joi, 29 mai 2014
miercuri, 28 mai 2014
Scînteia din Gottlob
S.O.S. BACK TO THE FUTURE
Atunci când am fost prima oară la Gottlob și am scris despre (probabil) primul cinematograf care se modernizează/ salvează în mediul rural, am promis că voi urmări lucrările și voi reveni.
Am revenit astăzi (împreună cu Richie).
De data asta, ghid ne-a fost primarul Gheorghe Nastor. Am primit un tur complet de localitate și am avut ce vedea: stadion cu nocturnă și gazon tuns de două ori pe săptămână, echipă de fotbal cu jucător camerunez legitimat, pistă de biciclete, parc pentru copii cu loc de joacă şi baltă cu nuferi roz şi galbeni iar, peste două luni, cinematograf!
După cum se poate vedea și din imaginile "înainte și după", lucrările au avansat bine iar primarul zice că va fi inaugurat așa cum a anunțat, pe 15 august, de Festivalul Lubeniței (da, comuna are și festival). Acoperișul nou e gata, structura de lemn a fost refăcută, izolația exterioară aproape finalizată. La interior a fost turnată o șapă nouă, cu o pantă mai înclinată și...
În acest punct al lucrărilor s-a făcut o descoperire. Când au scos vechile podele, muncitorii au dat peste o sticlă cu un mesaj din trecut. O hîrtie îngălbenită de vreme, vîrîtă într-o sticlă asemeni unui mesaj al unor naufragiați. Doar că nu era un S.O.S. Era mai degrabă un SMS din trecut.
"Pe această foaie stă scris numele robilor lui Dumnezeu care au lucrat la ridicarea podelei la cinematograful Scînteia la data de 5 IX 1965 pînă la data de 9 IX 1965...".
Primul nume de pe listă îi aparține lui Bara Mircea ("responsabil zis nea Mircea"). Fostul proiecționist încă mai trăiește. Pe vremea când cinematograful Scînteia era în grija lui, era șef peste alți 4 angajați și ținea chiar și patru proiecții pe zi.
Primarul vrea să-l invite la inaugurare să spună poveștile Scînteii. Nea Mircea nu e singurul supraviețuitor. Mai trăiește și Ușvad Dorel, pe atunci "practicant, zis Myky". Nu credeau să mai apuce dezgroparea răvașului ascuns, după cum înțelegem din finalul duios-ingenuu al mesajului:
"Cei care văd azi această foaie rugăm să scape o lacrimă pentru sudoarea răposaților care au lucrat la dușumea".
I-au dat lacrimile lui Nea Mircea când i-au dus sticla și a văzut hârtia gălbejită, scrisă acum aproape 50 de ani, probabil chiar de mâna lui (până se vor finaliza lucrările la cinematograf e depozitată la loc de cinste, în Primărie, împreună cu alte obiecte de preț din istoria de 244 de ani a localității; apoi va fi expusă în clădirea unde a fost găsită).
Sper să aflu mai multe chiar din gura fostului proiecționist, pentru că mi-am propus să mă întorc. Planul e să facem și o proiecție la Gottlob (despre care veți afla curând).
Întîmplarea face că, zilele acestea, prietenii noștri de la TIFF ne-au solicitat detalii noi cu privire la starea cinemaului din Gottlob. Peste trei zile, la Cluj, va avea loc o conferință în cadrul campaniei Salvați Marele Ecran, care urmărește stoparea fenomenului dispariției cinematografelor. Se anunță foarte interesant ce se întâmplă acolo, pentru că au fost invitați și câțiva străini care au reușit să reabiliteze și să digitalizeze vechi cinematografe din țările lor (de exemplu, Cehia). Revenim cu concluziile conferinței, chiar dacă nu reușim să onorăm invitația de a participa.
Înapoi în prezent: Scînteia e una din puținele reabilitări de cinematograf din țara noastră și, din cîte știm, singura din mediul rural. Pentru început va avea 180 de locuri. Poate că numele cinematografului nu e întîmplător. Deși trecutul acestor săli e legat inevitabil de comunism, poate că viitorul lor încă nu a "răposat".
*
"Reabilitarea fostului cinema Gottlob, investiție începută în luna mai 2013, finanțată în cadrul proiectului comun Ungaria-România, HURO/1101, având titlul: Ujsentivan-Gottlob-Nature Of Future, valoare 133.125 euro". (Trecut și prezent în satul bănățean - monografia localității)
marți, 27 mai 2014
Cronica: Godzilla 3D (2014)
rating: Brainwash
Slabit de un scenariu subtirel (Max Borenstein la a doua tentativa de scrib) reboot-ul Godzilla pe sfantul IMAX si in era 3D (post-conversie, nu va isterizati degeaba) n-a avut deloc fala care i se cuvenea. A ramas insa un film impresionant prin ambitii si executie (reptila arata si se misca absolut superb) dar si foarte inselator in asteptarile pe care le creeaza in randul spectatorilor. Gareth Edwards realizeaza cateva scene-tablou fabuloase in dimensiunea lor apocaliptica, care te cam lasa cu gura cascata si iti transmit foarte bine magnitudinea la care se petrec evenimentele insa din pacate asta e singurul punct interesant. Pentru un film cu creaturi monstruoase sa le faci pe acestea mai carismatice decat pipernicitele fiinte umane e de bun-simt insa pentru orice film, indiferent de natura lui, sa lasi personajele umane neimplicate, anoste, executante de actiuni ilogice sau simple obiecte de recuzita e fatal.
Din start filmul lasa impresia ca va fi focalizat pe macar unul din protagonistii cu pregatire “stiintifica”, Dr Serizawa (Ken Watanabe) sau Dr. Brody (Bryan Cranston), lucru dealtfel normal, ambii fiind experti nucleari interpretati de actori cu forta dramatica dovedita. Problema e ca personajul lui Cranston e uzat si ‘concediat’ in prima treime a filmului, confirmand faptul ca a fost doar un carlig de promovare (ca si Juliette Binoche, “ucisa” in primele 10 minute), iar cel al lui Watanabe aluneca in decor imediat ce intra in joc marina americana. Un caz flagrant de deturnare a unei alegorii atomice construita pe tragedia unei natiuni, cu ecouri recente -prologul tinteste direct accidentul Fukushima- catre zona confortabila a metropolelor americane. Reinterpretata e si natura iconicei creaturi, mai putin rodul direct al experimentelor atomice intoarse impotriva noastra cat mai degraba o personificare a sufletului planetar sacait de galagia jocurilor noastre periculoase si hotarat sa ne trimita la colt in epoca de piatra ca pe niste magari aroganti.
Fara un pion implicat direct ca Dr. Brody -vaduv si suspectand o conspiratie de musamalizare guvernamentala- cade in sarcina cuplului Ford/Aaron Taylor-Johnson - Elle/Elisabeth Olsen sa miste ceva in noi, lucru pe care il rateaza complet fiind niste personaje absolut plictisitoare pe care scenariul le arunca in mod repetat in miezul evenimentelor. In ciuda faptului ca sunt un cliseu umblator, el soldat, ea infirmiera, niciunul din ei nu ajung sa-si foloseasca priceperea intr-o situatie reala si cu oarecare miza. Mai mult Ford e responsabil pentru moartea absolut tuturor tovarasilor sai de unitate si pentru exterminarea fara umbra de regret a oualor unei specii de “tantari” radioactivi giganti (MUTO). E ca si cum vizual filmul exploreaza o anumita sensibilitate (a creaturilor gigant preocupate de propria supravietuire) dar intriga si actiunile oamenilor fac abstractie de asta. Daca asta e un mod de a arata aroganta umana, nu prea functioneaza.
Cu toate astea filmul nu e intru totul rau. E doar de o calitatea a spectacolului indoielnica, cu gauri de logica si diferente de valoare intre prima parte a filmului, in care se anticipeaza suspansul de mai tarziu dar cu pretul frustrarii, si ultima jumatate de ora in care i se da frau liber reptilei. Cand asta se intampla insa filmul explodeaza pentru ca fiara de 110 metri se dovedeste a fi un veritabil anti-erou, un protector dezinteresat al umanitatii si nu un exterminator al ei (in ciuda faptului ca rade cateva orase destul de populate). Edwards e un mester in plasat camera si construit scene de actiune, probabil ca si-a insusit bine tehnicile lui Spielberg din Jurassic Park. Iar sound designul si coloana sonora (A. Desplat) sunt printre cele mai bune. Unele momente sunt spectacol pur, cum e scena cu trenul militar, iar decizia de a urmari evenimentele intotdeauna dintr-o pozitie accesibila, fie la nivelul strazii, fie dintr-o cladire daramata, de pe-un pod sau dintr-un elicopter, puncte de vedere omenesti care contribuie la crearea senzatiei de imersiune in poveste, e de salutat. Acesta nu e un film semnat Roland Emmerich sau Michael Bay, e un film-dezastru (poanta neintentionata) ce transmite eficient toata confuzia pe care o presupune o avalansa a evenimentelor care ne depasesc. Daca ar fi pierit cealalta jumatate a distributiei de la inceput, ce film extraordinar am fi avut...
Marele Ecran prezinta: The Enemy (2011)
Astazi incheiem Luna Filmului Sarbesc, umbrela sub care am gazduit proiectiile ultimelor saptamani in micuta noastra cinemateca din Casa Artelor. Asa cum declaram inca de la inceput, gestul a fost gandit ca un exercitiu de cautare a unei formule in care sa functioneze Cinemateca. Am vrut sa vedem cat de mult timp ne solicita mentinerea unui program regulat de proiectii (una pe saptamana), cum ne adaptam la situatiile care intervin pe parcurs, cum si cu cine lucram si in special numarul de spectatori la care ajungem si pe care-i scoatem efectiv din casa. In ciuda faptului ca filmele sarbesti nu sunt printre cele mai populare (exceptandu-l pe Kusturica si fara a ma adresa cinefililor devoratori si publicului de festival) am atras in medie 20-25 de oameni la fiecare din proiectiile noastre, ceea ce ne incurajeaza. Chiar daca "Luna" se incheie va anuntam inca de pe acum ca pe viitor pregatim lucruri si mai interesante. Multmumim tuturor celor care au fost si sunt in continuare langa noi, ajutandu-ne, incurajandu-ne, corectandu-ne daca e cazul. Multumim in special Consulatului General al Serbiei la Timisoara si Vesnei Stepanov care a intermediat relatia dintre noi si, deasemenea, multumim Directiei Judetene pentru Cultura Timis care ne gazduieste pasiunea.
Filmul din aceasta seara este tot un thriller de Dejan Zecevic (autorul The Fourth Man, film vizionat in urma cu 3 saptamani) si poarte numele de Neprijatelj/Dusmanul, o coprod. Serbia - Bosnia - Croatia - Ungaria din 2011. In dezastrul de dupa incheierea razboiului din Balcani un comando de soldati insarcinat cu deminarea fostei zone de conflict gasesc zidit intr-o fabrica abandonata un personaj misterios si-l elibereaza. Barbatul nu cere nici mancare, nici apa, declara ca e “de-al lor” si ca a fost inchis de “dusman”. Curand lucruri ciudate incep sa se petreaca, grupul e izolat si fara posibilitate de comunicare iar filmul apuca o panta tensionanta de thriller psihologic. Atmosferic, ambiguu si bine slefuit, cu elemente de horror supranatural si un joc actoricesc stralucit, Dusmanul e o conversatie interesanta asupra sursei Raului (umana sau demonica). Indiferent de raspunsul agreat filmul lui Zecevic ofera stimulare intelectuala si fiori de suspans plusand prin locatiile de filmare si imaginea desaturata, puternic contrastanta, care evoca o alta lume, usor diferita, insa in care Razboiul dintre Bine si Rau se poarta cu aceleasi arme moderne: pusti, pistoale si mine antipersonal.
Va asteptam deseara de la 19 fix in Casa Artelor (Str. Augustin Pacha, nr 8) la doi pasi de P-ta Unirii. Intrare libera, locuri limitate (50).
vineri, 23 mai 2014
Xavier Dolan, la Cannes cu probabil cel mai bun film de până acum
Filmul lui Xavier
Dolan a fost unul dintre momentele pe care le-am vânat în mod special zilele astea. La doar 25 de ani, regizorul canadian are deja un stil de autor
foarte bine definit, exersat şi perfectat în filme ca Les amours imaginaires şi Laurence
Anyways, cu care a fost prezent la Cannes în secţiunea Un certain regard din
anii trecuţi. Mommy, ultimul lui
film, a intrat direct în competiţia pentru Palme. Nici nu e de mirare, pentru
că e probabil cel mai bun film al lui de până acum.
Cu un fler
fantastic în sondarea relaţiilor filiale sau amoroase, cu un chef nebun de a
face experimente estetice care învăluie filmul într-un aer exuberant absolut
irezistibil, Dolan e fără doar şi poate unul dintre cei mai interesanţi
regizori tineri ai momentului. În Mommy,
el revine la tema din filmul de debut regizat la doar 19 ani, J’ai tué ma mere, însă dintr-o perspectivă diferită. „Există
câteva paralele între filmul meu de debut şi Mommy, dar doar la suprafaţă”, explica regizorul la conferinţa de
presă. „Primul film oferă o privire prin ochii unui adolescent, iar celălalt e
focusat pe experienţa mamei. J’ai tué ma mere e despre o
criză pubertină, pe când Mommy e despre una existenţială”, clarifică el.
Povestea e
centrată pe viaţa unei mame văduve, colerice, cochete la limită vulgarului, şi
a fiului ei de 15 ani ce suferă de ADHD (deficit de atenţie şi tulburări
hiperkinetice). Tumultuos, debordant, carismatic şi imposibil în acelaşi timp, tânărul
Antoine-Olivier Pilon face primul lui rol mare aici. Iar Anne Dorval şi Suzanne
Clement, actriţe-fetiş deja pentru Dolan, completează perfect, fără nicio notă
falsă, spaţiul din jurul lui. „Ca de obicei, am vrut ca actorii să fie
adevăratul centru al filmului”, mărturiseşte regizorul. Însă în Mommy, ei nu îşi mai mărturisesc sentimentele cu
uşurinţa extrovertită din filmele precedente, ci explorează noi moduri de
expresie. Una dintre cele mai mari provocări ale filmului a fost ca spectatorii
să nu le „recunoască” pe cele două actriţe, să nu le asocieze cu arhetipuri create
anterior de Dolan, spunea regizorul la conferinţa de presă.
Mama şi fiul
joacă roluri care se completează reciproc şi sunt sudate de o dragoste feroce,
la limita maladivului, în acest film. În izbucnirile de furie ale
adolescentului le poţi vedea reflectate pe ale ei (la fel ca şi în limbajul
colorat şi în agresivitate), dar amplificate, interpretate pe tonuri diferite. Mommy e un film care prin tematică şi
perspectivă aminteşte de Gus van Sant, însă în acelaşi timp celebrează stilul
profund personal al lui Dolan. Estetica lui exuberantă, povestea cu întorsături
bizare, dialogurile nestăpânite, autentice. E un film care te cucereşte fără
drept de apel.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
The Epic of Everest (1924)
Aceste intertitluri aparțin filmului care a documentat legendara expediție pe Everest din 1924, a grupului de alpiniști britanici între care s-au remarcat (din păcate, tragic) Mallory și Irvine. The Epic of Everest a fost restaurat anul trecut folosind peliculele deținute de Arhiva Institutului Britanic de Film (BFI) și filmate de căpitanul John Noel, fotograful oficial al expediției.
E unul dintre primele materiale filmate cu locurile și populațiile izolate din Tibet și Nepal. Din acest punct de vedere are și valoare antropologică, nu doar istorică. Filmul datează din vremea când Everest nu era încă o industrie. În același spirit pur, de început, se cațără chiar în aceste zile către cel mai înalt punct de pe planetă, alpinistul timișorean Horia Colibășanu și coechipierul său slovac, Peter Hamor. Cu diferența că ei nu folosesc oxigen suplimentar sau șerpași.
Acum 90 de ani, Noel aducea un tribut temerarilor alpiniști dar și măreției muntelui. Se făcea pionierat și în cinematografie, ținând cont de condițiile extreme de altitudine și temperatură la care s-a filmat. După cum nota și ziarul Guardian, e mai mult un film de artă decât un documentar. Culorile fabuloase ale lumii de cleștar, senzația de solitudine și grandoare a întinderilor himalayene, apusul sângeriu -cu adevărat epic- deasupra vârfului, te trimit într-un spațiu oniric, ca din altă lume (la starea cvasi-hipnotică pe care ți-o dă contribuie și muzica lui Simon Fischer Turner, compusă la comanda BFI). The Epic of Everest este, mai bine spus, The Epic of Nature.
Ca un ecou al acestor senzații, vine și declarația lui Horia Colibășanu de zilele trecute:
"Urcam Everestul cu respectul care i se cuvine celui mai mare munte
din lume – curat, cu fortele noastre psihice si fizice, atata timp cat
ii vom putea duce pe piept toata greutatea".
Timișoreanul se află de peste 1 lună și jumătate în Himalaya, a urcat deja un optmiar (Shishapangma), iar acum se găsește mai sus de 7000 de metri pe Everest, de unde va începe asaltul final către vîrf, pe ruta nordică (simulare în 3D, devine mai interesantă după min. 6).
joi, 22 mai 2014
Maidanul ucrainean, adus de Sergei Loznitsa la Cannes
Se poate filma o revoluţie, în direct, cu camera fixă? Poate privitorul să
se simtă cu adevărat părtaş şi implicat în evenimente, câtă vreme are parte
doar de o vedere panoramică a unei secţiuni? Fără close-up-uri, fără mişcări ale
camerei care să imite mişcările haotice ale mulţimii. Sergei Loznitsa se
încăpăţânează să demonstreze că da. Documentarul lui despre protestele de
stradă din Kiev, urmărite din noiembrie 2013 până în ianuarie 2014, a fost
proiectat în afara competiţiei într-o sală mică la Cannes,
care s-a umplut până la refuz. Mulţi dintre jurnaliştii clasaţi pe treptele
inferioare ale ierarhiei culorilor la Cannes (unde badge-urile roz şi albe au prioritate la intrarea în sală, iar cele albastre şi galbene intră doar dacă mai sunt
locuri) au rămas afară.
Însă entuziasmul cu care s-au înghesuit spectatorii la Maidan a pălit pentru o parte dintre ei, la scurt timp după
începerea proiecţiei. Cu aer de work-in-progress şi alură de material filmat
brut, neşlefuit, Maidan nu oferă
prea multe pentru spectatorul obişnuit cu dramatizări artistice ale istorie, de
tip Discovery Channel. Cadrele par adesea mult prea lungi, la început nu e clar ce şi unde se
întâmplă sau cine participă, nu există o voce din off care să lămurească
lucrurile. Ci doar vreo 2-3 cadre cu text în care se dau explicaţii minimale.
Documentarul lui Loznitsa cere timp şi răbdare. El pare să urmeze fidel
dorinţa autorului de a nu interveni cu nimic pentru a trunchia realitatea sau
ficţionaliza evenimentele. Loznitsa îşi plasează pur şi simplu camera în
diverse puncte din celebra piaţă din Kiev, şi lasă mersul evenimentelor să
vorbească de la sine. Oferă o felie de realitate brută, prea puţin finisată de
foarfeca unui monteur. Iar filmul acumulează tensiune gradual. De la
manifestaţiile paşnice, la care participă oameni de toate vârstele, filmul
înregistrează lent tranziţia spre violenţă şi represiune sângeroasă.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
miercuri, 21 mai 2014
Festivalul de la Cannes: un fel de avanpremieră pentru Oscaruri?
În urmă cu câteva săptămâni citeam un articol cu rol de avanpremieră pentru
Festivalul de la Cannes, într-o publicaţie americană de mare tiraj. Autorul
începea acolo prezentarea Festivalului ca pe a unui eveniment premergător
pentru Oscaruri. Ca şi cum la Cannes s-ar lansa şi s-ar tria filme care
ulterior sunt selectate de Academica americană. Argumentaţia cronicarului se
baza pe exemplul Artistului de
Michel Hazanavicius, care, e drept, acum doi ani a luat premii importante la
ambele evenimente cinematografice. Dar, dincolo de acest caz izolat, afirmaţia
jurnalistului american mi s-a părut că denotă o aroganţă teribilă şi, în cele
din urmă, o lipsă de înţelegere a ideii ce stă la baza Festivalului de la
Cannes. A-l compara cu Oscarurile e impropriu nu numai pentru că la Cannes se
celebrează cu adevărat regizori valoroşi din întreaga lumea, spre deosebire de premiile
Oscar, unde există doar o secţiune mică adresată „filmelor de limbă străină”.
Ci şi pentru că ideea în sine a Festivalului de la Cannes este de a scoate la
iveală filme ce practică cinemaul de artă, ce stau departe de clişeele
Hollywood-ului.
Asta gândeam atunci, dar în a 5-a zi a Festivalului de la Cannes, pe când
îl zăream pe Sylvester Stallone cu trupa de actori din Expendables 3 defilând într-un tanc pe Croazetă pentru a-şi promova
noul film de mall, mă întrebam dacă nu cumva jurnalistul american avea un pic
de dreptate, până la urmă. Dacă nu Cannes-ul se aşază pe an ce trece tot mai
mult în trena Hollywood-ului. Anul acesta nu numai că l-am văzut pe sus-numitul
star de filme de acţiune de mâna a doua defilând pe Croazetă, dar Festivalul a
inclus şi proiecţia unei prostioare ludice de teapa lui How to Train Your Dragon 2
în program (deşi în afara competiţiilor, desigur). În plus, în competiţia
pentru Palme d’Or au intrat trei nume cu un portofoliu serios construit la
Hollywood (sau în apropierea sa): Bennett Miller, Tommy Lee Jones şi David
Cronenberg. Iar în cea pentru Un certain regard a intrat filmul de debut al lui
Ryan Gossling.
Însă adevărul e că preconcepţiile privind calitatea unui film pornind de la
ţara în care a fost făcut nu sunt niciodată sănătoase. Iar ideea asta mi-a fost
rapid confirmată după vizionarea filmului Foxcatcher.
Realizat de Bennett Miller după ce a câştigat Oscarul cu Moneyball (2011), filmul rămâne în sfera tematică a lumii sportive
americane, dar trece de la fotbal la wrestling. Sport prea puţin popular în
Europa, această formă de luptă corp la corp pare o sursă de inspiraţie improbabilă pentru un
film bun. Dar Miller extrage din ea o poveste extrem de captivantă, bazată pe
fapte reale, pornind de la relaţia dintre fraţii Mark şi David Schultz, pe de o
parte, şi miliardarul excentric John E. Du Pont, membru al uneia dintre cele
mai bogate familii americane, pe de alta. Filantrop, patriot grandoman, veşnic
căutător de trofee care să îi confirme prestigiul, acesta din urmă îi finanţează
pe cei doi fraţi pentru ca ei să întemeieze o echipă de wrestling ce va
reprezenta Statele Unite la campionatul mondial. Relaţia capătă o turnură sumbră, când Du Pont
începe să manipuleze o firească rivalitate care există între cei doi fraţi, iar
jocurile de putere devin la fel de intense ca luptele corp la corp. Şi se
încheie cu o crimă. Distribuţia destul de eclectică, pur hollywoodiană, a
filmului Foxcatcher (Channing Tatum,
Mark Ruffalo şi Steve Carell) se integrează surprinzător de bine în viziunea
întunecată oferită de camera lui Bennett Miller, iar dialogurile şi cursul
gradat al acţiunii ocolesc binevenit previzibilul şi clişeul.
Pe post de film-ramă (film despre film), ce propune o poză satirică
usturătoare la adresa Hollywood-ului, Maps
to the Stars de David Cronenberg face un portret a vieţii schizoide,
situate frecvent în afara moralităţii, care marchează lumea din culisele
filmelor ce ies pe bandă rulantă din uzina de vise californiană. Cu Julianne
Moore într-un rol riscant, de actriţă frustrată că nu mai are 20 de ani şi că
pierde competiţia cu proaspăt venitele pe platourile de filmare, şi cu Mia
Wasikowska reconfirmându-şi talentul de a schiţa cu zâmbetul pe buze un
personaj marcat când de dramă când de malefic, Maps to the Stars e un fel de Mulholand
Drive de David Lynch. Dar cu mai puţină atmosferă horror, mai multă satiră,
mai multe motive să râzi strâmb, şi mai multe staruri în distribuţie.
Nemaivorbind de dialogurile scrise isteţ, cu săgeţi permanente îndreptate spre
Hollywood („Mă gândesc să mă convertesc la scientologie. Ar fi un pas bun
pentru cariera mea de actor”, spune şoferul jucat de Robert Pattison la un
moment dat).
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
marți, 20 mai 2014
Fraţii Dardenne revin la Cannes. Cu Marion Cotillard.
Prezentat la
mijlocului Festivalului de la Cannes, ultimul film al fraţilor Dardenne are
toate şansele să modifice topul favoritelor de până acum, în care conduc Mr. Turner de Mike Leigh şi Winter Sleep de Nuri Bilge Ceylan. Asta
cel puţin dacă e să ne luăm după revista Screen,
care a dovedit în anii precedenţi suficient fler în detectarea filmelor
câştigătoare.
Deux jours, une nuit, filmul Dardenne-ilor, foloseşte în
titlu o frază care delimitează cadrul de timp în care se întâmplă povestea. Strategia
asta de punere a titlului mi-a amintit instant de Cristi Mungiu, care în 4 luni, 3
săptămâni şi 2 zile face trimitere la un alt cadru temporal cheie. De fapt,
cei doi celebri fraţi belgieni au colaborat cu Mungiu, fiind producătorii
filmului După dealuri, cu care regizorul
român venea la Cannes în 2012. Dacă le-o fi servit sau nu pe post de sursă de
inspiraţie Mungiu la capitolul strategiei de titrare a filmului contează prea
puţin. Cert e că regizorul român şi Dardenne-i împărtăşesc nişte afinităţi
evidente. Care se văd mai ales în apetenţa pentru o captare cât mai frustă şi
mai autentică a realităţii, de cele mai multe ori cu o cameră mobilă care te
face părtaş activ la viaţa personajelor.
Din stilul
consacrat, „de autor”, al fraţilor Dardenne mai face parte şi focalizarea pe
nişte personaje aparent banale – oameni obişnuiţi care au de gestionat o
situaţie limită, un soi de criză. Câştigători ai Palme d’Or-ului în 2005 pentru
L’Enfant şi în 1999 pentru Rosetta, şi ai Grand Prix-ului în 2011
pentru Le gamin au velo, fraţii
Dardenne s-au aflat de la început printre favoriţii intraţi în competiţa
oficială la Cannes.
Filmul Deux jours, une nuit spune povestea lui
Sandra (Marion Cotillard), care află că e pe cale să îşi piardă jobul şi începe
o muncă asiduă de convingere pentru a şi-l păstra. Printr-un raţionament crud
şi complet lipsit de scrupule, patronul micii companii la care lucrează i-a pus
pe colegii ei să aleagă între a primi fiecare un bonus la salariu şi a o păstra
pe Sandra angajată (deoarece, chipurile, compania nu şi le poate permite pe
amândouă). La fel ca ea, colegii au rate de plătit şi familii de întreţinut,
aşa că e lesne de înţeles pentru ce variantă optează iniţial. Dar Sandra îşi
convinge şeful să reia votul, iar până la reluarea sa porneşte să vorbească cu
fiecare dintre colegi în parte.
Filmul nu împarte
personajele în bune şi rele, şi nu se constituie ca un tribunal. „Colegii
Sandrei au cu toţii motive la fel de bune pentru a zice da sau nu”, explică
regizorii. Însă pe parcursul discuţiilor cu fiecare, filmul creionează subtil o
definiţie a solidarităţii umane. Marion Cotillard face un tur de forţă
actoricesc în rolul unei femei fragile şi instabile, depresive şi luptătoare în
acelaşi timp, care cade şi apoi îşi regăseşte mereu forţa pentru a se ridica. În
ton cu rolul ei, cele mici din film sunt jucate fără cusur, cu o naturaleţe
care face ca Deux jours, une nuit să
evite elegant căderea în melodramă chiar dacă are destule personaje care clachează
în faţa unor situaţii-limită cotidiene.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.
3 x Mad Men
Sezonul 7 din serialul (altădată preferat) Mad Men a debutat dezamăgitor, până când (după vreo 4 episoade) a început să-și recapete ceva din atmosfera de "disperare sofisticată" de altădată.
Trei imagini bizare din ultimul episod:
Pe străzile din New York-ul anului 1969 se vede o mașină albă care n-avea cum să fie din 1969 (numai dacă nu cumva a venit Marty McFly cu ea din viitor).
Megan (Jessica Pare) poarta iie
"Every table here is the family table"
Afișul zilei: KO...
APEL UMANITAR PENTRU BALCANI
Azi avem film sîrbesc (Ko to tamo peva, 1980). Și ocazia să îi ajutăm pe vecinii noștri, loviți de inundații. De exemplu, Crucea Roșie Română pune la dispoziție un număr de SMS (8829) unde se pot face donații de 2 euro/sms în toate liniile de telefonie mobilă din România.
Mai multe variante de contribuție puteți afla deseară, de la ora 19, de la Vesna Stepanov, realizatoarea emisiunii în limba sîrbă la Radio Timișoara și membră în conducerea Uniunii Sîrbilor. Vesna va prezenta și filmul, pe care tot ea ne-a ajutat să-l aducem la Casa Artelor (prin bunăvoința Consulatului Serbiei la Timișoara). Proiectorul vine, de această dată, de la Fundația Nest.
Deseară, la cinematecă, sîrbii ne fac să zîmbim. Am putea să le întoarcem serviciul. Hajde să-i facem și noi pe câțiva să zîmbească! Razumes?
Azi avem film sîrbesc (Ko to tamo peva, 1980). Și ocazia să îi ajutăm pe vecinii noștri, loviți de inundații. De exemplu, Crucea Roșie Română pune la dispoziție un număr de SMS (8829) unde se pot face donații de 2 euro/sms în toate liniile de telefonie mobilă din România.
Mai multe variante de contribuție puteți afla deseară, de la ora 19, de la Vesna Stepanov, realizatoarea emisiunii în limba sîrbă la Radio Timișoara și membră în conducerea Uniunii Sîrbilor. Vesna va prezenta și filmul, pe care tot ea ne-a ajutat să-l aducem la Casa Artelor (prin bunăvoința Consulatului Serbiei la Timișoara). Proiectorul vine, de această dată, de la Fundația Nest.
Deseară, la cinematecă, sîrbii ne fac să zîmbim. Am putea să le întoarcem serviciul. Hajde să-i facem și noi pe câțiva să zîmbească! Razumes?
luni, 19 mai 2014
Trailerul zilei: Ko to tamo peva
SI UN APEL
Dupa cum ati citit probabil aici, suntem in plina "Luna a Filmului Sirbesc" la cinemateca de care ne ingrijim la Casa Artelor (A.Pacha, nr. 8).
Prietenii nostri sirbi ne-au oferit cu generozitate filme (prin Consulatul Serbiei la Timisoara). Acum e momentul sa le dam si noi o mana de ajutor. Proiectia de maine seara este dedicata sinistratilor din tara vecina, napastuita de inundatii. Veniti la film pentru a afla cum puteti contribui! Veniti la film in numar mare, daca va pasa!
Filmul de maine, comedia Ko to tamo peva (Cine canta acolo) e din 1980, alta perioada cand primeam filme "de la sirbi". Prezentat la Un Certain Regard in 1981 (ca tot e de sezon), a fost votat in 1996 de Academia de Arte si Film din Yugoslavia drept cel mai bun film sirbesc de pana atunci.
Evenimentul e posibil si cu ajutorul Fundatiei Nest, care a raspuns imediat apelului nostru si ne-a imprumutat proiectorul.
Dupa cum ati citit probabil aici, suntem in plina "Luna a Filmului Sirbesc" la cinemateca de care ne ingrijim la Casa Artelor (A.Pacha, nr. 8).
Prietenii nostri sirbi ne-au oferit cu generozitate filme (prin Consulatul Serbiei la Timisoara). Acum e momentul sa le dam si noi o mana de ajutor. Proiectia de maine seara este dedicata sinistratilor din tara vecina, napastuita de inundatii. Veniti la film pentru a afla cum puteti contribui! Veniti la film in numar mare, daca va pasa!
Filmul de maine, comedia Ko to tamo peva (Cine canta acolo) e din 1980, alta perioada cand primeam filme "de la sirbi". Prezentat la Un Certain Regard in 1981 (ca tot e de sezon), a fost votat in 1996 de Academia de Arte si Film din Yugoslavia drept cel mai bun film sirbesc de pana atunci.
Evenimentul e posibil si cu ajutorul Fundatiei Nest, care a raspuns imediat apelului nostru si ne-a imprumutat proiectorul.
duminică, 18 mai 2014
BREAKING NEWS
Breaking News (2004), gangster-flick-ul regizat de Johnnie To, nu are opening-shot. Are opening shoot-out. Unul memorabil și de pus în vitrina cu cele mai elaborate scene din cinema. Să controlezi la perfecție 6 minute și 47 de secunde de filmare neîntreruptă în stradă cere o viziune de maestru și o echipă care să funcționeze ca o orologerie elvețiană. Toate elementele care apar în cadru trebuie să facă clic pentru ca scena să iasă. Coregrafia. Mișcarea absolut incredibilă de cameră pe multiple planuri, du-te vino stânga-dreapta, sus-jos, close-up și profunzime.
După ce vezi această scenă ești "agățat" de film și ăsta era și scopul ei (puteți da play mai jos, fără subtitrare). Dacă mai pui că pe lângă acțiune urmează și o tăioasă satiră (războaiele de azi se câștigă în primul rând la tv și pe net) parcă și mai actuală 10 ani mai târziu, nu ai nicio scuză să nu vezi filmul din Hong Kong înainte de primul Breaking News de la tv.
vineri, 16 mai 2014
joi, 15 mai 2014
10 chestii pe care nu vreau să le scap la Cannes 2014
Sub privirea
aruncată peste ochelari de Marcello Mastroiani în Otto e mezzo, şi cu fiica lui, Chiara, pe post de gazdă a
evenimentului (alături de Lambert Wilson şi Alfonso Cuaron), Festivalul de la
Cannes şi-a trăit ieri debutul celei de-a 67-a ediţii. „Jour-J” sau „Ziua-Z” a însemnat startul celor
două săptămâni în care micul orăşel din sudul Franţei va fi populat cu câţiva
dintre cei mai importanţi oameni de film ai planetei. Voi fi şi eu pe acolo de
săptămâna viitoare şi am deja o listă scurtă (dar pe cale să devină lungă) cu
chestii pe care nu vreau să le pierd.
1. Ultimul film al
lui David Cronenberg, Maps to the Stars
despre care scriam
puţin acum câteva zile. Chiar dacă a cam dat chix cu Cosmopolis, Cronenberg rămâne unul dintre regizorii care mi se par foarte
interesant de urmărit (măcar şi numai dacă ne gândim la Eastern Promises şi A
Dangerous Method).
2. Masterclass-ul
susţinut de Sophia Loren. Să auzi o divă reală vorbind despre arta actorului
– ce poate fi mai fascinant?
3. Mommy, ultimul film semnat de Xavier Dolan, regizorul canadian care la doar 25
de ani are deja 5 filme memorabile în portofoliu. Mi se pare unul dintre cei
mai tineri, mai productivi şi mai creativi regizori ai momentului.
4. Lost River, debutul regizoral al lui Ryan Gossling, care
concurează în secţiunea Un certain regard. Am scris un pic despre el aici.
5. Deux jours, une nuit, ultimul film al fraţilor Dardenne, cu Marion
Cotillard în rolul principal. Povestea nu sună spectaculos, dar fraţii Dardenne sunt specialişti în captarea obişnuitului, a unor situaţii
profund umane petrecute în medii aparent banale, adesea de la marginea
societăţii. După 3 premii importante în anii anteriori la Cannes, cred că filmul
lor se află printre favorite.
6. Adieu au language, ultimul film de Jean-Luc Godard, aflat în
Competiţia pentru Competiţia pentru Palme d’Or.
7. Maidan de Sergei Loznitsa. Filmul aruncă o privire asupra începutului revoltelor
de stradă din Ucraina. De la ce au pornit şi spre ce au degenerat ulterior. Deşi
în afara competiţiei, filmul e cu siguranţă printre cele mai vânate din
Festival (şi nu numai din cauza subiectului).
8. Geronimo de Tony Gatlif, prezentat şi el în afara competiţiei. Un film cu
imigranţi şi ţigani (în culorile fascinante în care numai Gatlif ştie să-i portretizeze),
care se întâmplă în sudul Franţei.
9. Les Ponts de Sarajevo de Aida Begic, care e un colaj de filme realizate
de 13 regizori europeni despre oraşul Sarajevo. Printre ei se numără şi Cristi
Puiu, Sergei Loznitsa şi Jean-Luc Godard.
10. Ultimul film al
lui Michel Hazanavicius, The Search.
După succesul nebun al lui The Artist
sunt tare curioasă să văd în ce direcţie virează. La o primă privire, pare una
complet diferită.
Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului
de la Cannes a fost pavat de Plenimax
Construcţii.
miercuri, 14 mai 2014
Cannes, venim!
Azi a inceput Cannes 67, "anul maestrilor" cum zice colegul Ionut Mares. Pentru a treia oara consecutiv, Marele Ecran transmite de la fata locului cronici, impresii, note. Adina va fi acolo de duminica. Fiti deci cu ochii pe blog si pe contul de twitter Marele Ecran, pentru can-cannes-uri in timp real.
vineri, 9 mai 2014
Tres Courts 2014
Acesta este un anunţ care n-o să vă ia mai mult de 3 minute. Cu tot cu vizionarea clipului de mai jos. Azi, 9 mai, e ziua Foarte Scurtelor. La Timişoara, de la ora 16. Ca de obicei, 4 selecţii. Familiale, Paroles de Fammes, Naţională şi Internaţională. Locul: mansarda Facultăţii de Arte. Week-endul acesta se întâmplă în aproape toate celelalte 17 oraşe-gazdă din România (verificaţi aici programul). Partout simultanement.
joi, 8 mai 2014
Trailer: Maps to the Stars
Chiar dacă Robert Pattison a cam reuşit să ruineze cea mai mare parte dintre speranţele pozitive create în jurul filmului Cosmopolis, acum doi ani, regizorul David Cronenberg nu renunţă la colaborarea cu el. Din contră, după ce criticii de film au călcat în picioare încercarea lui Pattison de a face tranziţia de la actor de serial pentru adolescenţi la filme cu pretenţii arthouse, Cronenberg l-a ridicat răbdător de pe jos, l-a şters de praf şi l-a pus bine-mersi în centrul ultimul său film.
Lansat şi de data asta tot la Cannes, Maps to the Stars are o distribuţie în care mai apar, printre alţii, Julianne Moore, Mia Wasikowska şi John Cusack. Şi se anunţă a fi un fel de schiţare subversivă a vieţii nebuneşti de la Hollywood, în care actorii îşi joacă propria demenţă. În stilul bizar-bolnăvicios-violent, dar şi incredibil de captivant, tipic lui Cronenberg. Promit să vă povestesc mai multe despre el după premiera din 19 mai.
Lansat şi de data asta tot la Cannes, Maps to the Stars are o distribuţie în care mai apar, printre alţii, Julianne Moore, Mia Wasikowska şi John Cusack. Şi se anunţă a fi un fel de schiţare subversivă a vieţii nebuneşti de la Hollywood, în care actorii îşi joacă propria demenţă. În stilul bizar-bolnăvicios-violent, dar şi incredibil de captivant, tipic lui Cronenberg. Promit să vă povestesc mai multe despre el după premiera din 19 mai.
StudentFest 2014: Filme cu IMPACT
Astazi incepe la Timisoara a 23-a editie a Festivalului de Arta si Cultura StudentFest (8-17 mai), unul dintre cele mai populare si mai stabile evenimente din peisajul local, un festival realizat de studenti voluntari din OSUT cu o multitudine de sectiuni: arte plastice, benzi desenate, concerte, dans, experimentarium, film, fotografie, literatura, party, publicitate, street art, teatru. Anul asta tema centrala a festivalului este IMPACT-ul pe care l-a avut si il are in continuare Studentfest-ul asupra artistilor participanti si asupra publicului caruia i se adreseaza. Pe noi ne intereseaza in mod special sectiunea de film si din cate am observat in programul lor s-au pregatit cateva lucruri interesante si inedite.
Joi, 15 mai,
ora 21:30 Proiectie pe pod la D'arc pe Mal: Complices (2009, Franta)
ora 22:30 Gradina de Vara Capitol: Reclametraje - noaptea reclamelor
Vineri, 16 mai:
ora 21:00 Proiectie in Aula Magna UVT: Closer to the moon (Romania, 2013, r. Nae Caranfil)
ora 22:00 Gradina de Vara Capitol: Filme scurte de animatie
Afara de filme insa programul contine spectacole de teatru (la Electric Theatre si Casa Studentilor), de stand-up comedy, concerte de rock, folk si jazz, expozitii fotografice si de arta, lansari de carte si lecturi publice, un workshop de graffiti si... experimente stiintifice in cladirea Experimentarium (Parcul Rozelor, pe malul Begai, langa Facultatea de Hidrotehnica).
De retinut e si Concertul aniversar UVT70 din 24 mai la care se anunta participarea trupelor The Case, Sonatic, Sebastian Spanache Trio, Alternosfera si Vita de Vie dar si a studentilor de la Facultatea de Muzica. In Parcul Rozelor, cu incepere de la ora 16.
miercuri, 7 mai 2014
Amazing Spider-man 2: Bune vs Rele
Pentru ca Amazing Spider-Man 2 ruleaza de cateva zile in cinematografe iar in SUA e lider de box-office ne facem putin timp pentru a grava electronic cateva informatii utile celor care nu sunt inca siguri daca sa-l vada ori ba. La fel ca acum doi ani, voi aprecia filmul sistematic, “cu bune si rele”, asa incat oricine sa poate judeca pentru sine daca se ridica sau nu la nivelul pretentiilor din titlu. Asa ca atentie, urmeaza o zona cu SPOILERE!.
Chestii bune:
1. Chimia naturala care exista intre Andrew Garfield si Emma Stone a fost apreciata si in filmul precedent si o putem pune pe seama faptului ca cei doi sunt un cuplu si in viata reala. Iar Mark Webb se descurca bine in a filma tineri in situatii jenante, comice, romantic-sentimentale cu tot bagajul de ticuri verbale si gesturi aferente. Singura problema e ca scenariul e atat de stufos incat povestea lor e sufocata si are o cursivitate indoielnica iar Peter Parker oscileaza intre un emoid, un tip super-cool si un stalker. In plus, joaca de-a indecizia vreme de 2 ore devine cam plictisitoare.
2. Scena introductiva a Omului Paianjen, penduland printre cladirile new-yorkeze in cautare de infractori. Pe ecranul de cinema imaginea e grozava, miscarile naturale, fluide, fizica realista cu mici detalii ca un falfait de costum care nu mai trimite direct la un spandex digitalizat. Senzatia de spatiu si aer liber e impresionanta, filmarea POV absolut captivanta. Si felul in care eroul ii captureaza pe talharii condusi de Paul Giamatti e inventiv, amuzant, putin verosimil dar total desprins din comics.
3. Probabil receptiv la criticile ca primului film i-au cam lipsit scenele epice de actiune, cel de-al doilea ofera cu varf si indesat momente de distrugere virtuala la scara grandioasa. Unul din cei trei dusmani pe care-i infrunta eroul este Electro (intruchipat de Jamie Foxx) iar lupta lor din Times Square e destul de spectaculoasa. Mai mult, Mark Webb reuseste sa foloseasca mai bine efectele pentru a exprima cum functioneaza ascutitul ‘simt paianjenului’ aplicand tehnica bullet-time si dand de inteles cum are de gand sa salveze Spider-Man o gramada de oameni pe cale de a fi electrocutati.
4. Moartea lui Gwen era indelung asteptata si imposibil de evitat. A fost prevestita atat de discursul ei de absolvire ceva cam funest (cineva il compara cu a scuipa sange intr-o batista la inceputul unei melodrame victoriene) cat si de faptul ca Peter incerca s-o indeparteze de el pentru a nu face din ea o tinta pentru dusmanii sai. In ciuda anticiparii ei am nutrit speranta ca poate va scapa in filmul asta iar atunci cand ea s-a produs a fost extrem de cruda, socanta chiar si dramatica. Felul in care Gwen cade dintr-un turn cu ceas si e prinsa cu o fractiune de secunda prea tarziu e artistic executat (cu pinza paianjenului deschizandu-se printre roti dintate si angrenaje dupa ea, in slow motion, intocmai ca o mana salvatoare intarziata si trupul ei ricosand in momentul impactului) dar nu mai putin brutal si eficient. E a doua oara cand Peter cauzeaza indirect moartea cuiva apropiat iar asta, teoretic, iar fi acentuat sentimentul de vinovatie din filmele urmatoare daca nu se insinua ca Gwen si-a facut-o cu mana ei.
Chestii nasoale:
1. Scenariul lui Roberto Orci si Alex Kurtzman e o aiureala, supra-incarcat de ploturi si sub-ploturi, determinate atat de nevoia de introdus indicii si premize, de construit universul pentru urmatoarele filme (doua Spider-Man si doua spin-off-uri) cat si de dorinta de a supra-compensa actiunea subtire din primul film. Firul principal ramane relatia de iubire dintre Peter si Gwen supusa in mod repetat ezitarilor lui Peter de lua o decizie: isi tine promisiunea facuta tatalui lui Gwen de a sta deoparte sau si-o incalca si spera sa fie totul bine. Apoi misterul nerezolvat al mortii parintilor lui Peter, al carui tata lucra pentru Oscorp inginerind genetic niste paianjeni radioactivi cu capacitati regeneratoare. Apoi angajatul obscur si frustrat Max ce va deveni in urma unui accident supervillain-ul Electro. Apoi introducerea lui Harry Osborn, preluarea corporatiei Oscorp si parcurgerea rapida si stupida a drumului catre spiridusul zburator. Multe lucruri aruncate la bataie dar tratate superficial si rapid, unele absolut ilogic cum ar fi degradarea rapida a sanatatii lui Harry Osborn, ‘febra sangelui’ si decizia lui de a folosi serul de paianjen indiferent de consecinte.
2. Natura lui Spider-man este total alterata in al doilea film. In toata istoria sa, Spidey a reprezentant un adolescent obisnuit, chiar tocilar, care in mod accidental capata puteri supra-umane si apoi decide sa le foloseasca in apararea binelui. In felul asta tanarul invata sa actioneze cu forta dar si cu responsabilitate, maturizandu-se fara puterile divine ale Kryptonului sau miliardele lui Bruce Wayne. In ultimul film se introduce ipoteza ca tatal sau, savant genial, a codificat parti din propriul ADN in paianjenul radioactiv care l-a muscat pe Peter si asa se explica de ce a fost transformat. Era compatibil. Era Ales. Era menit sa devina Spider-man, chestie care elimina potentialul de identificare a oricaui tocilar de 12 ani cu un astfel de super-erou. Doar Peter Parker putea deveni Spider-man! Sic!
3. Ticalosii din film sunt complet ridicoli. Dupa trilogia Dark Knight si ce se intampla in studiourile Marvel nu-ti mai permiti sa faci filme cu rai de teapa lui Mr. Freeze din Batman & Robin. Personajul Harry Osborn e ratat in ciuda unei distributii inspirate. Dane Dehaan e indeajuns de creepy pentru a convinge ca ascunde in interior un potential psihopat, detine intensitatea emotionala pentru a umaniza o scena dar prapastia de la pustiul cordit, isteric si cu daddy issues, pana la dementul ucigas cu frizura de lepricon e imposibila. Filmul face saltul doar pentru a-l aduce in scena pe Green Goblin cu o instalare mai devreme. Si cat de stupid e pentru seful unei corporatii lidera in genetica si aplicatii militare sa cerseasca sangele lui Spider-man de parca ar avea puteri magice.
4. Personajul Max/Electro e o caricatura care da bine pe sticla dar in momentul in care deschide gura orice urma de amenintare reala dispare. Inainte un angajat de geniu dar inadaptat social care vede in orice amabilitate o validare a propriei existente mizere, dupa accidentul voltaic Jamie Foxx dispare complet sub invelisul digital si vocea sintetizata ale unui razbunator scurt-circuitat. E un exemplu trist de potential irosit, intrucat Electro arata spectaculos (zici ca-i nepotul lui Dr. Manhattan din Watchmen), poseda o forta considerabila dar replicile rostite sunt caraghioase iar scenele de lupta, desi intense, nu par prea periculoase pentru erou. Chiar si sub acest aspect seria lui Sam Raimi iese mai bine: cand Spidey era lovit, fragilitatea lui se simtea. Nu era invulnerabil, ci rezistent si capabil de vindecare rapida. Iar dupa o lupta sangera si avea costumul ferfenita nu doar “putin murdar”.
5. Talent irosit. Paul Giamatti apare in 2 scene, cunoscute deja din trailer, striga niste replici penibile cu accent rusesc si asta-i tot! Felicity Jones, la fel, doua scene in care e ceva receptionista sau asistent manager la Oscorp. Nici macar nu face cafeaua sau altceva util. Insuficient exploatata e si Sally Field, matusa din primul film si singura ruda a lui Peter ramasa in viata. Foarte talentata, femeia ofera o reazam emotional si dramatic autentic unui film construit parca fara pasiune si pricepere, doar din nevoie. Dar chiar si ea devine enervanta din pricina replicilor de sertar si a grijei excesive care apare ca o sacaiala fara noima. In cazul sau, mai putina vorbarie era mai utila.
6. Lipsa unui ritm sau a unei structuri inchegate. Filmul apare doar ca o adunatura de scene, cateva bine executate, altele complet inutile (vezi prologul), cu tonalitate diferita si care nu se leaga nicicum.
7. Muzica. A observat cineva ca Hans Zimmer a facut coloana sonara? Bineinteles, in colaborare cu Pharell si chitaristul de la The Smiths, Johnny Marr. Eu am ratat complet acest aspect. Practic n-am retinut nimic special din soundtrack iar asta probabil pentru ca suna foarte mult cu ce-a facut Zimmer pentru Dark Knight si Man of Steel. Insa cumva mai diluat, mai ironic, mai de cartier.. Mai la misto, adica.
8. Lipsa de continuitate a unor fire din primul film. Ma intrebam la sfarsitul primului Amazing.. care a fost rostul indianului din limuzina (jucat de Irrfan Khan). Inca n-am aflat. Iar scena de dupa credits de acum doi ani trimitea catre un misterios personaj pe care inca nu l-au explicat (zvonurile tintesc catre The Gentleman, unui din super-villainii pregatiti pentru Sinister Six). E clar ca cei de la Sony Pictures se grabesc sa recupereze in lupta cu Marvel dar modul in care o fac e deprimant. Inca nu inteleg ca un film cu super-eroi bazat pe comics trebuie tratat cu aceeasi grija ca orice alta drama originala si ca nu e suficient sa atasezi un titlu ‘amazing’ si o distribuitie interesanta de actori ca sa produci o fundatie solida pentru o franciza de 15-20 de ani, cum au rivalii lor in minte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)