reznor & Atticus Ross. Distributia o las pe mainile celo capabili... io nu vreau decat pe Shrike sa-l faca H. R. Giger! Sau vreun discipol de-al lui. It's like a boogeyman with spikes...
Ps. Filmul e deja pe biroul producatorilor Warner Bros. si are un regizor atasat temporar: Scott Dericksonn. Nu-s foarte optimist.
vineri, 13 ianuarie 2012
Trailerul zilei: Moonrise Kingdom
Daca sunteti de acord ca Wes Anderson (The Royal Tenembaums, The Darjeeling Limited) e unul din cei mai interesanti auteuri americani in viata o sa va placa Moonrise Kingdom. Personal, dupa ce-am urmarit trailerul de mai jos, am simtit brusc nevoia sa revad The Darjeeling Limited. Atmosfera de basm, cinematografia de carti postale de acum 50 de ani, umorul si ciudatenia personajelor, toate sunt intr-o nota distincta dar cumva familiara. Moonrise Kingdom se desfasoara in anii '60, undeva pe coasta New England, cand doi copii - un baiat si-o fata - aleg sa fuga imrpeuna de familiile lor cauzand o agitatie teribila in comunitate. Se constituie o echipa de cautare pestrita (familia bizara a fetei si tabara de cercetasi din care facea parte baiatul) si astfel se aseaza premisele pentru o droaie de peripetii. Va las sa descoperiti singuri distributia fabuloasa din noul film al lui Wes Anderson.
joi, 12 ianuarie 2012
Succes românesc la Hollywood
Aş fi vrut să păstrez informaţia asta pentru articolul dedicat evenimentului din 7 februarie.
Dar nu se mai poate. E prea fierbinte şi prea importantă (vă rog să nu uitaţi: aţi auzit-o prima dată pe marele ecran!!!).
Scurtmetrajul românesc The Crossing a luat şase premii la Los Angeles Cinema Festival of Hollywood. De fapt a luat cam tot ce se putea lua. Inclusiv premiul pentru regie (Cristian Pleş) şi pentru cel mai bun actor (bineee Boris!). Ia uitaţi-vă aici în ce companie se găseşte actorul timişorean, Boris Gaza.
Judecînd după numărul de premii cu care a fost distins, The Crossing este cel mai bun film al actualei ediţii de festival. Ok, poate că LACF nu e Sundance sau premiile Oscar, dar e un festival care se desfăşoară (repet) în Los Angeles, pe Ventura Boulevard (unde s-au filmat scene din Crash, Transformers şi 40 year old virgin), în inima Hollywoodului. Trebuie să recunoaşteţi că nu se întîmplă prea des să avem un succes românesc peste ocean. Cu atît mai mult un scurtmetraj studenţesc, filmat cu resurse independente (pe aici prin zonă, pe la Buziaş şi Bîrzava) şi, more or less, prin voluntariat.
E o confirmare nouă (pe lîngă celelalte două distincţii) pentru talentul tînărului cineast şi al protagonistului. E o ştire de bun augur şi pentru Asociaţia Marele Ecran care îşi face debutul cu proiecţia acestui short, despre care am scris aici încă din august 2010, cînd încă nu era finalizată post-producţia. Boris îmi dădea ieri seară ştirea printr-un sms şi îmi spunea că avem exclusivitate. Deci ştirea asta este premiul nostru pentru că am crezut în film încă de la început. Iar voi sunteţi invitaţi să-l vedeţi pe 7 februarie, în Aula Bibliotecii "Eugen Todoran".
Fata cu un dragon tatuat
Abonați-vă la:
Postări (Atom)