Marele Ecran: 10 ani: Ceau, Anca!

miercuri, 10 mai 2023

10 ani: Ceau, Anca!

La prima vedere, poate părea bizar ca soțul să îi ia interviu soției. Dar soția e și (co)fondatoare a Asociației Marele Ecran. Anca Mircu s-a alăturat cot la cot, din al doilea an, nebuniei începute în 2014 și treptat a devenit o piesă de bază în mecanismul din culisele Ceau, Cinema! Practic s-a îmbolnăvit și ea de festival, vrând nevrând. De-a lungul anilor, a tradus texte, a comunicat cu invitați și sponsori, a book-uit avioane, a gestionat cineshop-ul, a cărat, a măturat sau, mai elegant spus, „logistică”. Din 2017 a ghidat echipa de voluntari. Și s-a lăsat ghidată, în tot acest timp, de prietenie.

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai un moment preferat?

Anca Mircu: Pentru mine nu există termenul ăsta… „ediția preferată”. E ca și cum m-ar pune cineva să aleg între 10 destinații turistice de vis. Le-aș alege pe toate, pe rând. Dar pot să mă refer la cea de-a doua ediție, ca fiind cea mai memorabilă. Cea în care am plonjat direct în acțiune, fără să știu ce înseamnă, fără să prevăd tăvălugul care te ia pe sus, te lovește de toți pereții și nu te lasă decât după patru zile, lat de oboseală și plin de o euforie tâmpă. La prima ediție, ne-am jucat cu toții de-a proiecțiile, apoi a venit acțiunea, odată cu ediția a doua. Eram în postura de prospătă mămică, ușor desprinsă de realitatea socială, dar cu o mare dorință de a-mi ajuta prietenii. Nu voi uita prima proiecție de la Gottlob, uimirea de a vedea oameni care au venit din Timișoara pentru a vedea un film acolo. Furnicarul de voluntari care se înghesuiau în spațiul mic din lobby-ul cinematografului. Mâinile veșnic lipicioase de la zeama de lubeniță. Porumbul „împrumutat” de selecționerul festivalului de pe câmpul din apropiere și copt de cei mai buni prieteni veniți special din oraș, ca să ne gătească (Cristi, Corina, Nata, Florin). Aferim văzut în aer liber pe stadionul din sat, un „acoustic session” original cântat de Tudor Sîrb & friends și noaptea dormită la cort. Mai e și concertul Blazzaj și… daa…. de fiecare când aud Bella Ciao îmi stă un nod în gât.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani?

Anca: Momentul cel mai tensionat, dar cel mai plin de sens, din care am ieșit terfelită și stoarsă de energie, dar mândră, a fost la „cincinal”, când, cu două săptămâni înainte de festival, am preluat full-time job-ul de coordonator de voluntari, ca urmare a retragerii subite a colegei noastre care se ocupase până atunci. Fusesem adjunct de coordonator, ce-i drept, cu sarcini de tot felul în cadrul echipei, dar mai degrabă centrate pe treburi administrative și rezolvarea problemelor on the spot. În lipsă de altă opțiune, iată-mă pusă în situația de a structura o echipă în 14 zile și de a-mi face 30 de noi prieteni. Pentru că așa funcționez mai bine. Treaba o transform în pasiune și colegii în prieteni. De exemplu, Iulia e una dintre colegele-prietene ale festivalului. Ne-am susținut mereu și am reușit să ducem cincinalul la capăt.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să fii acolo să-l trăiești?

Anca: A fi într-o echipă de organizare înseamnă să fii mai mult în spatele scenei, cu mâna pe telefoane, scaune, mături sau unde-o fi nevoie. Dar nu regret deloc că nu am prins momentele de prim-plan, ca să le zic așa. Pentru că am avut norocul să nu ratez momentele speciale din planul secund, cele de care îți amintești toată viața cu un zâmbet neghiob, momente de frică, neputință sau groază trăite lângă acești prieteni ai mei, voluntarii. Ba da, poate regret totuși serile în care nu am fost în stare să mă târăsc la o băută scurtă cu echipa, la finalul unei zile.

Ce film din program n-ai văzut încă dar ai vrea să recuperezi?

Anca: Ce am vrut să văd, am văzut. Aș revedea, însă, pe repeat toate after-movie-urile Ceau, Cinema!

Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?

Anca: De epuizare, am ajuns de câteva ori în pragul leșinului. Am văzut cum e și m-am învățat să nu mai fac. Au mai fost lecții de învățat. Toți oamenii pe care i-am cunoscut n-au avut cum să nu mă impresioneze și să nu mă facă să iau de la fiecare ceva bun. De la colegii mei de echipă, cu care am împărțit cele mai intense clipe, la tehnicienii care au salvat situații de criză în ultima clipă, la prietenii de la Ovride care ne-au dat cafele cu nemiluita, la publicul care a sărit să ajute cu căratul scaunelor când am mutat proiecțiile de afară înăuntru, la fetele neobosite de la Ambasada, la oamenii de pe stradă care au reacționat fain când le-am spus să intre să se răcorească la un film, la Vasi de la Gottlob care ne-a adus cea mai dulce lubeniță, la doamna de la ceasornicărie care a făcut cea mai cool creastă punk colegului nostru Oti, la fanii numărul unu’ din public, care ocupă mereu locurile din față, Călin și Adrian. Toți oamenii ăștia m-au tatuat pe viață. Cele mai adânci urme bune le-au lăsat prietenii din echipa de voluntari. Lăsând la o parte ajutorul obiectiv la realizarea festivalului, m-au ajutat pe mine, Anca, să fiu un om mai bun.