sâmbătă, 6 iunie 2015
Ce m-a rupt la TIFF
PLUS CÎTEVA IMPRESII
M-a întrebat aseară colegul Waka_x ce filme "m-au rupt" la TIFF. Am cumpănit un minut dacă într-adevăr m-a rupt ceva la ediția asta, din care am prins aproape jumătate, ca număr de zile. Ca număr de filme, doar 20. Ceea ce reprezintă cam 10 % din 193 de titluri, cîte am numărat în program (fără să mai socotim zecile de proiecții speciale/ selecții de scurte/ cine-concerte etc).
Dincolo de cantități, cifre și notițele din prima și a doua zi, am mai rămas cu:
Din seria "cuvintele sunt de prisos", Parabellum (Lukas Rinner) sau "cum să supraviețuiești pe timp de Apocalipsă". Ca să parafrazez din fictiva Carte a Dezastrelor: vezi ce își pot face cu adevărat oamenii abia după ce înlături spoiala asta superficială de civilizație. Participația financiară austriacă la filmul argentinian nu e întîmplătoare. Parcă se simte o urmă din nihilismul lui Ulrich Seidl altoită pe universul lui Carlos Reygadas.
Apropo de Seidl, am văzut documentarul său din 2014, În pivniță. De fapt e despre ce ascund compatrioții lui la "mansardă" (arme, trofee, prejudecăți, vicii, perversiuni, sclavi etc). Filmul pleacă probabil de la descoperirea macabră (din 2013) a austriacului care și-a ținut fiica prizonieră în pivniță timp de 24 de ani. Sigur, poți să rîzi la film (așa cum au făcut-o mulți la cinema Victoria), dar un altfel de frison ar trebui să îți scuture corpul.
Inițial n-am fost sigur că voi rămâne la Silent Heart al danezului dublu-palmdorizat Bille August. Dar compasiunea și delicatețea cu care tratează subiectul (un ultim week-end cu mama bolnavă incurabil) m-au țintuit în scaun. August alunecă cu ușurință pe muchia dintre umor și dramă și trece natural de la un registru la altul și înapoi. Strunește cu mână de maestru o construcție care putea ușor să dea în melodramă. E un fel de August: Osage County, dar fără istericale.
A doua experiență intens emoțională a zilei a fost filmul iranian din competiție, Melbourne. M-a luat tare de la început și m-a ținut așa până la sfîrșit. M-am surprins foindu-mă neliniștit în fotoliu și scoțînd frecvent icnete de suferință. Din aceeași familie cu About Elly și A separation (împart și protagonistul Peyman Mooadi), m-a făcut să mă întreb din nou: ce e, dom'le, cu iranienii ăștia?. Fac filme sufocante cu o asemenea economie de mijloace (toată acțiunea din Melbourne se petrece într-un apartament) și care te lovesc în plex. Uite, Waka, ăsta m-a rupt.
Tot din zona orientală, o surpriză plăcută (oarecum surpriză, că știam deja de la Ionuț Mareș că e foarte bun) vine filmul indian Court/ Tribunalul. Uitați tot ce știți despre Bollywood. Pe lîngă dilemele social-politice pe care le ridică, oferă și un tablou al societății indiene sfîșiată de contraste și contradicții. Pe de o parte încearcă să se înnoiască, să se elibereze de trecutul și mentalitatea colonială, dar pe de alta vine tradiția (cutume, caste, legi de la 1860) și le dă la toți în cap. Un debut impresionant al tînărului Tamhane. Dar mai impresionat am fost de poetul rebel/trubadurul/ hip-hop artistul de 65 de ani care sperie sistemul cu rimele sale.
Sub Norii Electrici (Aleksey German). Aș putea zice că eram distras de faptul că trebuia să ajung la gară să-mi iau bilet sau aș putea da vina pe oboseala acumulată în (semi)maraton. O fi ceva adevăr în toate acestea. Dar cred că am fost atît de copleșit și fascinat de bogăția sa vizuală, încît nu am mai putut urmări partea narativă, personajele, replicile. E genul de film la care trebuie să vii odihnit și să-ți iei timp să-l rumegi după. De revizionat și re-cîntărit.
După așa o greuceneală, cel mai bun film de încheiat ziua și festivalul a fost o "comedie de acțiune", de fapt o nebuneală ușurică sud-coreeană. A Hard Day e un film-școală de cum să ții spectatorul de la primul cadru pînă la sfîrșit. Fără timpi-morți, fără răgaz pentru a fugi un minut la toaletă și, pe deasupra, amuzant (deși în unele momente a fost mai degrabă ridicol decît funny). Am plecat din sală cu gândul la ediția următoare, cînd aș vrea să văd mai mult.
Venisem la Cluj după o absență de 3 ani. În răstimpul ăsta festivalul a crescut imens (dacă mai avea unde). Acum e un monstru (chiar dacă un monstru frumos). Am aflat că sunt peste 300 de voluntari și peste 300 de oameni lucrează în echipa de organizare. La care se adaugă alte sute de invitați (actori, regizori, producători, oameni din industrie) și jurnaliști/critici. Am stat să mă gîndesc și parcă nu mi-aș dori ca festivalul nostru de buzunar (deocamdată) să crească atît. Nu știu dacă am mai putea să ne bucurăm de festival.
Deșiii...Tudor Giurgiu arăta destul de relaxat. N-am știut pînă acum de unde își iau energia cei din miezul evenimentului. Până în seara cînd am ajuns la una din petrecerile lor secrete și legendare. La ora 3 dimineața, cînd am plecat eu de acolo, încă se dansa (deși lumea avea treabă în zori). Cu ocazia asta am aflat de la Oana Giurgiu că, inițial, au oscilat între Timișoara și Cluj ca loc de desfășurare a festivalului (ea fiind un partizan al orașului meu).
Nu poți să nu te gândești ce ar fi însemnat pentru Timișoara un asemenea eveniment. Cel mai simplu e să-mi amintesc cum arăta Clujul la a patra ediție TIFF (prima la care am participat) și cum arată acum, zece ani mai târziu. TIFF e unul din motivele pentru care orașul are un aer vibrant, o viață de noapte intensă și o grămadă de pub-uri mișto (asta și pentru că se adună în oraș o mulțime de cine-turiști). Numai în Belgrad am mai simțit noaptea, după ora 1, un asemenea freamăt urban.
Să mai zic de publicul de film? La nebunia aia coreeană erau oameni care în mod normal (după comentariile pe care le-am auzit) ar merge doar la filme de multiplex. TIFF a reușit să aducă lumea spre cinema: bătrîni, copii, studenți, gospodine care -atenție! - cumpără bilet. Nu am văzut proiecții cu mai puțin de jumătate de sală plină. Și reușește să îi prindă pe toți, peste tot ( au fost proiecții și la piscină). Am auzit și taximetriști vorbind de bine despre festival.
Iar locurile de proiecție sunt aproape...prea multe. Cum zicea și Cinesseur: mai rămâne să facă proiecții în capelele din cimitir (în rest e acoperit tot). Sigur, unele săli au scaune incomode (de exemplu la Cercul Militar, deasupra de Victoria, dealtfel o sală superbă din punct de vedere arhitectonic) și mai apar probleme tehnice. Dar putem să ne comparăm noi cu infrastructura lor? Clujenii au noroc, mi-am zis. Dar, cum zicea Ionuț, și-au cam făcut norocul cu mâna lor.
Asta m-a rupt cel mai tare la Cluj.
Acum mă încearcă un ușor sentiment de jenă că noi vom ține vizionările Ceau, Cinema! în sala cu scaune de birou de la Casa Artelor (sigur, suntem recunoscători și pentru ea). Nici scaunele de la Grădina de Vară nu sunt mai confortabile. Iar cinematograful din Gottlob probabil nu va avea nici el fotolii de cinema pînă în iulie. Cu ce avem, cu asta defilăm (acum 1 an nu era nici atît).
Putem să-i invidiem pe clujeni, putem să ne enervăm pe autoritățile noastre locale, care n-au simțit nevoia să investească în cinema. Aici e aspectul crucial: primăria Cluj sprijină TIFF cu sume de ordinul milioanelor de euro (festivalul nostru a primit anul ăsta finanțare în valoare de 17.000 de lei). Dar în același timp, edilii clujeni au înțeles că e o investiție. Am convingerea că în cele 10 zile cît ține festivalul se întorc către cetățeni/instituții/afaceri mult mai mulți bani. TIFF e un exemplu că, pentru un oraș, artele pot fi profitabile.
Sau putem să visăm în continuare la cum ar fi fost dacă, în 2001, TIFF începea la Timișoara.
M-a întrebat aseară colegul Waka_x ce filme "m-au rupt" la TIFF. Am cumpănit un minut dacă într-adevăr m-a rupt ceva la ediția asta, din care am prins aproape jumătate, ca număr de zile. Ca număr de filme, doar 20. Ceea ce reprezintă cam 10 % din 193 de titluri, cîte am numărat în program (fără să mai socotim zecile de proiecții speciale/ selecții de scurte/ cine-concerte etc).
Dincolo de cantități, cifre și notițele din prima și a doua zi, am mai rămas cu:
Din seria "cuvintele sunt de prisos", Parabellum (Lukas Rinner) sau "cum să supraviețuiești pe timp de Apocalipsă". Ca să parafrazez din fictiva Carte a Dezastrelor: vezi ce își pot face cu adevărat oamenii abia după ce înlături spoiala asta superficială de civilizație. Participația financiară austriacă la filmul argentinian nu e întîmplătoare. Parcă se simte o urmă din nihilismul lui Ulrich Seidl altoită pe universul lui Carlos Reygadas.
Apropo de Seidl, am văzut documentarul său din 2014, În pivniță. De fapt e despre ce ascund compatrioții lui la "mansardă" (arme, trofee, prejudecăți, vicii, perversiuni, sclavi etc). Filmul pleacă probabil de la descoperirea macabră (din 2013) a austriacului care și-a ținut fiica prizonieră în pivniță timp de 24 de ani. Sigur, poți să rîzi la film (așa cum au făcut-o mulți la cinema Victoria), dar un altfel de frison ar trebui să îți scuture corpul.
Inițial n-am fost sigur că voi rămâne la Silent Heart al danezului dublu-palmdorizat Bille August. Dar compasiunea și delicatețea cu care tratează subiectul (un ultim week-end cu mama bolnavă incurabil) m-au țintuit în scaun. August alunecă cu ușurință pe muchia dintre umor și dramă și trece natural de la un registru la altul și înapoi. Strunește cu mână de maestru o construcție care putea ușor să dea în melodramă. E un fel de August: Osage County, dar fără istericale.
A doua experiență intens emoțională a zilei a fost filmul iranian din competiție, Melbourne. M-a luat tare de la început și m-a ținut așa până la sfîrșit. M-am surprins foindu-mă neliniștit în fotoliu și scoțînd frecvent icnete de suferință. Din aceeași familie cu About Elly și A separation (împart și protagonistul Peyman Mooadi), m-a făcut să mă întreb din nou: ce e, dom'le, cu iranienii ăștia?. Fac filme sufocante cu o asemenea economie de mijloace (toată acțiunea din Melbourne se petrece într-un apartament) și care te lovesc în plex. Uite, Waka, ăsta m-a rupt.
Tot din zona orientală, o surpriză plăcută (oarecum surpriză, că știam deja de la Ionuț Mareș că e foarte bun) vine filmul indian Court/ Tribunalul. Uitați tot ce știți despre Bollywood. Pe lîngă dilemele social-politice pe care le ridică, oferă și un tablou al societății indiene sfîșiată de contraste și contradicții. Pe de o parte încearcă să se înnoiască, să se elibereze de trecutul și mentalitatea colonială, dar pe de alta vine tradiția (cutume, caste, legi de la 1860) și le dă la toți în cap. Un debut impresionant al tînărului Tamhane. Dar mai impresionat am fost de poetul rebel/trubadurul/ hip-hop artistul de 65 de ani care sperie sistemul cu rimele sale.
Sub Norii Electrici (Aleksey German). Aș putea zice că eram distras de faptul că trebuia să ajung la gară să-mi iau bilet sau aș putea da vina pe oboseala acumulată în (semi)maraton. O fi ceva adevăr în toate acestea. Dar cred că am fost atît de copleșit și fascinat de bogăția sa vizuală, încît nu am mai putut urmări partea narativă, personajele, replicile. E genul de film la care trebuie să vii odihnit și să-ți iei timp să-l rumegi după. De revizionat și re-cîntărit.
După așa o greuceneală, cel mai bun film de încheiat ziua și festivalul a fost o "comedie de acțiune", de fapt o nebuneală ușurică sud-coreeană. A Hard Day e un film-școală de cum să ții spectatorul de la primul cadru pînă la sfîrșit. Fără timpi-morți, fără răgaz pentru a fugi un minut la toaletă și, pe deasupra, amuzant (deși în unele momente a fost mai degrabă ridicol decît funny). Am plecat din sală cu gândul la ediția următoare, cînd aș vrea să văd mai mult.
Venisem la Cluj după o absență de 3 ani. În răstimpul ăsta festivalul a crescut imens (dacă mai avea unde). Acum e un monstru (chiar dacă un monstru frumos). Am aflat că sunt peste 300 de voluntari și peste 300 de oameni lucrează în echipa de organizare. La care se adaugă alte sute de invitați (actori, regizori, producători, oameni din industrie) și jurnaliști/critici. Am stat să mă gîndesc și parcă nu mi-aș dori ca festivalul nostru de buzunar (deocamdată) să crească atît. Nu știu dacă am mai putea să ne bucurăm de festival.
Deșiii...Tudor Giurgiu arăta destul de relaxat. N-am știut pînă acum de unde își iau energia cei din miezul evenimentului. Până în seara cînd am ajuns la una din petrecerile lor secrete și legendare. La ora 3 dimineața, cînd am plecat eu de acolo, încă se dansa (deși lumea avea treabă în zori). Cu ocazia asta am aflat de la Oana Giurgiu că, inițial, au oscilat între Timișoara și Cluj ca loc de desfășurare a festivalului (ea fiind un partizan al orașului meu).
Nu poți să nu te gândești ce ar fi însemnat pentru Timișoara un asemenea eveniment. Cel mai simplu e să-mi amintesc cum arăta Clujul la a patra ediție TIFF (prima la care am participat) și cum arată acum, zece ani mai târziu. TIFF e unul din motivele pentru care orașul are un aer vibrant, o viață de noapte intensă și o grămadă de pub-uri mișto (asta și pentru că se adună în oraș o mulțime de cine-turiști). Numai în Belgrad am mai simțit noaptea, după ora 1, un asemenea freamăt urban.
Să mai zic de publicul de film? La nebunia aia coreeană erau oameni care în mod normal (după comentariile pe care le-am auzit) ar merge doar la filme de multiplex. TIFF a reușit să aducă lumea spre cinema: bătrîni, copii, studenți, gospodine care -atenție! - cumpără bilet. Nu am văzut proiecții cu mai puțin de jumătate de sală plină. Și reușește să îi prindă pe toți, peste tot ( au fost proiecții și la piscină). Am auzit și taximetriști vorbind de bine despre festival.
Iar locurile de proiecție sunt aproape...prea multe. Cum zicea și Cinesseur: mai rămâne să facă proiecții în capelele din cimitir (în rest e acoperit tot). Sigur, unele săli au scaune incomode (de exemplu la Cercul Militar, deasupra de Victoria, dealtfel o sală superbă din punct de vedere arhitectonic) și mai apar probleme tehnice. Dar putem să ne comparăm noi cu infrastructura lor? Clujenii au noroc, mi-am zis. Dar, cum zicea Ionuț, și-au cam făcut norocul cu mâna lor.
Asta m-a rupt cel mai tare la Cluj.
Acum mă încearcă un ușor sentiment de jenă că noi vom ține vizionările Ceau, Cinema! în sala cu scaune de birou de la Casa Artelor (sigur, suntem recunoscători și pentru ea). Nici scaunele de la Grădina de Vară nu sunt mai confortabile. Iar cinematograful din Gottlob probabil nu va avea nici el fotolii de cinema pînă în iulie. Cu ce avem, cu asta defilăm (acum 1 an nu era nici atît).
Putem să-i invidiem pe clujeni, putem să ne enervăm pe autoritățile noastre locale, care n-au simțit nevoia să investească în cinema. Aici e aspectul crucial: primăria Cluj sprijină TIFF cu sume de ordinul milioanelor de euro (festivalul nostru a primit anul ăsta finanțare în valoare de 17.000 de lei). Dar în același timp, edilii clujeni au înțeles că e o investiție. Am convingerea că în cele 10 zile cît ține festivalul se întorc către cetățeni/instituții/afaceri mult mai mulți bani. TIFF e un exemplu că, pentru un oraș, artele pot fi profitabile.
Sau putem să visăm în continuare la cum ar fi fost dacă, în 2001, TIFF începea la Timișoara.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.