miercuri, 15 aprilie 2009
Lars von Trier's AntiChrist
Ultimul film al lui Lars von Trier, Antichrist, are ca subiect un cuplu in suferinta care se retrage in padure la o cabana pentru a-si rezolva problemele doar ca ... lucrurile iau un alt curs. Lars il descrie ca pe un thriller psihologic care pe parcurs devine un horror. Chiar sunt curios cum arata un horror de Lars von Trier. S-ar putea sa nu-mi placa, dar daca imi va placea va fi ceva deosebit :). Prezenta lui Willem Dafoe in rol principal e un fel de garantie ca va fi un film creepy. Pana in toamna avem un trailer care a starnit ceva patima pe internet.Lars von Trier's Antichrist - Official Trailer from Zentropa on Vimeo.
marți, 14 aprilie 2009
Filme cu sîrbi
Pe vremea cînd abia ştiam să citesc subtitrarea la televizorul Diamant, sîrbii erau un fel de americani. De la ei veneau cuvintele cele mai dulci ale copilăriei: Cipiripi, Eurocrem. De la sîrbi veneau filmele. La noi acasă ajungea, în mare secret, o fiţuică ilegală. Era programul zilei de la Beograd 1 sau Novi Sad, dactilografiat, multiplicat la xerox şi răspîndit între prieteni. Primul film văzut „la sîrbi” a fost Cei trei muşchetari (1973, USA). N-am priceput mai nimic, dar simţeam plăcerea fructului interzis. După douăzeci de ani, ajung în sfîrşit la Belgrad. Conform avertizărilor-clişeu, trebuia să văd un oraş mutilat de bombe, cu maşini nemţeşti din anii ’80, aduse pe vremea lui „druje” Tito (acum adulat ca cheghevara). În schimb, am văzut un oraş cosmopolit, cu un aer industrial dar prietenos. Am trăit şi senzaţia plăcută de întoarcere în timp, datorită magazinelor meşteşugăreşti. La tot pasul găseşti pălărieri, pantofari, croitori. Ba am văzut şi doi lustragii care-şi ademeneau muşterii în plină stradă.
Ca la noi, nu se respectă regulile de circulaţie. Belgrădenii sunt nervoşi, dar mai politicoşi ca miticii şi, în plus, vorbesc engleza. Berea e bună (de pleşcăviţă nu mai vorbesc). Lucrurile costă cam ca la noi, dacă nu mai ieftin. Chiar în week-endul în care am ajuns în capitala Serbiei se desfăşurau două festivale de documentare şi scurtmetraje. La cinema Fuckwood (sic!) rula Fantoma din Beograd (Jovan Todorovic, 2008). Viaţa de noapte e fermecătoare. La 3 dimineaţa e forfotă ca ziua-n amiaza mare. Uros, un tînăr de 30 de ani, mi-a explicat că asta li se trage de la bombardamente. Prima zi a fost insuportabilă. După care au început să petreacă non-stop ca să uite. Viaţa devine mai intensă cînd e pusă sub semnul întrebării. Sîrbul mi-a mărturtisit că ţin cu noi la fotbal cînd nu jucăm împotriva naţionalei lor, chiar dacă acum avem o echipă praf. Am înţeles că ne-au iertat pentru faza cu NATO. Că doar –zicea Uros- suntem singurele popoare din zonă care nu s-au luat la omor. Şi asta nu-i puţin lucru, în condiţiile în care moldovenii, valahii şi ardelenii s-au mai războit între ei în perioada medievală. Filmul ăsta cu Beograd aş vrea să-l revăd curînd. Mai ales că e aici, la doi paşi.
Fapt divers. La sîrbi m-am dus pentru un concurs de biliard. Între participanţi s-a numărut şi Augustin Viziru, fratele cîntăreţului şi figură cunoscută între admiratoarele de telenovele. Armando/Augustin se pregătea intensiv pentru o nouă producţie AcasăTV. Vă întrebaţi cum se pregătea? Avea de slăbit 12 kile într-o lună. În două săptămîni slăbise 6 kile, deci era în grafic. Pentru rolul anterior a trebuit să se îngraşe: „Cine-a văzut ţigan fără burtă?” zice Augustin. Grea meserie. Mai am o ştire pentru eventualele admiratoare ale lui Armando, rătăcite aici. Augustin Viziru n-a cîştigat turneul de la Belgrad aşa cum titrau mai multe fiţuici de largă răspîndire. S-a calificat în primii 32 de jucători. Dar asta n-ar fi ştire de prima pagină, nu?
publicat parţial în numărul 149 din 24 FUN
Carte Blanche: Grădini Efemere
Tineri creatori timişoreni, a venit (ano)timpul vostru! La Timişoara înfloresc Grădinile (efemere sau nu). Marele Ecran prezintă CARTE BLANCHE // Metamorfoze, un proiect franco-român sădit în 2008 de Centrul Cultural Francez în parteneriat cu Facultatea de Artă din Timişoara. Se doreşte promovarea tinerilor artişti în spaţiul timişorean, precum şi facilitarea accesului publicului la operele de artă contemporană.
Tema propusă pentru prima expoziţie din seria Carte Blanche 09 este: «GRĂDINI EFEMERE ». Efemer, fragil, fugar, precar, scurt, momentan, pasager, temporar. Atâtea variaţii în jurul a ceea ce este de scurtă durată, care nu are decât puţin timp, care nu durează sau nu trăieşte decît o zi.
Sunt aşteptate lucrări realizate în tehnici libere: sculpturi, instalaţii vizuale şi sonore, obiecte mobile, performance, Landart etc. Expoziţia va avea loc în grădina Centrului Cultural Francez, în perioada 15 mai – 5 iunie 2009. Detalii despre condiţiile de participare, pe site-ul www.ccftimisoara.ro. Depechez-vous!
Tema propusă pentru prima expoziţie din seria Carte Blanche 09 este: «GRĂDINI EFEMERE ». Efemer, fragil, fugar, precar, scurt, momentan, pasager, temporar. Atâtea variaţii în jurul a ceea ce este de scurtă durată, care nu are decât puţin timp, care nu durează sau nu trăieşte decît o zi.
Sunt aşteptate lucrări realizate în tehnici libere: sculpturi, instalaţii vizuale şi sonore, obiecte mobile, performance, Landart etc. Expoziţia va avea loc în grădina Centrului Cultural Francez, în perioada 15 mai – 5 iunie 2009. Detalii despre condiţiile de participare, pe site-ul www.ccftimisoara.ro. Depechez-vous!
duminică, 12 aprilie 2009
Adevăr sau paranoia?
Am văzut de curînd episodul doi al omniprezentului Zeitgeist (însuşi Prigoană l-a prezentat la Otv). Mi-am revăzut şi cronica din aprilie 2008. Şi am observat că se asortează cu asta din aprilie 2009.
Zeitgeist
În ultima lună, n-a fost zi fără s-aud de zeitgeist. Cum sunam un prieten, îl deranjam de la...zeitgeist. Pe bloguri decente am asistat la schimburi ortodoxe de înjurături în jurul temei. Ba cred că s-a pomenit zeitgeist şi la coadă la lapte. Mi s-a zis: vei privi lumea altfel după vizionare. Cît timp mai puteam sta în afara spiritului timpului? Vă avertizez că mai aveţi 6 cuvinte să părăsiţi pagina: urmează dezvăluiri şocante! Documentarul Zeitgeist are trei părţi: 1. arată că dreapta noastră credinţă e o compilaţie de superstiţii păgîne, condiţionată astrologic şi politic; 2. revizitează ground zero şi teoria că 9/11 a fost orchestrat de americani; 3. vorbeşte despre conspiraţia bancherilor în vederea instaurării unui Guvern Unic Planetar. Concluzia: societatea modernă e guvernată prin frică. Prostită programatic de cîţiva băieţi deştepţi. Rasă, clasă, religie şi patriotism sunt noţiuni învăţate. Autorul Peter Joseph ne îndeamnă să gîndim lumea singuri. Ştie că şi el e suspect de manipulare aşa că precizează pe site-ul zeitgeistmovie.com (unde poţi vedea filmul): „Sper că oamenii nu vor lua ca adevărat ce se spune în film, dar că vor cerceta singuri.” Adevărul e că prefer alt activist: Charles Ferguson arată greşelile care au adus haosul în Irak, în filmul No end in sight. Fără speculaţii sau superstiţii. Doar faptele, povestite chiar de autorii ocupaţiei.
Addendum
După Zeitgeist Addendum vei privi altfel marele nostru împrumut extern. Vei mai înţelege că dacă ai job eşti rob. Planeta a fost lăsată amanet la bănci. Şi fiecare individ se naşte cu datorii. Pe care le plăteşte muncind. Corporatocraţia americană a impus o formă modernă de sclavie. Sistemul social e corupt. Defect şi depăşit. Cel puţin aşa susţine Peter Joseph, în sequel-ul pe care l-a făcut singur, de la muzică la montaj. Mişcarea artivistă antisistem, al cărei vîrf de lance sunt Zeitgeist şi cărţile lui Naomi Klein, îşi propune să modifice agenda politică prin artă. Destul de puţină artă în cele 123 de minute (a se vedea cu mintea odihnită, cu pauze şi derulări înapoi). Multă teorie (a conspiraţiei) monetară şi sociologică. Nu sunt adeptul acestei viziuni alarmiste, cu iz new-age. Nu cumpăr nici soluţia futuristului Jaques Fresno, care îşi imaginează un sistem economic eco-friendly. Filmul are meritul de a ne aminti să ţinem ochii larg deschişi. Corporaţiile transnaţionale nu vin să ne construiască şosele din raţiuni umanitare. Prima lor prioritate este maximizarea profitului. Companii gen Bechtel cumpără, bucată cu bucată, ţări gen România. Conform Zeitgeist există trei căi prin care se acaparează resursele unui stat: 1. corupţie la nivel înalt, 2. asasinat politic şi, dacă primele două eşuează, 3. război. Zilele astea, un tînăr din Belgrad mi-a explicat cu totul altfel războiul lor cu SUA: „Fiecare dintre noi a avut în clasă un coleg mai agresiv. Uneori, decide el şi pentru tine ce vei face.”
articole apărute în 24 FUN la distanţă de un an, aprilie 2008 - aprilie 2009
Zeitgeist
În ultima lună, n-a fost zi fără s-aud de zeitgeist. Cum sunam un prieten, îl deranjam de la...zeitgeist. Pe bloguri decente am asistat la schimburi ortodoxe de înjurături în jurul temei. Ba cred că s-a pomenit zeitgeist şi la coadă la lapte. Mi s-a zis: vei privi lumea altfel după vizionare. Cît timp mai puteam sta în afara spiritului timpului? Vă avertizez că mai aveţi 6 cuvinte să părăsiţi pagina: urmează dezvăluiri şocante! Documentarul Zeitgeist are trei părţi: 1. arată că dreapta noastră credinţă e o compilaţie de superstiţii păgîne, condiţionată astrologic şi politic; 2. revizitează ground zero şi teoria că 9/11 a fost orchestrat de americani; 3. vorbeşte despre conspiraţia bancherilor în vederea instaurării unui Guvern Unic Planetar. Concluzia: societatea modernă e guvernată prin frică. Prostită programatic de cîţiva băieţi deştepţi. Rasă, clasă, religie şi patriotism sunt noţiuni învăţate. Autorul Peter Joseph ne îndeamnă să gîndim lumea singuri. Ştie că şi el e suspect de manipulare aşa că precizează pe site-ul zeitgeistmovie.com (unde poţi vedea filmul): „Sper că oamenii nu vor lua ca adevărat ce se spune în film, dar că vor cerceta singuri.” Adevărul e că prefer alt activist: Charles Ferguson arată greşelile care au adus haosul în Irak, în filmul No end in sight. Fără speculaţii sau superstiţii. Doar faptele, povestite chiar de autorii ocupaţiei.Addendum
După Zeitgeist Addendum vei privi altfel marele nostru împrumut extern. Vei mai înţelege că dacă ai job eşti rob. Planeta a fost lăsată amanet la bănci. Şi fiecare individ se naşte cu datorii. Pe care le plăteşte muncind. Corporatocraţia americană a impus o formă modernă de sclavie. Sistemul social e corupt. Defect şi depăşit. Cel puţin aşa susţine Peter Joseph, în sequel-ul pe care l-a făcut singur, de la muzică la montaj. Mişcarea artivistă antisistem, al cărei vîrf de lance sunt Zeitgeist şi cărţile lui Naomi Klein, îşi propune să modifice agenda politică prin artă. Destul de puţină artă în cele 123 de minute (a se vedea cu mintea odihnită, cu pauze şi derulări înapoi). Multă teorie (a conspiraţiei) monetară şi sociologică. Nu sunt adeptul acestei viziuni alarmiste, cu iz new-age. Nu cumpăr nici soluţia futuristului Jaques Fresno, care îşi imaginează un sistem economic eco-friendly. Filmul are meritul de a ne aminti să ţinem ochii larg deschişi. Corporaţiile transnaţionale nu vin să ne construiască şosele din raţiuni umanitare. Prima lor prioritate este maximizarea profitului. Companii gen Bechtel cumpără, bucată cu bucată, ţări gen România. Conform Zeitgeist există trei căi prin care se acaparează resursele unui stat: 1. corupţie la nivel înalt, 2. asasinat politic şi, dacă primele două eşuează, 3. război. Zilele astea, un tînăr din Belgrad mi-a explicat cu totul altfel războiul lor cu SUA: „Fiecare dintre noi a avut în clasă un coleg mai agresiv. Uneori, decide el şi pentru tine ce vei face.”articole apărute în 24 FUN la distanţă de un an, aprilie 2008 - aprilie 2009
joi, 9 aprilie 2009
The Spirit (2008)
rating: Brainwash
Salutare dragilor, n-am disparut din peisaj, doar ca avut de vizionat destul de multe filme si cum nici unul nu s-a remarcat in mod deosebit am decis sa mai astept pana sa postez ceva. Totusi nu puteam ramane prea mult timp departe de Marele Ecran pentru ca altfel ati zice ca stam degeaba si nu e adevarat. Nu, noi vizionam mult ca sa nu fiti voi nevoiti s-o faceti [cineva se simte prea important aici]. Filmul care din punctul meu de vedere merita un loc aici e The Spirit, un action in regia lui Frank Miller care se inspira tot din comics-uri cu super eroi. De data asta i-a venit randul lui Will Eisner si Spiritului sau. De ce va zic de el? Pentru ca are sansa de a trece pe sub radarul multora si nu merita, mai ales daca sunteti fani Sin City... Ei bine, The Spirit nu e tot atat de bun ca intreg, insa la nivel stilistic e o placere sa-l urmaresti. Fiecare cadru e ca un poster, scenele au finetea aia de comic-book de-ti vine sa dai pauza si sa studiezi fiecare centimetru din imagine, totul e facut cu stil, stilul lui Miller binecunoscut din blockbusterele Sin City si 300, ca doar foloseste aceeasi tehnologie.
The Spirit (Gabriel Macht) e un detectiv care investigheaza alaturi de politie infractiunile mai ciudate din Central City, ocazional mai caftind cate un raufacator. Special la el e insa faptul ca nu prea moare si orice rana primeste se vindeca foarte repede. In plus sufera de amnezie, sort of, si nu-si aminteste decat ca el e Spiritul Orasului si rostul lui e sa lupte cu infractionalitatea. Chestie care o face de fiecare data in stil mare provocand maxim de pagube si lasandu-i pe politai sa stranga dupa el. Nemesis-ul lui suprem e Octopus (Samuel L. Jackson), gangster si savant nebun care stie multe despre trecutul sau si cu care se infrunta de multe ori de ti-i mai mare dragul sa-i privesti cum unul il loveste in cap pe celalalt cu o buda iar asta ii raspunde cu un felinar. Octopus are cam aceleasi abilitati ca Spiritul si sunt dusmani de moarte, doar ca nici unul nu poate muri; dar ei tot incearca. Alaturi le stau doua frumuseti superbe: Scarlett Johansson, in rol de partenera a "caracatitei", si Eva Mendez, femeie fatala si colectionara de artefacte care-i face concurenta Spiritului in dezlegarea enigmei Sangelui lui Hercule!
Filmul asta e pur entertainment si nu trebuie luat prea mult in serios. Deci, va rog, fara interpretari si analize exhaustive. It's just fun. Regia nu e punctul forte, scenariul are lacune, nici nu respecta povestea originala, dar cum naiba ar putea s-o faca dupa 50 de ani, in fine, totul tine de atmosfera noir creata si de modul in care gustam umorul personajelor, fie ca par naive sau malefice ori de-a dreptul ridicole. Mie mi-au placut extrem de mult acolitii clonati ai lui Octopus, un pic cam retarzi dar cu nume smechere gen: Ethos, Logos, Pathos, Mythos, Adios, Amigos etc. Si cravata rosie a Spiritului era foarte catchy.
Pe scurt filmul asta e in mod special pentru cei care asteapta Sin City 2 cu nerabdare.
Trailer.
Salutare dragilor, n-am disparut din peisaj, doar ca avut de vizionat destul de multe filme si cum nici unul nu s-a remarcat in mod deosebit am decis sa mai astept pana sa postez ceva. Totusi nu puteam ramane prea mult timp departe de Marele Ecran pentru ca altfel ati zice ca stam degeaba si nu e adevarat. Nu, noi vizionam mult ca sa nu fiti voi nevoiti s-o faceti [cineva se simte prea important aici]. Filmul care din punctul meu de vedere merita un loc aici e The Spirit, un action in regia lui Frank Miller care se inspira tot din comics-uri cu super eroi. De data asta i-a venit randul lui Will Eisner si Spiritului sau. De ce va zic de el? Pentru ca are sansa de a trece pe sub radarul multora si nu merita, mai ales daca sunteti fani Sin City... Ei bine, The Spirit nu e tot atat de bun ca intreg, insa la nivel stilistic e o placere sa-l urmaresti. Fiecare cadru e ca un poster, scenele au finetea aia de comic-book de-ti vine sa dai pauza si sa studiezi fiecare centimetru din imagine, totul e facut cu stil, stilul lui Miller binecunoscut din blockbusterele Sin City si 300, ca doar foloseste aceeasi tehnologie.
The Spirit (Gabriel Macht) e un detectiv care investigheaza alaturi de politie infractiunile mai ciudate din Central City, ocazional mai caftind cate un raufacator. Special la el e insa faptul ca nu prea moare si orice rana primeste se vindeca foarte repede. In plus sufera de amnezie, sort of, si nu-si aminteste decat ca el e Spiritul Orasului si rostul lui e sa lupte cu infractionalitatea. Chestie care o face de fiecare data in stil mare provocand maxim de pagube si lasandu-i pe politai sa stranga dupa el. Nemesis-ul lui suprem e Octopus (Samuel L. Jackson), gangster si savant nebun care stie multe despre trecutul sau si cu care se infrunta de multe ori de ti-i mai mare dragul sa-i privesti cum unul il loveste in cap pe celalalt cu o buda iar asta ii raspunde cu un felinar. Octopus are cam aceleasi abilitati ca Spiritul si sunt dusmani de moarte, doar ca nici unul nu poate muri; dar ei tot incearca. Alaturi le stau doua frumuseti superbe: Scarlett Johansson, in rol de partenera a "caracatitei", si Eva Mendez, femeie fatala si colectionara de artefacte care-i face concurenta Spiritului in dezlegarea enigmei Sangelui lui Hercule!
Filmul asta e pur entertainment si nu trebuie luat prea mult in serios. Deci, va rog, fara interpretari si analize exhaustive. It's just fun. Regia nu e punctul forte, scenariul are lacune, nici nu respecta povestea originala, dar cum naiba ar putea s-o faca dupa 50 de ani, in fine, totul tine de atmosfera noir creata si de modul in care gustam umorul personajelor, fie ca par naive sau malefice ori de-a dreptul ridicole. Mie mi-au placut extrem de mult acolitii clonati ai lui Octopus, un pic cam retarzi dar cu nume smechere gen: Ethos, Logos, Pathos, Mythos, Adios, Amigos etc. Si cravata rosie a Spiritului era foarte catchy.
Pe scurt filmul asta e in mod special pentru cei care asteapta Sin City 2 cu nerabdare.Muzică de film & Muzică de tablă
De Paşte, Goran Bregovic şi Wedding&Funeral Orchestra vor cînta pentru poporul adunat la mare (Mamaia). Concertul e plătit de Ministerul Turismului, care vrea să inaugureze cu acest prilej sezonul estival (mai repede ca de obicei, doar e încălzire globală). Cu acelaşi prilej mi-am amintit şi eu de concertul la care am asistat în mai 2007, la Sala Olimpia. Articolul pe care l-am publicat atunci a inflamat cîteva spirite. Hai să vă inflamez şi pe voi.
Prima observaţie: Sala Olimpia din Timişoara nu e un spaţiu potrivit pentru concerte. Imaginează-ţi un teren de handbal / futsal: într-un capăt - artiştii, în celălalt - publicul înghesuit la galerie. Între cele două tabere, un no man's land uriaş pe unde mişună timid doar fotoreporterii. Cam greu să-ţi deschizi canalele...
A doua observaţie: sîrbo-croatul are mulţi fani ultraşi la Timişoara. Şi mulţi co-etnici. Acum un secol, sîrbii erau a patra etnie ca importanţă din oraş. "Să fii sîrb" încă mai e o calitate prin locurile astea. Succesul muzicii lui Bregovic a amplificat mîndria cu care tinerii bănăţeni îşi revendică rădăcinile slave.
"Muzica e primul limbaj articulat al omului. O minune" zice Goran Bregovic. Nu crede că mai există vreun compozitor care să se distreze aşa bine ca el. Îşi plimbă muzica peste tot, din Argentina pînă în Coreea. După turneul din Romînia va pleca în Islanda şi Norvegia, apoi va ajunge la Beirut, lîngă graniţa cu Irakul. Pe 8 mai m-am decis să uit de filmele, de petrecerile pe muzica lui. M-am decis să văd concertul cu ochi proaspeţi, ca de copil.
În urale extaziate se desfăşoară pe teren unsprezecele de bază. Apare un ansamblu de şapte suflători, cu cămăşi descheiate, brîu şi opinci. Apoi, două doamne în port (una acoperită cu un suprarealist coif cu flori). Un tînăr în negru se aşează la tobe & acordeon. Un domn în costum de mire se aşează lîngă laptop. Primele două rafale muzicale mi-au ridicat părul - ca nişte ace - pe tot corpul. Emoţii de-nu-ştiu-unde mi-au destupat canalele cu forţa. Din păcate, s-au re-astupat repede. Muzica devenea din ce în ce mai repetitivă, asemeni dansului pe loc al celor două cîntăreţe din Sofia. Vocile lor (miere+metal) aduc însă cu un cor de preotese antice. De pe altă lume par şi ondulările flamenco cu accent sîrbesc ale vocii tînărului în doliu, secundul lui Bregovic (Alen Ademovic).
În această primă parte, Bregovic mai mult dirijează (nu s-a încălzit decît la sfîrşit cînd şi-a lepădat haina de mire). Exceptînd Ausencia, sunt prezentate piese de pe viitorul album care reflectă orientarea recentă spre operă şi teatru. Rolul principal revine alămurilor (Wedding and Funeral Orchestra). În Banat, la muzica asta de trombonclarinetrompetăsax îi zice blec muzik (de la blech - tablă, alamă, în germană). Unii n-au gustat-o. Frustrarea lor s-a spart în capul organizatorului: Dan Chişu (Dakino). În momentul triumfului, generalii romani erau însoţiţi de un sclav care le şoptea la ureche: memento mori! Sclavul lui Chişu a fost personificat de un domn rotofei şi recalcitrant care îşi cerea zgomotos banii înapoi: "Chişule! Am plătit pentru Goran Bregovici, nu pentru maimuţoii ăştia".
Partea a doua a concertului a dat publicului ce îşi dorea mai tare. De la minimala In the death car au curs hiturile Ederlezi, Mesecina pînă spre finalul apoteotic cu (boom! boom!) Kalashnikov. Aici audienţa a strigat "La ataaac!" după o schemă repetată în toamnă la Bucureşti, cu ocazia operei ţigăneşti: Karmen cu final fericit.
Multă vreme, Bregovic a fost sinonim cu Kusturica. Consider că perioada (pînă la) Underground a fost şi cea mai bună. Poate că s-a schimbat doar percepţia mea despre el. În mare, compune şi azi acelaşi cocteil energetic care sună foarte bine live. S-a tot vorbit de corpul "balcanic" pe care grefează diverse bucăţi, de la kletzmer la doină. E acea "Marjana, Maria Roşca, Mariuşka", vorba cîntecului. Stilul său, tot mai "popular" în lume, se apropie (pe alocuri) periculos de manele. Ederlezi sună a kitsch pe coloana sonoră de la Borat. Probabil că anglo-saxonii îl găsesc exotic. Dar nu poţi ilustra cu Bregovic orice zonă aflată la est de Paris şi la vest de Afganisthan.
Observaţie finală: îl prefer pe Bregovic în sala de cinema. Sau în difuzoarele de la chefurile din studenţie. În nici un caz nu vreau să mi-l amintesc drept mirele de pe un teren de handbal (pînă la finele turneului mai are de bătut trei săli de sport - Braşov, Tîrgu-Mureş, Cluj- şi un patinoar - Galaţi). S-ar putea să-mi amintesc însă de tînărul în doliu.
Prima observaţie: Sala Olimpia din Timişoara nu e un spaţiu potrivit pentru concerte. Imaginează-ţi un teren de handbal / futsal: într-un capăt - artiştii, în celălalt - publicul înghesuit la galerie. Între cele două tabere, un no man's land uriaş pe unde mişună timid doar fotoreporterii. Cam greu să-ţi deschizi canalele...
A doua observaţie: sîrbo-croatul are mulţi fani ultraşi la Timişoara. Şi mulţi co-etnici. Acum un secol, sîrbii erau a patra etnie ca importanţă din oraş. "Să fii sîrb" încă mai e o calitate prin locurile astea. Succesul muzicii lui Bregovic a amplificat mîndria cu care tinerii bănăţeni îşi revendică rădăcinile slave.
"Muzica e primul limbaj articulat al omului. O minune" zice Goran Bregovic. Nu crede că mai există vreun compozitor care să se distreze aşa bine ca el. Îşi plimbă muzica peste tot, din Argentina pînă în Coreea. După turneul din Romînia va pleca în Islanda şi Norvegia, apoi va ajunge la Beirut, lîngă graniţa cu Irakul. Pe 8 mai m-am decis să uit de filmele, de petrecerile pe muzica lui. M-am decis să văd concertul cu ochi proaspeţi, ca de copil.
În urale extaziate se desfăşoară pe teren unsprezecele de bază. Apare un ansamblu de şapte suflători, cu cămăşi descheiate, brîu şi opinci. Apoi, două doamne în port (una acoperită cu un suprarealist coif cu flori). Un tînăr în negru se aşează la tobe & acordeon. Un domn în costum de mire se aşează lîngă laptop. Primele două rafale muzicale mi-au ridicat părul - ca nişte ace - pe tot corpul. Emoţii de-nu-ştiu-unde mi-au destupat canalele cu forţa. Din păcate, s-au re-astupat repede. Muzica devenea din ce în ce mai repetitivă, asemeni dansului pe loc al celor două cîntăreţe din Sofia. Vocile lor (miere+metal) aduc însă cu un cor de preotese antice. De pe altă lume par şi ondulările flamenco cu accent sîrbesc ale vocii tînărului în doliu, secundul lui Bregovic (Alen Ademovic).
În această primă parte, Bregovic mai mult dirijează (nu s-a încălzit decît la sfîrşit cînd şi-a lepădat haina de mire). Exceptînd Ausencia, sunt prezentate piese de pe viitorul album care reflectă orientarea recentă spre operă şi teatru. Rolul principal revine alămurilor (Wedding and Funeral Orchestra). În Banat, la muzica asta de trombonclarinetrompetăsax îi zice blec muzik (de la blech - tablă, alamă, în germană). Unii n-au gustat-o. Frustrarea lor s-a spart în capul organizatorului: Dan Chişu (Dakino). În momentul triumfului, generalii romani erau însoţiţi de un sclav care le şoptea la ureche: memento mori! Sclavul lui Chişu a fost personificat de un domn rotofei şi recalcitrant care îşi cerea zgomotos banii înapoi: "Chişule! Am plătit pentru Goran Bregovici, nu pentru maimuţoii ăştia".
Partea a doua a concertului a dat publicului ce îşi dorea mai tare. De la minimala In the death car au curs hiturile Ederlezi, Mesecina pînă spre finalul apoteotic cu (boom! boom!) Kalashnikov. Aici audienţa a strigat "La ataaac!" după o schemă repetată în toamnă la Bucureşti, cu ocazia operei ţigăneşti: Karmen cu final fericit.
Multă vreme, Bregovic a fost sinonim cu Kusturica. Consider că perioada (pînă la) Underground a fost şi cea mai bună. Poate că s-a schimbat doar percepţia mea despre el. În mare, compune şi azi acelaşi cocteil energetic care sună foarte bine live. S-a tot vorbit de corpul "balcanic" pe care grefează diverse bucăţi, de la kletzmer la doină. E acea "Marjana, Maria Roşca, Mariuşka", vorba cîntecului. Stilul său, tot mai "popular" în lume, se apropie (pe alocuri) periculos de manele. Ederlezi sună a kitsch pe coloana sonoră de la Borat. Probabil că anglo-saxonii îl găsesc exotic. Dar nu poţi ilustra cu Bregovic orice zonă aflată la est de Paris şi la vest de Afganisthan.
Observaţie finală: îl prefer pe Bregovic în sala de cinema. Sau în difuzoarele de la chefurile din studenţie. În nici un caz nu vreau să mi-l amintesc drept mirele de pe un teren de handbal (pînă la finele turneului mai are de bătut trei săli de sport - Braşov, Tîrgu-Mureş, Cluj- şi un patinoar - Galaţi). S-ar putea să-mi amintesc însă de tînărul în doliu.
articol apărut în mai 2007 în 24 FUN şi pe liternet.ro
duminică, 5 aprilie 2009
Rufin şi spiritele
„Cel mai important a fost să obţin acordul de filmare din partea judecătorilor şi a spiritelor” a mărturisit cineastul Rufin Mbou Mikima, invitatul Festivalului Filmului Francofon la Timişoara. Ştiam că regizorii luptă cu obstacole multiple: constrîngeri comerciale şi politice, mofturile starletelor ş.a. Pentru prima oară aud că soarta unui film e decisă de...spirite. Pare o glumă, dar congolezului i-a luat doi ani să le convingă. Tenrykio, o tradiţie în togă neagră (2006) e un documentar despre tribunalele tradiţionale din Congo, care coexistă cu cele moderne (cam ca tribunalele ţigăneşti). Judecătorii filmaţi de Rufin poartă togi şi solicită linişte „ca în biserică”. Pe post de ciocănel, o talangă. Înainte de audieri invocă spiritele şi varsă o bere pe faţa unei statuete din curtea curţii de judecată. Asta nu se petrece într-un cătun din junglă, ci în capitala Brazaville. Într-un caz de divorţ, ritualul îi obligă pe foştii consorţi să asculte o lecţie de sexologie şi să-şi jure că nu vor mai visa unul la altul. Sentinţele anunţă cîte sticle de vin de palmier trebuie să plătească vinovatul. Deşi ai zice că maimuţăreşte legea, mie mi s-a părut un tribunal sincer, preferabil instanţelor de la noi. Încă îl preferă şi africanii: procesele au o audienţă mai ridicată decît Schimb de Mame la noi. Pe scurt: „comedie şi acţiune”, cum a fost caracterizat filmul în Congo (acolo n-au cinematografe, doar două cinecluburi). Primele două scurtmetraje ale autorului, lucrări de încălzire, „de şcoală” cum se zice, au fost primite destul de rece de timişoreni. În ochi şi Sunete noi tratează percepţia sau mai degrabă lipsa ei, în cazul unui orb şi a unei femei surde. Recunosc că nu m-au impresionat nici pe mine. La Tenrykio...s-a rîs însă pe rupte. Tînărul regizor face masterat la Cluj şi a declarat, spre stupoarea românilor din casa Guttenbrunn, că se simte ca acasă, mai ales vara. Rufin explică: „Ca şi africanii, sunteţi ataşaţi de familie, de credinţă; aveţi cîţiva escroci, un pic de corupţie...”. Abia aştept următorul proiect al simpaticului cineast african, un documentar care se anunţă cel puţin interesant pentru români. În 2010 va filma povestea celor 50 de congolezi angajaţi ca taximetrişti de o companie din Bucureşti. La bulivard, birjar!
Întîlnire cu regizorul Rufin Mbou Mikima, marţi, 24 martie
Întîlnire cu regizorul Rufin Mbou Mikima, marţi, 24 martie
vineri, 3 aprilie 2009
Reconstituirea a fost albastră
Am tot amînat să văd Reconstituirea (1968) lui Lucian Pintilie. La 40 de ani de la facerea filmului, m-a convins Ceauşescu. În 1971-72, şefu’ ăl mare a avut o serie de întîlniri cu scriitorii patriei în care le trasează sarcinile pentru construcţia socialismului. Discuţiile consemnate în cartea Ceauşescu, critic literar (volum de stenograme alcătuit de Liviu Maliţa) arată că „iubitul conducător” era şi critic de film:”...este adevărat că în Occident a fost primit bine dar [...] consider că Reconstituirea nu este un film bun. Nu dă nimic pentru că prezintă denaturat poporul nostru; prezintă acolo ca o gloată care se aruncă; dar unde aţi văzut în viaţă, unde? Aşa e clasa noastră muncitoare, ca o gloată însetată de sînge? Nu în spiritul Reconstituirii trebuie scris şi creat filme. Sînt de acord să criticăm serios, dar să prezentăm poporul aşa cum este el. Să criticăm anumite defecte în film, în piese, dar, în acelaşi timp, să scoatem esenţialul. Filmul trebuie să aibă o anumită orientare (sublinierea mea), nu orice. Numai ca să fie dramatism să vedem anumite instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Şi ştiţi bine că a stat pe piaţă şi nu şi-a scos banii, în România.” Filmul n-avea cum să scoată bani. L-au retras din reţeaua naţională şi a rulat în doar cîteva cinematografe periferice. Profesorul Nicolae Ţăranu (un mare cinefil) îşi aminteşte că filmul a rulat la Studio (Timişoara) cu sala arhiplină. Cozile la bilete se întindeau pînă departe. După 2 zile l-au scos. Regimul nu putea suporta aşa un strigăt de libertate. Exact ca miliţianul din film, Ceauşescu vroia un film cu orientare, educativ, „aşa ca-n viaţă, nici prea-prea, dar nici...”Încă din generic se anunţa un film revoluţionar pentru acele vremuri:
A fost sau n-a fost? duce la apogeu râsu’-plânsu’ strămoşesc. Cu o luciditate năucitoare, Corneliu Porumboiu ne pune oglinda în faţă. De unde a răsărit acest geniu comic? Din jobenul lui nea Iancu? Din tolba lui Creangă? Deşi le ia în rîs, îşi iubeşte personajele: patronul de post tv (ex-bişniţar), pensionarul (ex-Moş Gerilă, acum Moş Crăciun) şi profesorul de istorie (ex-revoluţionar, acum alcoolic). La capătul unui talk-show -scenă de 45 minute care merită ea singură un premiu- vor afla dacă în urbea lor (Vaslui) a fost sau nu revoluţie. Filmul a cîştigat la Cannes, la secţiunea un Certain Regard.
Despre acelaşi subiect, dar la polul opus ca abordare, Hîrtia va fi albastră e un thriller care inovează. Nu-şi propune să limpezească momentul „decembrie ‘89”. Radu Muntean capturează însă senzaţia de „salt în gol” care a fost Revoluţia. O stare de excitaţie, dar şi de suspiciune generală. Împuşcături fratricide, ţigani confundaţi cu terorişti arabi. Psihoza colectivă atinge paroxismul în noaptea de 22 spre 23. E noaptea în care Costi (Paul Ipate), soldat în termen la Miliţie, cuprins şi el de „furor heroicus”, părăseşte patrula pentru a apăra, la televiziune, fragila Revoluţie. Oamenii pot spune în sfîrşit ce gîndesc, dar nu se pot înţelege. Limbile se amestecă şi în acest vacarm se nasc tragediile. Hazard? Diversiune? Nu se ştie. M-a contrariat o afirmaţie de pe fluturaşul filmului, cum că revoluţia ar fi fost o tragicomedie. Poate o tragedie cu final fericit.
Lucian Mircu
Viaţa ca un scurtmetraj
Dacă tot ne-am apucat de cinema autohton trebuie să amintesc de frumoasa dar –din păcate- prea scurta filmografie a lui Cristian Nemescu.
În ţara celor care îşi iau maşini de teren ca să-i privească de sus pe ceilalţi şoferi, în ţara celor care trec pe zebră cu peste sută pentru că pot, n-am să îngroş corul de ocări la adresa străinilor care ne calcă artiştii. Dar nu despre moartea tânărului regizor Cristi Nemescu vorbim în acest scurt spaţiu. Ci despre ce a înfăptuit în scurtul său răgaz. Japonezii au arătat că talentul încape în numai 17 silabe, cât are un haiku. Cristi a arătat că talentul încape şi în 17 minute (cât are în medie un scurtmetraj). Cu premiile adunate de primele sale 7 creaţii, Cristi nu şi-a luat maşină, ci a făcut Marilena de la P7. Printre prietenii voluntari care au adus bani de acasă se număra şi Andrei Toncu, al cărui vis -de a deveni cel mai bun inginer de sunet- a pierit în acelaşi accident. Filmul, un scurt ceva mai lung (45 min.), a fost selecţionat la Cannes şi premiat la TIFF. La Cluj am făcut şi eu cunoştinţă cu modul lui Cristi „de a povesti foarte repede” - la care te obligă lipsa de resurse.
Cîţiva puşti de cartier fură un autobuz ca să dea gata prostituatele ce le tulburau pubertatea. Stilul inovator, agerimea camerei, amestecul de realism şi fantezie l-au plasat pe Cristi în Noul Val. Cu Marilena... îşi făcea mâna pentru primul -şi ultimul- său lungmetraj: California Dreamin. Cristi n-a mai apucat să vadă versiunea finală de montaj. Ce aduce nou cu această opera prima? Un umor cu o ironie catifelată, empatia cu adolescenţii, perfecţiunea gesturilor (Monica ridicîndu-se pe vîrfuri cînd face amor şi când îl susţine pe taică-său, înjunghiat). O aduce în prim-plan pe Maria Dinulescu. Şi îl aduce pe Armand Assante la Cannes cu un film romînesc.
Poveştile se leagă frumos în acest film lung şi duios ca un sărut într-o seară de vară. N-am mai văzut o peliculă românească aşa luminoasă. Imaginea are o aură specială. Solară. În 1999, misiunea unui pluton de puşcaşi marini de a duce un radar în Yugoslavia e ameninţată de un şef de gară otrăvit de visul american. Doiaru (Răzvan Vasilescu) le poarta pică yankeilor că n-au venit cînd trebuia. Acum îi blochează în gara noastră mică din Căpîlniţa, Bărăgan. Cu gîndul la atragerea de investitori, primarul (Ion Sapdaru) pune de-o aniversare a satului în onoarea oaspeţilor” deşi „A mai fost una acum o lună, dom’ primar!”. Mîndrele abia aşteaptă. Ciocnirea interculturală e ca o galerie de oglinzi de la bîlci care ne arată uşor deformaţi (dar adevăraţi) ca să ne rîdem un pic. Filmul e o metaforă, cum zice Armand Assante (joacă peste aşteptări). Americanii vin şi pleacă. Noi rămînem cu mizeriile şi bucuriile noastre, cu sarmalele şi cu fetele noastre, intoxicaţi cu iluziile (sau cu obuzele) lor. Trezirea e ca un duş rece. Sau ca un accident groaznic de maşină.
Lucian Mircu
În ţara celor care îşi iau maşini de teren ca să-i privească de sus pe ceilalţi şoferi, în ţara celor care trec pe zebră cu peste sută pentru că pot, n-am să îngroş corul de ocări la adresa străinilor care ne calcă artiştii. Dar nu despre moartea tânărului regizor Cristi Nemescu vorbim în acest scurt spaţiu. Ci despre ce a înfăptuit în scurtul său răgaz. Japonezii au arătat că talentul încape în numai 17 silabe, cât are un haiku. Cristi a arătat că talentul încape şi în 17 minute (cât are în medie un scurtmetraj). Cu premiile adunate de primele sale 7 creaţii, Cristi nu şi-a luat maşină, ci a făcut Marilena de la P7. Printre prietenii voluntari care au adus bani de acasă se număra şi Andrei Toncu, al cărui vis -de a deveni cel mai bun inginer de sunet- a pierit în acelaşi accident. Filmul, un scurt ceva mai lung (45 min.), a fost selecţionat la Cannes şi premiat la TIFF. La Cluj am făcut şi eu cunoştinţă cu modul lui Cristi „de a povesti foarte repede” - la care te obligă lipsa de resurse.
Cîţiva puşti de cartier fură un autobuz ca să dea gata prostituatele ce le tulburau pubertatea. Stilul inovator, agerimea camerei, amestecul de realism şi fantezie l-au plasat pe Cristi în Noul Val. Cu Marilena... îşi făcea mâna pentru primul -şi ultimul- său lungmetraj: California Dreamin. Cristi n-a mai apucat să vadă versiunea finală de montaj. Ce aduce nou cu această opera prima? Un umor cu o ironie catifelată, empatia cu adolescenţii, perfecţiunea gesturilor (Monica ridicîndu-se pe vîrfuri cînd face amor şi când îl susţine pe taică-său, înjunghiat). O aduce în prim-plan pe Maria Dinulescu. Şi îl aduce pe Armand Assante la Cannes cu un film romînesc.
Poveştile se leagă frumos în acest film lung şi duios ca un sărut într-o seară de vară. N-am mai văzut o peliculă românească aşa luminoasă. Imaginea are o aură specială. Solară. În 1999, misiunea unui pluton de puşcaşi marini de a duce un radar în Yugoslavia e ameninţată de un şef de gară otrăvit de visul american. Doiaru (Răzvan Vasilescu) le poarta pică yankeilor că n-au venit cînd trebuia. Acum îi blochează în gara noastră mică din Căpîlniţa, Bărăgan. Cu gîndul la atragerea de investitori, primarul (Ion Sapdaru) pune de-o aniversare a satului în onoarea oaspeţilor” deşi „A mai fost una acum o lună, dom’ primar!”. Mîndrele abia aşteaptă. Ciocnirea interculturală e ca o galerie de oglinzi de la bîlci care ne arată uşor deformaţi (dar adevăraţi) ca să ne rîdem un pic. Filmul e o metaforă, cum zice Armand Assante (joacă peste aşteptări). Americanii vin şi pleacă. Noi rămînem cu mizeriile şi bucuriile noastre, cu sarmalele şi cu fetele noastre, intoxicaţi cu iluziile (sau cu obuzele) lor. Trezirea e ca un duş rece. Sau ca un accident groaznic de maşină.
Lucian Mircu
joi, 2 aprilie 2009
Ţiganii, muzica şi filmele
Azi 2 aprilie, incepand cu ora 19:00 in incinta Librariei Caligraf – Holul Filarmonicii Banatul, puteti viziona „Gypsy Caravan”. Denumita “Buena Vista Social Club a muzicii Gypsy”, filmul "Gypsy Caravan” regizat de Jasmine Dellal, urmareste turneul de 6 saptamani in America a unora dintre cele mai importante 5 trupe de muzicieni romi din lume: Taraf de Haïdouks, Maharaja, Fanfare Ciocarlia, Esma Redzepova, Antonio El Pipa Flamenco.
Proiectia asta mi-a amintit de un moment de anul trecut de la TIFF. Regizorul sarb Zelimir Zilnik a prezentat la Cluj o serie de docudrame care spuneau povestea unui (r)om adevarat, pe nume Kenedy. La conferinta de presa ma framanta o contradictie asa ca l-am consultat pe Zilnik:
„Europa e înnebunită după muzica ţigănească (Fanfara Ciocîrlia), iubeşte filmele cu ţigani (Kusturica), dar, în acelaşi timp, cînd e vorba de contactul direct, nu vrem să avem de-a face cu ei, îi ignorăm. De ce?” Sîrbul a zis ceva despre cultura exotică a ţiganilor şi că suntem atraşi de felul lor boem, anarhic. După conferinţă, olandezul Rik Vermeulen, directorul executiv al festivalului (lucrează de 7 ani pentru TIFF) m-a luat deoparte: Vrei să-ţi răspund la întrebare? Adevărul e că atunci cînd te întîlneşti cu ţiganii sunt înfricoşători, asta e…
Proiectia asta mi-a amintit de un moment de anul trecut de la TIFF. Regizorul sarb Zelimir Zilnik a prezentat la Cluj o serie de docudrame care spuneau povestea unui (r)om adevarat, pe nume Kenedy. La conferinta de presa ma framanta o contradictie asa ca l-am consultat pe Zilnik:
„Europa e înnebunită după muzica ţigănească (Fanfara Ciocîrlia), iubeşte filmele cu ţigani (Kusturica), dar, în acelaşi timp, cînd e vorba de contactul direct, nu vrem să avem de-a face cu ei, îi ignorăm. De ce?” Sîrbul a zis ceva despre cultura exotică a ţiganilor şi că suntem atraşi de felul lor boem, anarhic. După conferinţă, olandezul Rik Vermeulen, directorul executiv al festivalului (lucrează de 7 ani pentru TIFF) m-a luat deoparte: Vrei să-ţi răspund la întrebare? Adevărul e că atunci cînd te întîlneşti cu ţiganii sunt înfricoşători, asta e…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)