miercuri, 10 decembrie 2014

Boyhood (2014)

Mai ţineţi minte peruca uşor penibilă pe care Brad Pitt o poartă către finalul filmului The Curious Case of Benjamin Button pentru a reda un personaj care are cu câteva zeci de ani mai puţin decât el? Sau poate masca de riduri aplicată pe faţă la începutul filmului (care îl face să semene un pic cu Smeagol :))? Senzaţia de artificial pe care o dă uneori machiajul poate fi cu greu înlăturată.

Adevărul e că filmele care îşi propun să acopere o perioadă foarte lungă din viaţa unui personaj au din start o problemă majoră de realizare. Ele pot să utilizeze machiaj şi trucuri scenografice pentru a îmbătrâni/întineri personajul. Sau efecte CGI. Sau mai mulţi actori pentru a reda vârstele diferite. Însă în fiecare dintre aceste situaţii, persistă, aproape în mod inevitabil, o senzaţia de artificios, de nenatural. Iar asta te împiedică să te scufunzi, aşa cum ar trebui, în atmosfera poveştii, să te detaşezi de ideea că ceea ce vezi e "doar" un film.


Richard Linklater reuşeşte să depăşească această problemă într-un mod destul de neobişnuit, care contravine nevoii permanente de a cosmetiza şi retuşa, care apare în filmele de la Hollywood. El filmează timp de 12 ani aceeaşi echipă de actori şi, practic, înregistrează în timp real îmbătrânirea/maturizarea lor. Fără să mai fie necesară nicio intervenţie la capitolul machiaj sau recuzită, pentru că feţele şi corpurile actorilor vorbesc de la sine.

În Boyhood, Linklater alege ca personaj principal pe cineva la care 12 ani chiar lasă urme decisive asupra înfăţişării. Mason (Ellar Coltrane) e urmărit de pe la 6 până pe la 18 ani. Alături de el evoluează toate personajele care îi formează familia (Patricia Arquette, Ethan Hawke, Lorelei Linklater), iar pe chipurile lor se poate înregistra în mod natural trecerea timpului. Senzaţia de autentic şi de firesc pe care o oferă această manevră regizorală e greu de egalat în orice alt film care încearcă să simuleze trecerea timpului şi urmările ei, de la Benjamin Button la The Tree of Life. Chiar şi numai pentru asta, cred că Boyhood e un film care merită experimentat.



Alte motive ţin de amprenta regizorală a lui Linklater, cu care ne-a obişnuit deja în Before Sunrise sau Before Sunset - stilul lui de a reda cu candoare şi căldură o sumă de fineţuri emoţionale, de bucurii şi anxietăţi ale omului urban, de întrebări pe care trecerea timpului le impune. Pentru ce mă trezesc în fiecare dimineaţă? Care e sensul real al lucrurilor pe care le fac, al vieţii pe care o duc? Astfel de întrebări abstract-filozofice sunt integrate cu tact de Linklater in dialoguri complexe, dar digerabile, dificile, dar şi suficient de ironice/amuzante pentru a nu îţi cădea greu. Finalul are o uşurătate aparte şi răspândeşte un optimism contagios, făcându-te să observi acel "big picture" - viziunea panoramică asupra vieţii, pe care uneori o pierzi când te împotmoleşti în tot felul de hopuri cotidiene.
           

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu