sâmbătă, 10 iulie 2010
Trailerul zilei: The Social Network
Subiect: gestatia, naterea si explozia fenomenului Facebook sau, in general, a retelei sociale. Regizor: David Fincher! Scenariu: Aaron Sorkin (a scris si Charlie Wilson's War daca mai tineti minte, cu Tom Hanks). In vizor: Mark Zuckerberg, CEO Facebook interpretat de Jesse Eisenberg (Zombieland), Sean Parker (cofondatorul Napster devenit ulterior presedinte fondator Facebook, jucat de Justin Timberlake, si Eduardo Saverin, cofondator Facebook care ulterior s-a razboit prin tribunale cu Zuckerberg, in film interpretat de Andrew Garfield (Boy A). Ce-ar mai fi de zis? Doar ca abia astept luna octombrie si ca am dat Like paginii imdb pe facebook.
vineri, 9 iulie 2010
Predators (2010)
Au trebuit sa treaca 23 de ani pentru a vedea un demn succesor la Predator-ul lui John McTiernan din 1987, acel surprinzator melanj de action si science-fiction care a devenit un cult in anii urmatori si care a dat nastere la doua personaje iconice: "pradatorul" extraterestru, acea teribila creatura soldat-vanator care gusta cu placere sadica pinda si macelarirea oamenilor ingroziti, pastrand insa si un dram de respect razboinic fata de specimenele mai curajoase, si mercenarul anti-erou jucat de Arnie, probabil intr-unul din cele mai "barbatesti" roluri ale sale. Predator era in primul rand un film de actiune, cu un ritm extraordinar, de o violenta grafica gata sa provoace soc si repulsie dar si cu o componenta SF care sa sustina story-ul excelent scris. Si era atat de autentic, de convingator.. nu gaseam nici o diferenta intre cele doua forte, pradatorul era tot atat de real ca si comandoul de mercenari din jungla Americii Centrale, chiar mai mult, lasa impresia ca "apartinea" acelui loc, fiind perfect adaptat, si ei, oamenii, erau intrusii. Nici o clipa nu m-am gandit ca ar fi un om in costum sau efecte CGI, vedeam Predator-ul asa cum vedeam Alien-ul, carne si sange, din alt univers ce-i drept, insa palpabil, viu si posibil de ucis.
Iar acum Predators ma aduce aproape de aceleasi sentimente, imi starneste emotii similare de copil fricos care se intreaba-n intuneric: ce mama naibii ii vaneaza pe nefericitii aia? Caci, desi stiam raspunsul, abia asteptam sa vad cu ochii mei 'vanatorii'. Filmul regizat de Nimrod Antal si produs de Robert Rodriguez se raporteaza exemplar la filmul original preluand mercenarii, jungla, jocul de vanatoare, vizorul termic pacalit cu noroi si confruntarea unu la unu din final. Cu ele tese insa o poveste noua, o continuare mult mai onorabila decat cea din '90 (cu Danny Glover) si cu atat mai superioara celor doua AvP-uri. Da, e la fel de liniar, cu acelasi dialog schematic si pe alocuri ieftin, insa primele 20 de minute sunt admirabile in construit suspansul. Pradatorii sunt cloack-uiti, rabdatori, rapizi si dotati cu acel sinistru tunulet energetic - trademark-ul rasei. Opereaza in echipa de trei, sunt rase un pic diferite, au tabara si iau trofee (da, scena cu smulsul coloanei vertebrale se repeta!!). Au caini de vanatoare, rivalitati si au deschis sezonul la oameni. Plotul e insa dureros de banal si de cliseic, usor de inghitit din fotoliu dar greu de digerat ulterior cand te intrebi de ce au tratat atat de usor problema dezumanizarii individului si paralela dintre pradatorii umani si cei 'inumani'. Plus niste scapari de logica si scene lipsa prezente numai in trailer..
Predators se deschide astfel in aer, cu un Adrien Brody in cadere libera, in stare de aproape-trezire si aproape de a fi facut chiftea din cauza unei parasute deschise la limita. El e Royce, mercenar nemilos aruncat in jungla, inarmat pana-n dinti si suferind de amnezie. Langa el incep sa pice alte trupuri: un mexican (Danny Trejo), un rus (dotat cu nelipsitul minigun), un rebel african cu al saselea simt, o gagica cu fund misto (Alice Braga), un detinut guraliv, un doctor neindemanatic si un yakuza. Cu totii vor descoperi curand o "minunata lume noua" unde soarele sta-n loc, aerul e respirabil si planeti de marimi colosale umplu cerul. Si mai important, ca nu-s singuri, iar apoi ca-s buni de vanat. Jungla e destul de luxurianta dar incomparabila cu cea in care Arnie si mercenarii deschideau carari cu 2 decenii in urma. Aia era virgina, asta e o padure ecuatoriala(?) usor de strabatut. Totusi sentimentul de straniu e prezent, parte datorita cinematografiei si unghiurilor de filmare, parte din cauza coloanei sonore care aduce aminte de filmul original.
Daca la capitolul tehnic filmul are tot respectul din partea mea, scenele de actiune si efectele excelente (nu s-a exagerat uzul de CGI) mangaindu-mi retinele, totusi am ceva regrete in ce priveste personajele. Adrien Brody, desi e un actor oscarizat (pentru pianistul Szpilman) si a tras de fiare, nu 'umple' ecranul cum o facea Arnold. Alice Braga e neremarcabila in spatele lunetei si are un moment important cand relateaza echipei primul contact cu creatura din filmul cu Schwarzy, Danny Trejo are putin ecran, probabil se grabea la filmarile pentru Machete, yakuza e prea tacut si misterios pentru a pune emotie in mine atunci cand are loc onorabilul duel cu unul din Predatori. Nici 'oaia neagra' nu e atat de carismatica pe cat ar fi putut oferi un Steve Buscemi in rolul detinutului portocaliu. Doctorul jucat de Topher Grace e un personaj intrigant prin faptul ca aparent nu-si are loc in gasca de paramilitari si asasini dar daca semi-twistul din final ar fi cazut in mainile unui scenarist capabil s-ar fi nascut ceva remarcabil. Apoi, cu tot respectul pentru Lawrence Fishburne, rolul sau de tacanit e inexplicabil si nu face decat sa rupa ritmul filmului cu acest moment reflectiv.. As fi apreciat mai bine o noapte petrecuta de urmariti sub cerul liber, in jungla ostila, decat ademenirea lor in culcusul calduros al unui 'gunoier'.
In fine, astea-s mofturile unui fan excentric. Cert e ca as fi vrut sa ma atasez de personaje mai puternic, asa cum am facut-o in filmul original. Mai tine minte cineva de sacrificiul indianului ce-l asteapta pe Predator pe-acel bustean suspendat peste-o prapastie si era inarmat doar cu un pumnal. Ce spirit de razboinic.. Sau cand Mac sa tara printre liane si radacini pana sub un bustean ca sa-si vada teasta zdrobita de tunul energetic. N-au avut nici o sansa si totusi au riscat. In Predators au lipsit figurile familiare si o mai mare atentie la creionarea personajelor, caci afara de Adrien Brody nu-ti prea pasa de nimeni. Dar e ok, atata timp cat actiunea umple golul. Si o face cu succes, Predators devenind un tribut binevenit oferit fanilor.
Trailer
Trailer
Vineri dupa-masa
In 2008, Florin Piersic Jr. a lansat ideea unui film colectiv care sa reuneasca mai multe scurtmetraje in jurul unei teme: Bani. Asta e principala problema a oricarui cineast, incepind cu fratii Lumiere. Piersic Jr. isi propunea sa ofere o sansa de afirmare realizatorilor tineri si necunoscuti, fie ca erau "tineri cu studii de specialitate sau simpli aspiranti cu imaginatie". Rezultatul final nu s-a prea ridicat la inaltimea ideii.
Cele 12 scurtmetraje selectate variaza de la amatorism stangaci de tip home-made, la lucrari cu cap si coada (si continut). Noemi Dumitrescu este autoarea short-ului Vineri dupa-masa, filmat dintr-o bucata. Un mini-portret al generatiei de hiper-consum, in care autoarea lasa sa se intrevada cauzele recesiunii actuale, intr-o vreme in care nici nu incepuse sa se discute despre criza.
Noemi este o veche amica (printre altele, am petrecut impreuna a doua editie a Festivalului Anonimul, unde am infiintat, desfintat si discutat o gramada de idei de filme) iar cu cei doi actori (Andreea Milici & Dinu Bodiciu) am fost coleg in trupa Thespis. N-as putea deci sa fac aprecieri asupra filmului fara sa fiu suspectat de subiectivism. Va las pe voi sa aruncati cu noroi sau cu flori.
Intelegerea cu Piersic Jr. era ca autorii nu isi pot prezenta separat opera, timp de doi ani. Acea interdictie a expirat, asa ca Marele Ecran va prezinta in premiera, in aceasta vineri dupa-masa, scurtmetrajul Vineri dupa-masa.
continuarea aici
Timisoreanca Noemi Dumitrescu a facut Facultatea de Arte Plastice, sectia Design Multimedia, un masterat in Creative Writing (Facultatea de Litere, Universitatea de Vest) si mai multe filmulete experimentale. Ar vrea sa experimenteze in continuare, insa nu are "acces la o camera ca lumea". In ultima instanta isi va filma ideile si cu o camera low-quality. Intre timp se antreneaza facind fotografii.
joi, 8 iulie 2010
Walking Disaster
rating: orgasmultiplu
Joia trecuta, Centrul Cultural Francez a inceput seria de proiectii in aer liber dedicata auteur-ului Jacques Tati (1907 - 1982).
Inaintea proiecţiei (Vacanţa domnului Hulot, 1953), la părăginita Grădină de Vară de la Capitol, Eric Baude (directorul Centrului) spunea că “Tati e un mit în Franţa”. Mit-nemit, recunosc că nu mă aşteptam să-mi pocnească fălcile de rîs la o producţie din 1953. Imaginaţi-vă că în primul sfert de oră nu se rosteşte nicio replică. De fapt, eroul (jucat de însuşi Tati) spune un singur lucru tot filmul: numele său.
Hulot este un tip excentric, inadaptat social şi foarte stîngaci. Un încurcă-lume autentic. Deşi intentiile sale sunt absolut benigne, ajunge mereu să provoace calamităţi literalmente la tot pasul(walking disaster). Pasul sau saltaret si bizar nu mi-a iesit inca din cap. Din recuzita nu-i lipsesc niciodata palaria si pipa.
Acum am înţeles de unde au apărut Mr.Bean, Forrest Gump (cei care l-au vazut pe Hulot jucind ping-pong sau tenis stiu la ce ma refer) si personajele lui Sylvain Chomet (in vara aceasta are premiera Iluzionistul, realizat de Chomet dupa un scenariu scris de Tati si care va avea in centru o versiune animata a lui Tati insusi).
In ciuda influentei sale masive, nu cunosc vreun alt cineast după el care să facă umor cu asemenea economie de mijloace (de exemplu, din sunetul repetitiv produs de o uşă batantă; din repetitia formidabilei teme muzicale care sugereaza monotonia zilelor de vacanta; din eleganta cu care a evitat happy-end-ul, in pofida idilei ce parea sa se contureze). Apropo de economie, există o scena în care Hulot dansează iar pe fundal se aude un ministru vorbind grav despre “recesiune”, “inflaţie” şi “taxe” etc. Metodele prin care suntem dresaţi au rămas deci neschimbate, de cind lumea.
In ciuda influentei sale masive, nu cunosc vreun alt cineast după el care să facă umor cu asemenea economie de mijloace (de exemplu, din sunetul repetitiv produs de o uşă batantă; din repetitia formidabilei teme muzicale care sugereaza monotonia zilelor de vacanta; din eleganta cu care a evitat happy-end-ul, in pofida idilei ce parea sa se contureze). Apropo de economie, există o scena în care Hulot dansează iar pe fundal se aude un ministru vorbind grav despre “recesiune”, “inflaţie” şi “taxe” etc. Metodele prin care suntem dresaţi au rămas deci neschimbate, de cind lumea.
Regizorul taxează cu discreţie clişeele si gesturile masinale ale vieţii cotidiene. În comparaţie cu semenii săi robotizaţi, Hulot pare cel mai viu om de pe Pamant. Asa cum se întîmpla si in Unchiul Meu (Mon Oncle, 1958), film ce va fi proiectat asta seara, in spatiul intim si elegant al curtii Centrului Cultural Francez Timisoara (B-dul Loga).Joia viitoare e Zi de Sarbatoare (Jour de fete, 1949), filmul care încheie “seria Tati” în frumos renovata Piaţă Traian. E al doilea sau lungmetraj, cu un erou postas (Hulot nu se nascuse inca). Asteptati-va la un festin de gaguri vizuale şi sonore. Tati foloseste ca nimeni altul coloana sonora pentru efecte comice. Claxoane, behaituri, bazaituri si alte zgomote banale devin scurte comentarii umoristice.
Sincronizarile dintre sunet si imagine dovedesc inca o data inteligenta mizanscenei. Aici putem vorbi chiar de coregrafie (in fond, Tati era un mim stralucit). Nimic nu e lasat la intamplare. Tati era atat de prevazator incat a filmat Jour de Fete si in alb-negru si color. Trebuia sa fie prima productie franceza in culori, insa din cauza unor imperfectiuni tehnice filmul a avut premiera in alb-negru. Acum exista si versiunea color, restaurata de fiica regizorului, Sophie.
Aglomerarea de intamplari pe metrul patrat de pelicula impune mai multe vizionari ale filmelor sale (numai sase scurtmetraje) pentru descifrarea tuturor micilor gesturi si semnificatii. Tati observa ticurile si mecanicismele vietii la tara (Jour de Fete), ale monotonelor zile de concediu (Vacanta domnului Hulot), dependenta de tehnologie (Unchiul Meu) si artificialitatea vietii omului modern (pentru Playtime a construit un intreg orasel -"Tativille", care l-a ruinat pe regizorul-producator). Cu ultimele doua filme este si vizionar: a anticipat cu 50 de ani problemele pe care le discutam astazi.
Dincolo de descoperirea unei lumi si a unui autor original, "seria Tati" mi-a prilejuit redescoperirea unui vechi obicei. Placerea rasului colectiv. Daca vremea e favorabila, mergeti la una din aceste comedii in aer liber! Veti observa ca risul e contagios. Apoi mai e si placerea discutiilor de dupa proiectie ( - L-ai vazut pe mos cum arunca scoicile pe care le culegea nevasta-sa?, - Mie mi-a placut faza cu paleta de tenis!, -Sau cand a ajuns la inmormantare cu anvelopa pe post de coroana, -Ba nu, cea mai misto a fost scena cu artificiile). Mergeti si exersati rasul cu pofta, rasul inocent al copilariei.
Tati, tati, da' noi unde ridem? (vezi afis)
duminică, 4 iulie 2010
The Twilight Saga: Eclipse (2010)
Fac o cronicuta scurta si la partea a 3-a din de(Saga) cu vampiri scipitori far’ de talent numai si numai pentru ca vad prin alte recenzii exprimari de felul: “actiunea te tine cu sufletul la gura” sau “umor consistent”. Ca sa fim clari actiunea nu te tine cu sufletul la gura pentru ca ea, actiunea, nu prea exista, e la fel de rara ca ustoroiul in toata seria Twilight si daca-si face aparitia in finalul filmului nu-mi tine deloc sufletul la gura. Mai apoi chestia cu umorul consistent e posibila dar in mod involuntar, la fel ca o coborare pe Transfagarasan intr-o masina cu roti triunghiulare. Sunt sigur ca nici ei nu incercau sa fie funny ci pur si simplu se rugau sa se termine. Observatia cu roti triunghiulare nu este deloc intamplatoare ci mi-a venit atunci cand m-am gandit care este esenta acestui film. Ei bine este vorba de triunghiul amoros, si aici nu ma refer la partile anatomice ale Belei caci, dupa cum stim, ea inca e o virgina (wait, what?!) deci shh, ci la forma geometrica a relatiei de dragoste noua ce domina acest film: om-vampir-varcolac. Un triunghi in contra naturii, ati crede, care inchide artistic un film de peste 2 ore ce poarta inexplicabil numele Eclipse. Doar ca eclipsa s-a eclipsat, cum s-ar zice, lipsind cu desavarsire.La carma celui de-al treilea film Twilight e nimeni altul decat David Slade, iar eu unul ma indoiesc ca fanii seriei cunosc faptul ca, spre deosebire de precedentii regizori, Slade stie sa faca filme cu vampiri (30 Days of Night e un horror atipic si sangeros plasat la Polul Nord). Explicatia pentru plictiseala teribila din Twilight Eclipse o pun doar pe seama materialului de lucru: scenariul cu niste burti neinspirat decupate si dialogurile cheesy de trimis sms: “Isabella Swan, I promise to love you every moment of forever.“
Care-i story-ul de fapt? Pai, initial vroiam sa zic ca e vorba de o ultima razbunare a roscatei Veronica, vampirita cu pofta de carnita Bella, care face cumva si creeaza niste newbies (pui de vampir) chipurile mai puternici decat vampirii insisi (inexplicabil dar hey, femeile sunt de pe Venus si Stephenie Meyer e femeie) pe care-i asmute impotriva clanului Cullen. Dar apoi ni s-a relevat faptul ca tot filmul e un ritual de seductie prin care Bella vrea, mai ca implora, sa devina femeie. La acest capitol insa exceleaza Edward. Puterea lui de abstinenta il face ginerele ideal pentru fiecare tatic de liceanca in calduri intrucat el nu si nu. Nici macar atunci cand reintra in schema varcolacul Jacob care-i promite fetei ca o va iubi pana i se va opri inima, ceee ce e un pic confuz, intrucat Bella are de gand sa se arunce in gura, coltii, patul vampirului pentru nemurire. Dar Edward nimic, ca e de moda veche si prin urmare o cere de nevasta. Genial, parca ar fi un film educational facut de vreo asociatie crestina.
Totusi inteleg de ce Twilight are asa succes. A prins foarte bine la fetitele romantice care spera si ele sa aibe de ales intre doi bruneti inalti care tanjesc de dorul lor si ele sa-i iubeasca pe amandoi, pe rand sau deodata, cum s-o nimeri. Exista insa un moment epic in acest film si anume scena de camping cand Bella dardaie in cort, caci mortul viu n-are cum s-o incalzeasca, si atunci sare la inaintare Jacob sange-fierbinte subliniind repede evidentul, si anume, ca ar fi mai de efect daca ea si-ar da jos hainele. HA! Pup-o ba, se va striga in sala. Din pacate nu se pupa nimeni, nici macar cei doi masculi care, dupa o discutie barbateasca, ajung la doua concluzii:
1. ca Edward l-ar place pe Jacob daca n-ar fi varcolac si
2. chiar daca Edward n-ar fi vampir Jacob tot nu l-ar aprecia
deci nici o sansa de gaylove interrasial.
Altfel filmul arata la fel de inspirat ca New Moon, CGI-ul e tot atat de anemic de parca e facut din stop-motion, varcolacii sunt tot niste lupi extradezvoltati iar vampirii n-au pic de sange. Luptele lor sunt ca niste ciocniri de bibelouri rezultand doar multe cioburi. Volturi parca sunt un band de goth metal si singura prezenta mai de doamne-ajuta o are Dakota Fanning (Jane). Din nou o confruntare serioasa intre cele doua clanuri este amanata, probabil, pentru ultimul film. Pana atunci sa speram ca si Bella isi consuma noaptea cu Edward, ca deja au facut 3 filme.
La vida es una tombola
Si yo fuera Maradona y un partido que ganar
si yo fuera Maradona perdido en cualquier lugar...
La vida es una tómbola de noche y de día.
Muzica: Manu Chao.
Secvente din Maradona by Kusturica.
Acum doi ani scriam despre film:
Să nu vă aşteptaţi la prea mult fotbal (în fond e recomandarea „Elle” a lunii), nici la un film biografic, ci la un document personal, exuberant despre fotbalistul care a devenit cel mai mare duşman al său. Cum arata Maradona văzut de Kusturica? Activist anti-Bush, moderator de talk-show, toxicoman, revoluţionar, om şi sfînt. "Dacă Andy Warhol ar fi trăit l-ar fi zugrăvit şi pe el în sepia ca pe Marilyn Monroe şi Mao Tse Dung" zicea regizorul sarb. Nu ştiu despre Warhol, dar momentul Manu Chao din final îi va mişca şi pe necredincioşii în Diego. La Vida Tombola.
La ultima tombola (din Africa de Sud) a tras din nou lozul necastigator, ceea ce adauga o noua dimensiune tragica acestui urias icon modern. Nu stiu cine ar mai vrea sa fie Maradona in acest moment. Probabil ca nici el, pentru o vreme...
vineri, 2 iulie 2010
Mergem la Shrek?
Dat fiind ca n-am mai fost de multisor la un film in masa propun ca duminica seara sa ne radem in 3D cu ultimul Shrek. Eu am rezervat cateva (20 mai exact) locuri pentru ora 22:15 si as vrea sa stiu cine vine la spectacol. Sa ne relaxam putin inainte de noua saptamana.
Ps: e avampremiera, asa ca mai devreme nu era decat cel dublat in limba romana dar fara vocile lui Eddie Murphy sau Banderas n-are sens filmul.
Triumful Cinematografului
E clar. Nu se mai aude nimic de zumzaitul vuvuzelelor. Dar va place cum se vede Cupa Mondiala, nu-i asa? Si nu ma refer la transmisiunile in HD sau 3D. Ma refer la noua estetica a spectacolului sportiv: vedem meciul din toate unghiurile ca in Matrix, din cer sau din interiorul portii (de „la paianjen”); vedem prim-planuri cu zeii stadionului - noile staruri; vedem la relanti cum i se umfla jugulara sportivului in actiune. Nu mai exista timpi morti. S-au suprimat prin montajul dramatic si ritmat al reluarilor (aici un antrenor isi smulge parul, aici ride un spectator). Totul e facut sa ne emotioneze si sa spectacularizeze, chiar si acolo unde nu e nimic spectaculos.
„Tehnologia tine pasul cu fotbalul” spunea unul din comentatorii meciului SUA – Ghana. „Ma astept ca la urmatorul Campionat sa bage o camera in minge”. De fapt, ceea ce vedem astazi pe „toate ecranele lumii” nu e triumful tehnologiei. Este triumful tehnicii cinematografice si a spiritului sau.
Ii las pe Gilles Lipovetsky si Jean Serroy sa va explice cum vine asta: "Cu televiziunea hipermoderna, realul sportiv se metamorfozeaza in show superlativ, in film de mare spectacol, globalizat. Televiziunea, magia transmisiunii in direct, sportul, toate au facut ca cinematograful sa-si piarda exclusivitatea si pozitia predominanta. Dar acest regres e sinonim si cu incoronarea sa, intr-atat i-a imprumutat show-ului sportiv tehnicile sale de luat vederi, estetica-soc si emotionala, spiritul sau de starizare si scenarizare totala” (Ecranul Global, Polirom, 2008)
Curat scenarizare. Au fost cateva meciuri cu "scenariu" scris parca la Hollywood: cu rasturnari de situatie, cu goluri in ultimul minut, cu cei slabi infrangandu-i pe favoriti (si intotdeauna telespectatorii dezinteresati vor tine cu "the underdog"). Zilele trecute, pe burtiera stirilor sportive de la ProTv trona titlul: Meci de Oscar (despre Paraguay-Japonia). Semn ca toata lumea s-a prins ca "spiritul cinematografic se amesteca in televiziune" ( e de-ajuns sa vedeti trailerul asta).
"Acum intreaga informatie se construieste in vederea divertismentului si a mobilizarii afective a publicului. Jurnale televizate, punerea in scena a stirilor, reportaje: media TV isi organizeaza tot mai mult programele ca o punere in film generalizata (sublinierea autorilor) centrata pe uman si pe intim, pe emotie si pe compasiune. Daca videofilia detronat cinefilia, aceasta a fost in beneficiul cautarii emotiei-cinema pe toate celelalte ecrane".
Cei doi cercetatori francezi concluzioneaza: "Cinematograful nu e in regresie: adevarul este ca el a fagocitat mai mult sau mai putin toate imaginile, el remodeleaza gusturile si practicile inspre tot mai multe efecete-soc si de mare spectacol. S-a nascut o cinemanie care, prin intermediul televiziunii si dincolo de ea, prin intermediul celorlalte ecrane, inaugureaza atat un nou stil, cat si un nou fel de a privi: cineviziunea. Visul nu mai e asteptat doar in fictiunea cinematografica, ci intr-un real audiovizual, filmat si scenarizat. Dupa ce am visat alte lumi, vrem visul si senzatiile pe toate ecranele lumii (sublinierea mea)".
joi, 1 iulie 2010
The A-Team (2010)
Specialisti in ridicol
rating: Brainwash
Ca pustan eram printre cei mai vrednici urmaritori ai serialelor A-Team si MacGyver astfel cand am auzit de tranzitia spre marele ecran a ‘echipei de elita’ aproape c-am strigat ca un Smeagol ingrozit: “You’ll ruin it!!” Dupa ce am urmarit asnoapte filmul lui Joe Carnahan - The A-Team - m-am mai linistit. Nu e rau deloc dar nici mai bun ci doar mai mare si mai tare, o versiune upgraduita la nivelul in care se fac filmele de actiune big-budget. Primesti exact ce platesti: divertisment vizual ticsit de explozii, cascadorii, alergari frenetice (fratii Scott sunt producatori executivi), invariabila relatie cu scantei dintre Face (Bradley Cooper) si o ea (Jessica Biel), mult haos presarat cu aproape la fel de mult umor (aparent involuntar) si un joc actoricesc foarte bun din partea lui Liam Neeson in rolul colonelului Hannibal Smith.
A-Team incepe “undeva in Mexic”. Chiar asa scrie. Acolo Hannibal e cam torturat de niste mexicani si dat potol unor draguti de rottweileri pe care reuseste sa .. nu-i impuste ci doar sa-i incatuseze(!) dovedind din startul filmului esenta unui membru A-team: e mai periculos cand e inarmat doar cu acul percutor al unei arme decat daca ar poseda intreaga arma. Filmu continua “altundeva in Mexic” unde Faţosul (Face) e la randul sau gata sa plece cu ingerii dupa ce un colonel rebel l-a prins incercand sa-i... salveze iubita. Cu ajutorul lui B. A. Barracus (Quinton Jackson) pe care-l intalnise evident, tot in Mexic, Smith il salveaza pe Face si apoi il angajeaza pe tacanitul Murdock (nebun cu acte) sa-i zboare cu “elicopterul armatei salvarii” peste granita. De aici incolo restul e istorie... 8 ani de istorie mai precis, ani in care A-team a devenit un comando respectabil folosit in cele mai debile 80 de misiuni si aflati in prezent in Irak pentru a 81-a.
In Irak cei patru isi baga nasul in oferta CIA, ceva extrem de riscant, stiti voi, blackops under the radar full deniability si se cam ard, ajungand in puscarie nevinovati. Si cam de aici incepe filmul propriu-zis, A-team trebuind sa-si curete reputatia si sa-i gaseasca pe adevaratii vinovati. Toate astea insa sub privirea capitanului Sosa (Biel) care pe langa contrele cu fostu’ - adica Face - mai are si un dinte impotriva lor ca i-au stricat operatiunea in Irak. Astea fiind zise nu trebuie sa va asteptati la prea multe de la film in afara de fun, foc si fum. Tradari, twisturi, planuri ridicole care functioneaza, cascadorii imposibile fara CGI, neuitatele gag-uri cu B.A. Barracus si tepele trase de colegi pentru a-i invinge frica de zbor. Cred ca una din cele mai bestiale scene e cand echipa aflata intr-un tanc A1M1 in cadere libera dintr-un avion foloseste tunul “ca sa zboare cu el”, de fapt sa carmeasca. E epic, ca sa nu mai vb ca B.A. e treaz in tanc.
Sunt insa si regrete din partea mea iar astea se leaga de putinul rol avut de Murrdock, cu toate ca momentele sale au fost hilare, de inlocuitorul lui Mr T care nu mi s-a parut defel amenintator, de lipsa van-ului emblematic (care apare doar la inceput pana sa fie distrus din greseala de Murrdock) si de aspectul general cam prea neserios al filmului, in ciuda prezentei mai mult decat suficiente a doua ingrediente serioase: sexul si violenta. Dar macar sunt onesti: “They are the best, and they specialize in the ridiculous.” Apoi CGI-ul n-a parut mai deloc convingator, puteai foarte usor sa-l elimini mental din locurile unde-si facea simtita prezenta si sa-ti strici vizionarea. Iar pe final efectele au fost atat de neverosimile ca-ti insultau inteligenta, ca intr-un B-movie. Totusi ‘artificiile’ au explodat, adrenalina a existat in unele momente, story-ul a captivat chiar daca retrospectiv povestea nu e foarte ingenioasa si cel putin un personaj, col. Smith, parca s-a reinventat. Zic sa-l vedeti singuri ca nu-i asa rau cat ma asteptam. E chiar amuzant.
Air(ic)
Eric* iubeste filmul. Eric iubeste natura. Eric iubeste Timisoara. A facut ce a facut si a imbinat toate aceste pasiuni intr-un frumos vis de vara. Trei seri de cinema in aer liber, dedicate maestrului comic Jacques Tati (actor si regizor).
Asta seara se proiecteaza Les Vacances de Monsieur Hulot (Vacantele Domnului Hulot, 1953) la gradina de vara de la Capitol. Foarte apreciata de critici, comedia a fost rasplatita si cu un premiu Oscar. Influenta sa dureaza pana in zilele noastre, cel mai recent exemplu fiind Mr. Bean's Holiday. Fimul e subtitrat in engleza. Liber la cinema!
*Eric Baude este directorul Centrului Cultural Francez Timisoara. Tot astazi, ca o coincidenta, baiatul unor buni prieteni a luat prima gura de aer. Il cheama Eric.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)