miercuri, 4 februarie 2026
Hamnet. Îndrăgostit de mitul bărbatului genial
A fi sau a nu fi Paul Mescal, cu un slutty earring și un mullet cut, aceasta e întrebarea pentru a aduce oameni în cinema?
Hamnet promitea un film cu mai puțin
Shakespeare (Paul Mescal) și cu mai mult Agnes/Anne Hathaway (Jessie Buckley),
soția lui. Într-un fel, ambele sunt adevărate, dar și mincinoase în același
timp. Ce am primit este un film în care, într-adevăr, stăm mai mult cu Agnes,
dar nu o cunoaștem deloc sau doar superficial și, cu toate că Will este mai
absent tot filmul, la final totul este despre el.
Premisa
este simplă și foarte fan-fiction. Agnes este „the odd one out” al
satului. Ea își petrece timpul singură, în pădure, cu vulturul ei, neînțeleasă
de nimeni, făcând poțiuni - practic living her best life - iar tânărul vlăjgan Will pune ochii pe ea și, evident, vine să o perturbe. De aici începe povestea
lor focoasă de dragoste, clișeică și plastică, care arde atât de tare încât
doar o picătură de apă ar putea să o stingă.
Firul
narativ este un du-te-vino între viața lor de cuplu și chemarea universală a
lui Will de a scrie, dar de a nu putea. Perspectiva feminină tratată aici este
mai degrabă de formă. Agnes este construită ca un mister, dar filmul nu are
niciodată curajul să o portretizeze mai mult decât stereotipic. Ironic și
dezamăgitor, având în vedere promisiunea de a-i reda vocea și perspectiva.
Promisiunea
filmului că se va concentra pe Agnes este smoke and mirrors. Cu toate că
Will dispare și apare mai ceva ca fantoma bătrânului rege Hamlet, ne dă șansa
să petrecem mai mult timp cu personajul lui Jessie Buckley, lucru deloc
fructificat. Chiar și atunci când bărbatul nu este în cadru, cumva tot despre
el e vorba.
Cu un soț mai tot timpul plecat în delegații la Londra, cu un tată absent, în mod normal ar fi trebuit să vedem lupta lui Agnes cu singurătatea, povara de a crește copiii singură sau incertitudinea fidelității. Dar filmul nu pare interesat să ne deschidă ușa minții ei.
Ce este
cel mai grav e că nici măcar trauma - nucleul emoțional al poveștii - nu este
tratată cu profunzime, ci cu răceală și superficialitate. Doliul nu schimbă
nimic în dinamica personajelor și nu „pătează” emoțional nici pe Will, nici pe
Agnes. Este folosit strict ca instrument de manipulare emoțională, pentru a
stoarce o lacrimă la momentul potrivit.
Ok, sigur,
Will dispare opt luni din viața lui Agnes fără să dea un semn de viață - lucru
care, dacă nu ni s-ar spune explicit, nici nu l-am simți în starea ei
interioară. Pare că a trecut o zi, hai două. Nu există conflict, nu există
tensiune. Agnes e puțin supărată, DAR STAȚI LINIȘTIȚI, pentru că totul se
șterge cu buretele atunci când Will își transformă absența într-o trăsătură de
geniu și creează artă nemuritoare. Ceea ce îmi întărește ideea că filmul nu
spune o poveste despre Agnes, ci despre cum suferința unei femei validează
destinul unui bărbat.
Este
interesant (și ironic) că în cinematografe rulează simultan Hamnet, Sentimental
Value și Marty Supreme. Toate au - mai mult sau mai puțin - aceeași
premisă: bărbatul alb, destrăbălat - care taie prin foc și sabie, justificat de
o chemare superioară. Nu contează familia, nu contează persoana iubită, atâta
timp cât îți urmezi „menirea”. #hustlerlife
Să revenim
puțin la plâns. Îmi place să plâng, mai ales la filme. Dar urăsc filmele care
vor cu orice preț să te facă să plângi. Este ceva pervers în a construi un
scenariu gândit exclusiv pentru a smulge lacrimi, nu pentru a emoționa prin
profunzime. Iar Hamnet este exemplul perfect al unui astfel de film
manipulativ.
Ca
paranteză: este mult prea „perfect” vizual. Cadre frumoase, lumină caldă, nimic
care să deranjeze sau să incomodeze, deși vorbim de o perioadă deloc idilică
din punct de vedere social, economic-politic sau moral (să nu mai vorbim de
ciumă). În film, însă, totul este... lovely. Plasticul vizual, dublat de
jocul extrem de melodramatic și teatral, dă un aer artificial maxim. Știu,
știu, „teatral” pentru că... Hamlet și Willy Shakespeare, dar această
dimensiune meta nu este niciodată explorată.
În final, Hamnet este prea îndrăgostit de mitul bărbatului genial ca să fie cu adevărat interesat de femeia de lângă el. Iar ceea ce e surprinzător și trist este că, dacă nu aș ști că filmul este regizat și scris de Chloé Zhao - o regizoare foarte bună, când nu face ceva Marvel - împreună cu Maggie O’Farrell, autoarea romanului, aș fi jurat că este făcut de un bărbat.
cronică de Kinostetic ( vedeți ce mai face când se plictisește și scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
